Cum se îngropau morţii acum câteva secole. Caii erau unşi cu ceapă la ochi, iar fecioarele se sluţeau singure

Cum se îngropau morţii acum câteva secole. Caii erau unşi cu ceapă la ochi, iar fecioarele se sluţeau singure

Multe dintre obiceiurile de la înmormântările din secolul al XVIII-lea s-au păstrat până astăzi FOTO Historia

Multe dintre obiceiurile de la înmormântările din secolul al XVIII-a pot fi întâlnite şi la ceremoniile funerare din zilele noastre. Informaţii despre cum îşi îngropau moldovenii morţii acum câteva secole apar în celebra lucrare „Descriptio Moldaviae”, a domnitorului Dimitrie Cantemir.

Ştiri pe aceeaşi temă

Potrivit sursei citate, orânduiala pe care moldovenii din secolul al XVII-lea o respectau atunci când îşi îngropau morţii era stabilită de Biserică şi respectată cu sfinţenie de toată lumea. Astfel, imediat după ce un moldovean trecea în nefiinţă, acesta era spălat cu apă caldă după care îmbrăcat în cele noi şi mai bune haine ale sale şi aşezat pe o năsălie în mijlocul sălii.

Cantemir notează că înmormântarea nu avea loc decât după trei zile de la deces, „ca nu cumva să se întâmple să îngroape de viu pe un bolnav carele numai a fost leşinat”.

„După ce aud clopote, se adună megieşii de se tânguiesc şi ei împreună cu rudeniile mortului şi în ziua îngropărei încă vin cu toţii, petrec pe mort la biserică, mergând preoţii înainte şi rudeniile în urmă, şi după săvărşirea Prohodului, îl îngroapă în ţintirimul bisericei”, se menţionează în Descrierea Moldovei.

Fecioarele cărora le mureau fraţii îşi tăiau părul

Ritualul era diferit atunci când cel decedat era un boier de oaste. În cazul acestora, obiceiul era ca toţi caii lui să fie îmbrăcaţi cu postav negru, deasupra lor punându-se hainele cele de preţ ale boierului. Când este dus pe ultimul drum, înaintea năsăliei se ducea o suliţă pe care era spânzurată o sabie cu mănunchiul în jos. De asemenea, la înmormântările boierilor, moldovenii aveau obiceiul de a pune must de ceapă sau praf de puşcă în ochii cailor, „ca să rate ca şi când ar plânge şi caii, semenea ca şi oamenii, pentru moartea stăpânului lor.”


„Jelirea nu este la toţi de o potrivă. Când moare vre un ţăran, trebuie feciorii lui să umble şase luni cu capul gol, măcar de este şi la mijlocul iernii, să-şi lase părul şi barba şi cât dedeparte să aibă a merge nu cutează să-şi învelească capul cu nimica. Asemenea şi cei mai de frunte obicinuiau mai înainte să urmeze patruzeci de zile, iar acuma au părăsit acest fel de era şi numai cât îmbracă haine cernite şi îşi lasă părul capului să crească.”


De asemenea, când murea fratele unei fiice de ţăran, aceasta îşi tăia o bucată din părul din cap pentru a-l pune la mormântul fratelui său, asigurându-se că cel puţin un an şuviţa nu este luată de vânt.

Simulau discuţia cu mortul

Timp de un an, moldovenii din secolul XVIII obişnuiau să meargă la biserică pentru a-şi plânge morţii, în anumite familii fiind tocmite femei care să cânte stihuri bisericeşti. Majoritatea acestor stihuri începeau cu propoziţia: „Plâng şi mă tânguiesc pentru viaţa cea rea alumii aceştia, care se rupe ca aţa”.

„După aceia, ca şi când ar fi mortul viu, aşa îl întreabă pentru multe lucruri, şi zic că s-a supărat de lumea aceasta şi că nu voieşte să le dea răspuns. Iar mai de urmă zic că pentru multele rugăminte ale rudenilor lui, mortul să umileşte şi începe să vorbească, şi în învaţă pe dânşii ceia ce aă facă şi ceia ce trebuie să părăsească şi de la un timp zic că de acum înainte nici va mai vorbi cu dânşii, nici se va mai întoare înapoi, că el a început a gusta din desfătările Raiului, pe care le-au gătit Dumnezeu slugilor Lui celor credincioase – şi altele multe de aceste bârfituri femeieşti”, încheie Dimitrie Cantemir, în lucrarea menţionată.

Citeşte şi:

Moldovenii şi iubirea pentru pahar. Năravul băuturii, descris în secolul XVIII, de Dimitrie Cantemir: „Beau până ce varsă”
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: