Diana Cimpoeşu, femeia pe care niciun doctor de urgenţe din ţară nu o egalează: „Sunt situaţii pe care nici cel mai grozav medic nu le poate rezolva”

Diana Cimpoeşu, femeia pe care niciun doctor de urgenţe din ţară nu o egalează: „Sunt situaţii pe care nici cel mai grozav medic nu le poate rezolva”

Diana Cimpoeşu, singurul profesor universitar în medicina de urgenţă din România FOTO: Arhiva personală

Profesorul universitar doctor Diana Cimpoeşu, medic-şef al Unităţii de Primiri Urgenţe (UPU) din cadrul Spitalului Judeţean „Sfântul Spiridon“ din Iaşi şi coordonator SMURD Iaşi, vorbeşte, pentru „Weekend Adevărul“, despre secretele medicinei de urgenţă.

Intrarea în spital a sute de mii de români se face prin medicina de urgenţă, specialitatea care a ajuns să fie considerată prima pârghie prin care se accesează sistemul sanitar. Diana Cimpoeşu, singurul profesor universitar în medicina de urgenţă din România, a arătat pentru „Weekend Adevărul“ care sunt cazurile cele mai întâlnite într-o gardă dintr-o unitate de primiri urgenţe.

Profesorul, medic şef al UPU de la Spitalul Judeţean de Urgenţe „Sfântul Spiridon“ din Iaşi şi coordonator al SMURD Iaşi, a explicat care sunt condiţiile în care lucrează un medic urgentist şi cum se raportează bolnavul la cel care îl îngrijeşte. În opinia specialistului, serviciile medicale de urgenţă sunt cuprinse între limitele resurselor umane şi financiare de care dispune sistemul. În timp ce fiecare bolnav îşi doreşte să fie preluat la spital cu o ambulanţă cu medic, urgentiştii trebuie să chibzuiască şi să trateze sutele de cazuri care le ajung într-o singură zi în UPU.

„Weekend Adevărul“: Care sunt urgenţele cu care vă confruntaţi cel mai des?

Prof. dr. Diana Cimpoeşu: Pacienţii care ajung în unităţile de primiri urgenţe, aşa cum se întâmplă în toată lumea, sunt pacienţi cu orice tip de urgenţă, începând de la traumă şi mergând până la orice alt tip de patologie cardiovasculară, digestivă, neurologică, metabolică. Urgenţa este, de fapt, afecţiunea pe care pacientul o consideră urgenţă, pentru că el apelează sistemul 112 sau se prezintă în UPU.

La nivel naţional, Iaşul e pe o poziţie fruntaşă la numărul de accidente rutiere. Cum vă descurcaţi cu victimele care ajung în UPU?

Din ceea ce am trăit noi de 17 ani, numărul accidentelor rutiere este în creştere şi, în acelaşi timp, gravitatea şi complexitatea lor. Dar, odată cu dezvoltarea sistemului de urgenţă în spital şi în prespital, numărul de pacienţi salvaţi, care ajung la spital, este mai mare. Dacă înainte, unele decese se produceau în prespital şi victimele nu ajungeau la spital, acum ajung tot mai mulţi pacienţi post-traumatici la spital. Dintre aceştia, o parte sunt cei care au leziuni foarte severe şi care, totuşi, decedează. Din fericire, peste 90% au leziuni care pot fi tratate. Decesul la faţa locului se produce doar în situaţiile în care există leziuni incompatibile cu viaţa din momentul producerii accidentului sau cele în care resuscitarea prelungită nu dă rezultate.

Câte unităţi de sânge se regăsesc mereu în UPU, având în vedere că aici ajung pacienţii cu traume?

Conform legislaţiei în vigoare, unităţile de primiri urgenţe sunt obligate să aibă în permanenţă o unitate-două 0 negativ. S-a întâmplat să ne confruntăm cu criză de sânge atunci când a fost un număr mai mare de pacienţi care au avut nevoie de transfuzie. Nu s-a întâmplat, din fericire, la cazurile de mari pacienţi politraumatizaţi, ci s-a întâmplat la cazurile care aveau o sângerare digestivă cronică sau la pacienţii cu boli hematologice care au probleme cronice. La fel de bine, acest pacient avea nevoie de sânge şi în urmă cu 24 de ore, pentru că nici atunci probabil nu avea parametri normali. Noi întotdeuna încurajăm donarea de sânge. Când e vorba despre o familie care vrea să-şi ajute ruda internată şi ne întreabă  ce ar putea să facă pentru el, îi spunem că ar putea să meargă să doneze.

