Cele mai frumoase femei din istoria Iaşului. Maria Obrenovici, femeia care l-a avut pe Cuza la picioarele ei
0
“Principesa Obrenovici a avut amabilitatea să mă recunoască de departe şi a străbătut mulţimea ca să-mi strânga mâna. Era splendidă”, scria medical Carol Davila despre Maria Obrenovici, amanta domnitorului Cuza.
Istoria o prezintă pe Maria Obrenovici ca pe o femeie care a ştiut ce vrea, decisa să-şi joace cu abilitate cartea frumuseţii trupesti şi a farmecului inteligentei, pentru propriul interes.
Frumuseţea răpitoare, dar şi apucăturile de femeie fatală au facut ca încă din adolescenţă maria Obrenovici să fie curtate de foarte mulţi bărbaţi. Nu s-a încurcat însă cu orice, răpind inimile doar unor bărbaţi puternici, situaţi în poziţii înalte. După ce a fost căsătorită cu doi prinţi sârbi şi l-a avut ca amant pe C. Liebrecht, fost şef de cazinou de le Galaţi, un apropiat al lui Alexandru Ioan Cuza, frumoasa femeie a ajuns şi în braţele domnitorului moldovean.
La puţin timp după începerea idilei, la 12 martie 1862, Cuza cumpăra o casa cocheta. Era o constructie relativ mica, dar bine împarţit, amplasată pe o stradă nu prea frecventată, care a fost oferită de către domnitor Mariei.
“Desigur că, înainte ca Maria Obrenovici să se mute, casa a fost înzestrata cu tot ce era necesar. Mobile luxoase comandate la Paris, covoare persane şi franceze, tablouri şi tot felul de obiecte ornamentau interiorul casei în care Maria trebuia să locuiascaă şi să primească totdeauna pe cel care-l robise şi care, în oarba lui pasiune, nu tinea seama de onoarea tronului, de morala societăţii, de «gura lumii» şi nici de mult înţelegatoarea lui sotie care ştia totul, dar care în marea şi sincera ei dragoste şi admiratie trecea cu vederea nesăbuitele fapte ale soţului său”
Idila dintre Maria Obrenovici şi Alexandru Ioan Cuza s-a terminat în 1866, după care femeia a plecat în Germania.
Frumoasa Veronica Micle i-a furat inima lui Eminescu
Din frumuseţea Veronicăi Micle s-au născut poate cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. Muza lui Mihai Eminescu l-a cunoscut pe poet la Viena, în 1872.
Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austroungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări demne de telenovelele din zilele noastre.
Bârfele despre întâlnirile lor romantice prin Iaşi şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele dintre o femeie căsătorită şi un tânăr artist, neconfirmate oficial însă niciodată, au curs în epocă. Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a primit scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei. În 1879, toate acestea aveau să se termine, o dată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare din motive cât se poate de pragmatice: banii şi distanţa. Ea nu a reuşit decât după câţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti.
În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi opoziţia de care s-au izbit în societate vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar până în toamna anului 1881 relaţiile dintre ei se vor răci.
Din cele două luni de iubire cu Eminescu la Bucureşti, din toamna anului 1879 ar fi apărut chiar şi un copil, menţionează fiica Veronicăi câţiva ani mai târziu, copil care însă s-ar fi născut mort. Flacăra iubirii s-a reaprins în 1882, când Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit câteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5. Zadarnic a încercat ea să-l convingă să se căsătorească: opoziţia prietenilor lui şi depresia care deja îl stăpâneau pe Eminescu au blocat orice demers în acest sens. În toate aceste scandaluri, în care nu doar Maiorescu a încercat să-i despartă, ci şi Slavici sau Macedonski, de frică să n-o piardă, Eminescu nu scăpa ocazia s-o îmbărbăteze, printre zeci de rânduri de dezmierdări.
În 1883 a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti a fost „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888.
Multe dintre scrisorile pe care şi le trimiteau cei doi au fost ascunse după moartea lor, iar când au fost descoperite, autentitcitatea lor a fost pusă la îndoială, spun criticii. În februarie 1889, Eminescu avea să fie internat definitiv în sanatoriul doctorului Şuţu, unde se va stinge la 15 iunie 1889. Printr-o stranie coincidenţă, chiar în momentele în care Eminescu se prăpădea pe patul de spital, iubita sa Veronica scria un poem chiar despre moarte şi iubire. Nici ea nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luându-şi viaţa. Sinuciderea s-a petrecut la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese. Golise sticluţa de arsenic cu lăcomie, la miezul nopţii.
Se încarcă comentariile...
