Experienţa unei românce asistentă într-un spital din Italia, în anul COVID-19: „Nu mai ştiam pe ce lume sunt“
0
Asistenta româncă povesteşte dramele cărora a trebuit să le facă faţă în anul pandemiei de COVID-19, într-un spital din nordul Italiei.
Italia a fost prima ţară europeană afectată de COVID-19, noul virus apărut la finalul anului 2019 în China şi este şi în prezent una dintre cele mai afectate din lume, în acest moment fiind pe locul 8 în ceea ce priveşte numărul total de cazuri - peste 2,3 milioane. Intrată în criză de personal, Italia a început să caute cadre medicale pentru a le angaja în secţiile COVID, care erau suprasolicitate.
Liliana M., o asistentă româncă stabilită de aproape 20 de ani în Italia, a ajuns imediat pe listele spitalelor COVID din nordul ţării şi nu a stat pe gânduri, a vrut să fie în linia întâi, chiar dacă totul era o necunoscută. Reporterul ”Adevărul” a stat de vorbă cu ea, pentru a afla cum a trăit acest an de coşmar pentru întreaga omenire.
Adevărul: Când aţi aflat că veţi fi repartizată într-un spital COVID, aţi stat vreun moment pe gânduri, v-a fost teamă să acceptaţi?
Liliana M.: Nu, nu mi-a fost frică. Îţi spun şi de ce: când a apărut acea listă de criză - cine vrea să lucreze într-o secţie COVID - ştiam că voi ajunge acolo, dar nu mă aşteptam chiar la Reanimare. Nu aveam experienţă în Reanimare, nu ştiam nici să aspir o fiolă acolo. E diferit decât într-o altă secţie. Îmi era frică să folosesc anumite medicamente pe care eu nu le mai folosisem. E greu, dar e frumos. În luna martie, când s-au făcut listele, nimeni nu ştia nimic, nu ştiai cum să te comporţi, însă am acceptat, pentru că eram într-un spital care îmi oferea protecţie, aveam un contract asigurat.
- Nu v-aţi temut niciodată că veţi aduce virusul în casă?
Nu, din contră. Făceam testele o dată la 21 de zile. Eram singura din casă care ştia sigur că nu are virusul. Foloseam acele mijloace de protecţie şi ştiam că nu am cum să aduc virusul. Nu ieşeam din casă decât pentru muncă. La magazin mergea doar soţul, îl trimiteam doar pe el. Era frica să nu îl iau din altă parte. Traseul meu era doar casă - muncă şi înapoi.
- Totuşi, riscul de infectare este foarte mare în spital
În Reanimare, testul se face o dată la 21 de zile. Eşti încontinuu în contact cu pacienţi pozitivi, intubaţi şi eşti la risc foarte mare, chiar dacă porţi măşti, salopetă şi trei perechi de mănuşi. Vezi la un moment dat că pacientul nu poate respira. Nu poate respira pentru că este plin de secreţii şi trebuie să îl aspiri. Atunci când schimbi acele filtre dintre tub şi ventilator, iese aerul infestat cu viruşi de la pacient. E greu, stai două ore cu el în salon. De exemplu, dimineaţa intri pe tură, trebuie să ai grijă de doi pacienţi, trebuie să le faci şi igiena, trebuie să le administrezi intravenos medicamentele. Aveam doi pacienţi, pe care îi controlam la ore fixe. La un moment dat, făceam cu rândul, pentru că trebuia să facem pauza de masă. Nu ai cum să stai blocat acolo toate cele 8 ore de muncă. Eu intram la ora 8 în salon, în primele două ore nu ai cum să ieşi de acolo. Faci şi terapie, şi igienă, între timp poate apărea şi o urgenţă. Am avut perioade în care îmi apărea şi urgenţă şi nu ieşeam până la ora 14 de acolo. Am crezut că mor de cald, eram toată transpirată, apoi ieşeam afară şi era frig, mă temeam să nu fac pneumonie. În perioada aia, într-un timp foarte scurt, am slăbit 5 kg din cauza salopetelor. Ieşeai de acolo fleaşcă şi era o diferenţă mare de temperatură. Făceam un traseu prin subteran pentru a ajunge înapoi în secţie şi de aici diferenţa de temperatură.
- Care a fost întâmplarea care v-a rămas în minte după acest an?
Am avut o urgenţă cu un pacient care s-a dat singur jos din pat, deşi era intubat. Mă uitam pe monitorul din afara salonului şi îmi arăta că nu respiră. Acolo arăta că s-a dezlipit un electrod. El a încercat singur să îşi scoată tubul din gură. Ne uitam pe geam şi pacientul nostru încerca să se dea jos din pat. Se ţinea de barele de la pat, îi curgea sânge, şi-a scos cateterul şi noi băteam în geam să nu se mai mişte. Ventilatorul urla, ne avertiza că nu ventilează. Ne-am îmbrăcat repede şi am intrat în salon. El nu voia să stea în pat şi în dreapta patului era plin de sânge. Ne-am luptat două ore cu el, l-am sedat, că altfel nu aveam nicio şansă.
- Dar cea mai dramatică?
Cred că acel pacient din cauza căruia am stat îmbrăcată până la ora 14. Am intrat dimineaţă acolo, mi-am făcut treaba şi mi s-a părut la un moment dat că nu respiră bine. Am bătut în geam pentru a chema pe cineva în ajutor, am anunţat că saturaţia nu este bună şi medicul a început să îmi dea indicaţii: aspiră, aspiră încă o dată, modifică din aparat pentru a-i pune oxigenul la 100%, etc. Aspiră încă o dată, dar degeaba. Pacientul în acea zi trebuia să schimbe vena prin care să primească medicamentele, am rezolvat şi asta, i-am băgat pe venă ceva pentru a respira mai bine şi totul părea în regulă. Frecvenţa era la 100, dar era ciudat că deodată totul a revenit la normal. Preparam o altă seringă pentru medicamente şi văd deodată că medicul a început să îl reanimeze. Am început să bat în uşă şi să mai chem pe cineva în ajutor. Din păcate, nu s-a mai putut face nimic pentru el. Nu m-a şocat neapărat faptul că a murit, m-a şocat că a trebuit să rămân mai apoi cu el singură încă trei ore pentru a face pregătirile. Aparatul încă înregistra mişcare din cauza saltelei special făcute pentru a nu se răni pacienţii care stau în aceeaşi poziţie prea multe ore. Nu înţelegeam de unde vine acea mişcare, dacă el nu mai respira. Trebuia doar să opresc salteaua... Am ieşit de acolo şi nu mai ştiam pe ce lume sunt. M-am dus şi m-am schimbat şi apoi am început să scriu raportul, dar nu îmi aminteam nici cum mă cheamă.
- Acum a apărut vaccinul mult aşteptat, cât timp credeţi că vom mai purta măşti şi va trebui să ne ferim unii de alţii?
Chiar şi eu am avut întrebarea asta. După ce se face al doilea vaccin, la circa 20 de zile devii imun. Ar trebui să nu mai iei COVID-19, dar încă nu se ştie pe ce perioadă rămâi imun. Încă nu s-au făcut studii, acum sunt studii în curs. Tu rămâi în baza de date, iar în funcţie de cum reacţionezi tu şi alte mii de persoane, ei îşi fac statistica. Dacă eu fac boala, ei mă văd dacă am făcut sau nu vaccinul şi în urmă cu cât timp l-am făcut. Aşa pot stabili cam cât timp este o persoană imună, după ce şi-a făcut acest vaccin. Eu, de exemplu, nu am puterea să transmit virusul mai departe dacă mă mai infectez după ce mă vaccinez. Nu mai am acea încărcătură maximă de virus. Fac o formă uşoară de boală. În organism poate rămâne un firicel de COVID şi poţi ieşi pozitiv chiar dacă nu te mai simţi bolnav. În momentul în care ţi se face testul, se poate nimeri fix partea din organism care era încărcată cu mai mulţi viruşi.
- În România, foarte mulţi oameni sunt sceptici în ceea ce priveşte vaccinarea. Cum este acolo?
Da, sunt oameni şi aici care sunt sceptici în ceea ce priveşte vaccinarea. Nu îi înţeleg, adică vine cu vaccinul la tine şi tu refuzi? Cunosc un copil de numai 10 ani care i-a spus bunicului: << Bunicule, tu eşti la risc, ai 60 de ani, trebuie să te vaccinezi. Nu vreau să te văd mort>>.
- Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, aţi accepta din nou un job într-o secţie COVID?
Tot în Reanimare, da. Mi-a plăcut foarte mult acolo. Îmi pare rău că nu am avut o experienţă anterioară, mi-ar fi fost mult mai uşor. Acum am schimbat din nou secţia şi mi se pare mai uşor. Dacă aş fi avut o experienţă în Urgenţe, aş fi fost obişnuită cu stresul şi viteza aceea. Dar aş accepta fără să stau pe gânduri şi de data aceasta.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Angajaţii s-ar putea pensiona la 70 de ani. Ministrul Muncii anunţă o nouă lege a pensiilor
Se încarcă comentariile...