Când nu mai poţi face nimic


Statisticile din UPU arată că, periodic, măcar o persoană încearcă să-şi ia viaţa intoxicându-se cu diferite substanţe. De când a apărut acest fenomen?

În ultimii ani există un număr relativ constant de astfel de persoane. Creşterea este semnalată faţă de acum 20 de ani, să spunem. O statistică pe termen mai lung sau pe termen mediu ne spune că a crescut numărul acestor pacienţi. Pe de o parte, a crescut pentru că există mai multă patologie în zona psihiatrică sau mai multe afecţiuni borderline, care nu sunt neapărat afecţiuni psihiatrice, dar care sunt nişte tulburări de personalitate ce predispun la diferite comportamente.

Pe de altă parte, numărul lor a crescut pentru că societatea, în ansamblul ei, se modernizează, ia nişte exemple proaste, comunică mai mult, iar din comunicare nu întotdeauna se înţelege despre ce este vorba. Există acest fenomen de influenţare după mediatizarea unui caz, fenomen recunoscut de sociologie şi de psihologie. El apare atunci când sunt cazuri care zguduie societatea şi care sunt intens mediatizate. De exemplu, anumite situaţii de suicid la tineri. Astfel, în mintea unor persoane care au nişte tulburări nu întotdeuna diagnosticate şi tratate, ideea de suicid începe să prindă contur când văd anumite cazuri mediatizate. Pentru ele, persoanele care au făcut deja fapta încep să devină un model. Mai sunt şi perioade din an în care se spune că sindroamele depresive se acutizează, iar atunci apar mai multe tentative de suicid. Din fericire, puţine sunt cu final dramatic şi asta ne bucură. Situaţiile de suicid în care într-adevăr nu mai ai ce să faci sunt accidentele feroviare, cele de aruncare de la înălţime sau cele de spânzurare. Am trăit în experinţa noastră multe astfel de cazuri în care, din păcate, intervenţia medicală nu a mai putut salva pacientul.

Numărul pacienţilor agresaţi este constant faţă de acum 10-15 ani?

Agresiunile sunt în creştere şi asta ne îngrijorează. Nu doar violenţa asupra femeilor, ci şi violenţa intra-familială, care ne impresionează foarte mult. Mai ales bătrânii din familii sunt victime ale violenţei persoanelor mai tinere. Fiii, fiicele, nepoţii îşi bat bunicii. Toate aceste cazuri consumă resurse enorme, pentru că facem tot ce se poate pentru a-i trata, pentru a-i investiga, pentru a-i trimite acasă sănătoşi. Constat că există din ce în ce mai multă violenţă în familie, din ce în ce mai multe cazuri foarte grave.

În astfel de cazuri sesizaţi Poliţia?

Da, sesizăm Poliţia de fiecare dată când agresiunea le pune viaţa în pericol victimelor. Dar Poliţia se prezintă, ia datele, numai că după aceea, victima trebuie să depună plângere şi trebuie să aibă parte de o asistenţă socială pe timp mai îndelungat. În primul rând, au nevoie de adăpost ca să nu se întoarcă în mediul familial în care s-a petrecut incidentul, ceea ce este foarte rar întâlnit. Femeia, victimă a violenţei domestice, în final nu are alte soluţii, deşi există tot felul de programe. Unde trimitem noi pacienta după tratament? Pentru că ea nu are telefon, nu are haine, uneori nu are papuci şi nici haine groase. Se duce acasă, unde cercul
violenţei se reia. Răspunsul autorităţilor locale, de cele mai multe ori, este că nu sunt suficiente adăposturi.

Cel mai dificil moment

Pacienţii intoxicaţi cu etnobotanice vă declară ce au consumat?

Ne spun că au consumat diferite substanţe de acest fel. Fenomenul este relativ constant în ceea ce priveşte complicaţiile lui medicale. Sunt perioade în care cazurile sunt mai frecvente, în sensul că poate fi un caz pe zi, sunt şi perioade în care trece poate o săptămână şi nu avem niciun caz. În general, aceşti pacienţi au tulburări cardiace, neurologice sau ale organelor de simţ.

Noi rezolvăm problema de urgenţă şi îi trimitem către psihiatrie. Dar evident că internarea şi terapia psihiatrică ţin de dorinţa persoanei de a urma un astfel de tratament, încât mulţi pacienţi revin în UPU. Posibilitatea de dozare este la fel în toate spitalele din România. Am vorbit cu colegi care lucrează la spitale din New York şi ei ne-au spus că nu există analize în urgenţă care să detecteze compuşii din etnobotanice. Mai ales că sunt compuşi care mereu sunt schimbaţi pentru a eluda prevederile legale şi depistarea se tot schimbă. Nu pot fi detectaţi decât prin analize extrem de sofisticate care nu-şi au locul în urgenţă, ci doar în medicina legală sau în centrele de cercetare.

Care a fost cel mai dificil moment pe care l-aţi trăit în colectivul UPU-SMURD?

Cel mai dificil moment a fost cel al accidentului aviatic de pe 9 ianuarie 2006, în care am pierdut două colege, o doctoriţă şi o asistentă medicală, şi doi piloţi detaşaţi la Iaşi pentru misiuni ale elicopterului SMURD. Am primit un telefon în care mi s-a spus ce s-ar fi întâmplat, evident, nu am putut să cred, mi-am sunat doctoriţa, telefonul suna, dar nu mi-a răspuns nimeni.

M-am urcat împreună cu un coleg asistent şi un medic într-o maşină, am ajuns la aeroport, mi-am văzut colegii în stop cardio-respirator din cauza traumelor şi, evident, ne-am apucat să facem ceea ce am crezut noi că putem face, adică să-i resuscităm. Le-am resuscitat şi pe Lala (n.r. – Liliana Puiu) şi pe Mioara (n.r. – Mioara Haută), dar fără rezultat, pentru că leziunile lor interne erau foarte severe. La piloţi, leziunile externe arătau clar incompatibilitatea cu supravieţuirea. Tot ce a urmat în acele zile a reprezentat tot ce a fost mai greu pentru echipa noastră. Din păcate, în 2015 a fost şi prima moarte naturală a unui membru al echipei noastre – a celui mai în vârstă brancardier pe care îl aveam de la începutul UPU, încă din 1999.

După accidentul aviatic, dintre medici, doar dumneavoastră aţi continuat să zburaţi. Nu v-a fost frică?

Dintre medicii care zburau atunci niciunul nu mai zboară acum. Doar eu am reluat zborul în 2010. Au apărut membri noi în echipă care au dorit să zboare şi ei sunt cei care alături de mine fac în prezent misiunile şi gărzile pe elicopter. Eu cred că sentimentul de frică este omenesc. Şi mi-a fost frică, de ce să nu recunosc. Am încredere, însă, că ceea ce fac, fac bine. Spun o rugăciune, fac semnul crucii şi am încredere că Dumnezeu o să aibă grijă. Până la urmă, fiecare are un destin şi, dacă eu simt că asta pot să fac pentru pacienţii mei, atât timp cât pot să zbor, zbor în continuare. Am continuat să fac misiuni pe elicopter chiar în postura de profesor universitar şi de prodecan al Facultăţii de Medicină de la UMF Iaşi.

„M-a durut că în ţară au fost medici strânşi de gât sau loviţi“


După o serie de evenimente tragice, precum cele din 2014, din Apuseni şi de la Siutghiol, în care a intervenit SMURD şi în care au murit mai mulţi oameni, s-a spus că intervenţiile au fost deficitare. De obicei, SMURD este lăudat pentru activitatea sa. Credeţi că există şi un revers al medaliei?

Nu există un sistem perfect. Nu l-a inventat nimeni şi probabil că Dumnezeu nu ne-a lăsat această şansă, de a fi perfecţi, tocmai pentru a ne perfecţiona mereu, altfel ne-am considera aşa de buni încât am zice că nu mai avem ce face. Cu siguranţă mai avem multe de făcut. SMURD-ul este extrem de vizibil. Vizibilitatea i-a adus şi bune, şi rele. Noi lucrăm în stradă. Eşti în văzul oamenilor, în judecata lor, ştiind sau neştiind ceea ce faci. Eşti în văzul presei, sub lupa ei, ştiind sau neştiind ceea ce faci. Poţi să comunici sau poţi să nu comunici prea bine şi atunci lumea interpretează.

În spatele fiecărui astfel de eveniment sunt şi lucruri care au cu totul alte resorturi decât cele de timp sau de ştiinţă medicală. Sunt cu totul alte interese, cu totul alte interpretări şi asupra lor nu pot eu să spun ceva. Cred că trebuie să ne uităm de unde am plecat şi unde am ajuns. Ce aveam înainte şi ce am câştigat. Câte intervenţii avem, câţi oameni sunt salvaţi, cât a scăzut timpul de intervenţie prin apariţia SMURD. Acum sunt salvaţi oameni care au oprire cardiacă şi care înainte nu erau salvaţi. Eu cred că aceste evenimente şi interpretarea lor au cu totul alte substraturi decât cele medicale. Dacă ne uităm strict la intervenţia medicală, ea s-a făcut la fel ca în SUA, Anglia sau alt stat european. Despre problemele de logistică, de timpii de găsire şi de salvare, nu sunt eu cel mai bun specialist în domeniu pentru a mă pronunţa. Totuşi, sunt convinsă că toţi oamenii SMURD, atunci când sunt la un caz, fac tot ce ştiu ei mai bine.

Uneori, inclusiv pregătirea paramedicilor este pusă în discuţie.

În general, noi ne-am preocupat să creştem felul în care sunt pregătiţi toţi oamenii. De exemplu, acum are loc a doua etapă de pregătire a paramedicilor. Paramedicii învaţă să prindă linie venoasă şi să asigure calea aeriană cu combitubul (n.r. – dispozitiv în formă de tub menit să salveze viaţa în cazul unui obstacol la nivelul căilor de aerisire). Sunt competenţe care le vor da posibilitatea să facă lucruri despre care, până acum, o parte a populaţiei spunea «pompierii ăştia nu pot să pună o perfuzie». Rareori perfuzia este salvatoare de viaţă, dar am reuşit să facem şi acest pas. Eu cred că fiecare cetăţean al României şi-ar dori un medic care să vină cu maşina la casa lui, dar nu se poate. Nu pot asta nici statele cu bugete pentru sănătate mult mai mari. Important este ca persoana care ajunge la faţa locului să poată acorda primul ajutor şi pacientul să ajungă în siguranţă la spital. Pe de altă parte, Dumnezeu ne-a lăsat să fim muritori şi sunt şi situaţii pe care nici cel mai grozav medic de urgenţă, de oriunde ar fi el, nu le poate rezolva pentru că, din păcate, sunt boli, leziuni şi situaţii pe care nimeni nu le poate întoarce din moarte înapoi la viaţă.

Simţiţi un val de antipatie la adresa SMURD?

Nu. Eu am simţit întotdeauna că lumea ne iubeşte. Ce simţim, însă, este lipsa de respect faţă de medici, faţă de personalul medical, şi asta se revarsă mai mult în UPU. După evenimente mediatizate şi înţelese într-un anumit fel, lumea vine tot mai multă în spital. Fenomenul este invers, dacă vreţi. Cu cât un eveniment este intens prezentat, cu atât mai mulţi pacienţi ajung în UPU şi parcă îşi doresc să vadă cu ochii lor dacă li se poate întâmpla ceva. De asemenea, avem şi pacienţi agresivi şi neînţelegători. Nu pot să zic că asta nu este o durere a noastră foarte mare. Bolnavii care vin sub influenţa alcoolului sau cu anumite patologii care le dau tulburări de personalitate se manifestă în spital şi au tendinţa de a agresa verbal, chiar fizic, personalul medical. Pentru mine lucrurile acestea sunt inacceptabile, intolerabile, şi cred că atitudinea pe care trebuie să o luăm împotriva acestor situaţii trebuie să fie extrem de fermă. M-a durut că în ţară au fost medici strânşi de gât sau medici loviţi. Lumea, în general, acuză sistemul medical că nu poate face mai mult. Eu cred că fiecare medic încearcă să facă totul şi niciunul nu stă degeaba. Medicii de urgenţă lucrează după protocoale, însă mijloacele şi posibilităţile umane şi materiale nu sunt nelimitate.
 

CV:
    Numele: Diana Carmen Cimpoeşu
    Data şi locul naşterii: 13 aprilie 1968, Iaşi
    Stare civilă: căsătorită, are un copil
    Studiile şi cariera:
În 1992 a absolvit Facultatea de Medicină de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ din Iaşi.
În 2002 a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
Din 1999, este şefa UPU de la Spitalul de Urgenţă „Sfântul Spiridon“ din Iaşi.
Din 2005, este şefa SMURD Iaşi.
Din 2014, este profesor universitar în Medicină de Urgenţă, la Universitatea de Medicină şi Farmacie (UMF) Iaşi.
Este director rezidenţiat în medicina de urgenţă.
Din 2015, este prodecan al Facultăţii de Medicină Generală de la UMF Iaşi.
    Locuieşte în: Iaşi

Citeşte şi:

Eugen Târcoveanu, medic chirurg: „Cancerul are mai multe cauze. Mâncarea de azi e ultrachimizată şi oamenii mănâncă mai mult decât au nevoie“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: