Când politica privea şi binele poporului. Cum au îndreptat regii nemţi România dinspre medieval spre modernitate
0
Regalitatea a fost impusă în spaţiul românesc acum aproape 150 de ani, printr-un gest curajos şi vizionar al celor mai influenţi oameni politici autohtoni. Casa de Hohenzollern-Sigmaringen a accepat provocarea de a conduce un teritoriu aflat într-un stadiu de subdezvoltare atroce.
Pe 10 mai 1866, Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen sosea în România şi era proclamat principe al ţării, sub numele de Carol I. Avea să fie începutul perioadei de 81 de ani al monarhiei în România. Dincolo de scandalurile şi controversele stârnite de cei patru regi ajunşi pe tron, cifrele statistice arată că România a traversat în această perioadă de dezvoltare, ajunsă la apogeu în perioada interbelică. Modernizarea ţării şi drumul spre standardele de dezvoltare al Occidentului au fost întrerupte brutal prin instalarea regimului comunist, în 1947, an care corespunde şi cu sfârşitul monarhiei în România.
Carol I al României, cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti
48 de ani (1866-1914), a însemnat domnia lui Carol I în fruntea României. Primul rege al României a fost un om care a trebuit să vină şi să conducă o naţiune a cărei mentalitate nu se asemăna, cum nu se aseamănă nici astăzi, câtuşi de puţin, cu cea germană, din sânul căreia provenea el însuşi. De unde şi nenumăratele probleme interne ivite în calea domniei sale. În plus, a trebuit şi, spre onoarea sa, a înţeles cum să procedeze timp de aproximativ o jumătate de veac, pentru a sprijini interesele României în raporturile cu marile puteri imperiale, rivale şi vecine.
Regele Carol I a fost cel care a ştiut să-şi demonstreze loialitatea şi ataşamentul faţă de idealurile românilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mai mult, a reuşit să contribuie la îndeplinirea lor. Momentul 1877-1878 este cât se poate de grăitor în acest sens.
Obţinerea independenţei de stat, în primul rând, pe câmpul de bătaie, a avut ca sprijin şi persoana lui Carol I, care a îndurat condiţiile frontului, ale câmpului de luptă de pe teritoriul Bulgariei, împreună cu soldaţii de rând. În plus, sacrificiul tuturor românilor de atunci a făcut din România un stat independent.
Apoi, un alt pas important, ce a ridicat prestigiul internaţional al tânărului stat român, l-a constituit proclamarea României ca regat şi a lui Carol I ca rege. În anul 1881 se consemna în mod legal constituirea Regatului numit România.
Dezvoltarea României în vremea lui Carol I
Regele Carol I a fost cel care a susţinut dezvoltarea economică a noului stat independent, implicându-se în diverse activităţi industriale, fiind acţionar la mai multe fabrici care produceau postav, brânzeturi, conserve, bere, ciment etc.
A sprijinit modernizarea Capitalei, Bucureşti, prin lucrări de canalizare a Dâmboviţei, sistematizarea arterelor de circulaţie, a trotuarelor.
După războiul de Independenţă, când România a câştigat Dobrogea, a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.
Sub domnia sa apar edificii publice de rezonanţă, ca Ateneul Român sau Banca Naţională a României. Este vremea în care sunt susţinute mai bine ştiinţa, cultura, nu în ultimul rând, învăţământul. Universităţile din Iaşi şi Bucureşti aveau studenţi şi, mai ales, profesori de prestigiu. În cursul aceleiaşi domnii s-a întemeiat Academia Română, a cărei activitate a fost sprijinită de Carol I care fusese solicitat să-i devină preşedinte de onoare.
Moştenirea din Carpaţi, Peleşul, grăieşte şi azi, de la sine, despre o domnie care a încercat să vină aici cu o altă mentalitate, cu alte valori spre care, poate, unii mai tânjesc încă şi azi.
„Domnia regelui Carol I trebuie, în mod obligatoriu, să fie receptată şi înţeleasă în contextul epocii în care s-a manifestat, ţinându-se cont, atât de condiţiile interne, specifice perioadei traversate, dar mai ales, de acelea externe. Eludarea doar a unuia din aceste aspecte poate duce la eronata prezentare a imaginii unei personalităţi, aşa cum a fost ea, cu umbrele şi luminile sale. Despre Carol I au scris nenumărate condeie, de la cele ale jurnaliştilor, care i-au fost contemporani sau nu, până la ale istoricilor, care au ştiut a se apleca de fiecare dată cu exactitate şi, deopotrivă, zgârcenie, când a fost cazul aprecierilor tranşante, fie negative, fie pozitive. Fără îndoială că te poţi afla, atunci când caracterizezi o personalitate, în tabăra celor care o susţin sau, dimpotrivă, în cea a detractorilor, iar Carol I a avut parte, cum altfel, de asemenea tabere în îndelungata-i domnie”, ne spune profesorul de istorie focşănean Florinel Agafiţei.
Unul dintre scandalurile cele mai notorii din timpul domniei lui Carol I este legat de obsesia regelui de a lega România atât intern, cât şi extern prin legături feroviare. În vremea domniei sale au fost construite majoritatea gărilor existente şi astăzi pe teritoriul României.
Eşecul reformei agrare
Carol I a avut şi o parte întunecată a domniei sale, exemplul elocvent fiind al răscoalei din 1907, care va avea ca efect uciderea a mii de oameni săraci, „robii albi, ai brazdei negre”, cum aveau să fie numiţi într-un articol virulent al timpului, cei care au plătit scump, cu propria lor viaţă, dorinţa şi gândul de a fi trăit mai bine.
Pertinente şi acide analize ale societăţii româneşti, în epocă, au făcut şi Caragiale, şi Iorga, dar mai ales antimonarhiştii şi republicanii timpului, precum N.D. Cocea. Evenimentul nefast demonstra, dureros, întregii societăţi româneşti, în primul rând, politicienilor şi regelui însuşi, că România are o gravă problemă, între atâtea altele. Şi aceea era problema ţărănească, problema agrară.
„Fără îndoială că regele poate fi analizat din perspectivă istorică pentru faptele sale. O face istoria însăşi, căci are acest drept, constatând că regele Carol I a făcut şi lucruri incorecte, neplăcute, ca de exemplu, păstrarea anumitor documente legate de răscoala din 1907 ce ascundeau, de fapt, după cum arată şi istoricul Ioan Scurtu, poruncile de măcelărire în masă ale ţăranilor”, ne mai spune profesorul Agafiţei.
Domnia lungă a regelui Carol I, cu luminile şi umbrele sale, a contribuit, pe ansamblu, la aşezarea deplină a României pe drumul unei modernităţi ce se dorea alăturată lumii occidentale, civilizate.
“Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului”, scria Carol I în Testamentul lăsat naţiunii.
“Ferdinand întregitorul” sau “Ferdinand cel Loial”
Regele Ferdinand I al României a rămas în istorie drept primul rege al tuturor românilor. Sub domnia sa s-a înfaptuit Marea Unire de la 1918. Tot el a realizat Constitutia din 1923 si reforma administrativă din 1925.
Personalitatea regelui Ferdinand (1865-1927) rămâne strâns legată de momentul Marii Unirii şi definitivarea României Mari. Om cu o cultură vastă, poliglot (ştia limba latină, limba elină, germana şi româna, limba engleză şi chiar rusa), pasionat de botanică, regele Ferdinand a rămas devotat românilor, sub sceptrul sau înregistrându-se perioada de dezvoltare cea mai înfloritoare a statului modern român.
A urcat pe tron pe 10 octombrie 1914 şi a rămas rege pâna la moarte, răpus de un cancer galopant.
Ferdinand Viktor Albert Meinrad Hohenzollern-Sigmaringen (numele de botez) a fost al doilea fiu al prinţului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, ramura catolică a familiei prusace de Hohenzollern. Educaţia sa a fost una spartană.
Profesorul său de limba româna în timpul studiilor din Germania, Vasile D. Paun, a descris-o astfel: “Nu înconjurat de dascali aduşi acasă, ca doctorii la patul unui slabanog, ci trimis la gimnasiul public. Nu în trasură, ci fie cât de rea vremea, pe jos, fară manuşi iarna şi fără umbrelă de soare vara; supus acasă la disciplina militară; sculat la şase dimineaţa; băgat într-o baie rece, la aceeaşi temperatură în tot timpul; hrănit, negreşit mai bine decât un spartan dar îndestul de frugal, dus la biserică în toate duminicile; ţinut departe de toate petrecerile care i-ar fi umplut mintea de vedenii deşarte şi inima de doruri sterpe; obişnuit a dispune de sume foarte neînsemnate de bani, daţi lunar, cheltuiţi cu rost, pe lucruri trebuincioase şi justificaţi până la cel din urma pfenning, privegheat apoi de ochii neînduraţi a doi pedagogi, unul civil si celălalt militar, departe, departe de sânul familiei, pe care nu-i era dat să o vadă la Singmaringen, de trei ori pe an: la Crăciun, la Paşti şi în vacanţa de vară; deprins, în sfârsit, a auzi repetându-i-se des cuvintele de aur ale Alteţei Sale Principele Carol-Anton: «Nu-i destul ca v-aţi născut principi ci trebuie să munci şi ca să dovediţi că meritaţi titlul vostru »".
Cum a început să devină român
În lipsa unui moştenitor direct al regelui Carol I al României, la 14 martie 1889, prinţul Ferdinand a fost declarat membru de drept al Senatului României, iar patru zile mai târziu, pe 18 martie 1889, a devenit moştenitor prezumtiv la Coroanei cu titlul de Alteţa Regală Principe al României. Aşa a început să cunoască legile şi tradiţia ţării, a început să înţeleagă cultura română.
Ca orice tânar de viţă nobilă de la acea vreme, căsătoria a fost una aranjată. Şi cum un viitor rege al României nu putea sa aibă orice soţie, a fost gasită o prinţesă britanică, nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii. La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, a fost celebrată căsătoria Alteţei Sale Regale Ferdinand cu Alteţa Sa Regală Marie de Edinburgh. După nouă luni şi cinci zile s-a născut primul din cei şase copii ai lor - pricipele Carol (1893). Apoi au urmat principesa Elisebeta (1894), pricipesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) şi principele Mircea (1913), acesta din urmă a decedat la o vârsta fragedă.
Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea Ferdinand I, în urma morţii unchiului său, regele Carol I. A condus România pe timpul Primului Razboi Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale. La 14 august 1916, regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o horarâre radicală: intrarea României în razboi împotriva Germaniei, ţara lui natală.
Acest fapt i-a atras excluderea din Casa Regala de Hohenzollern, de către împaratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. Familia Hohenzolern a arborat în doliu simbolul heraldic al familiei şi l-a renegat.
Faptul ca a ales sa lupte împotriva propriei familii regale şi a urmat interesele românilor a facut ca în România sa fie numit “Ferdinad cel Loial” sau “Ferdinand Întregitorul”. O importanţă covârşitoare în deciziile luate de Ferdinand a avut mereu Regina Maria (foto sus, alături de Ferdinand), suverana cea mai iubită de către poporul român.
“Regele Carol I a respectat hotarârea adunarilor ad-hoc, aceea ca viitorul principe al României să-şi păstreze confesiunea, aceea de catolic, dar urmaşii săi să devină creştin-ortodocşi. Ferdinand I a fost excomunicat de Vatican pentru că a trebuit să respecte legea ţării şi urmasul sau, Carol al II-lea, a fost botezat ortodox”, a explicat, pentru “Adevărul”, prof. dr. Elena Monu, preşedintele “Academiei Bârladene”
Reformele regelui Ferdinand
În 1914, când a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane de locuitori şi 137.000 de km pătrati. În 1927, la moartea sa, România avea 17 milioane locuitori si 295.000 de km pătrati. În cei 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand I, ţara a cunoscut mari progrese pe toate planurile: cultural, politic, economic.
Realizarea unităţii statale la 1918 a impus adoptarea unei noi Constituţii propusă de guvernul liberal condus de I. C. Brătianu şi a fost votată în Parlament în 1923. Constituţia a avut un rol important în consolidarea statului naţional unitar român, a independenţei şi suveranităţii sale, fiind o lege fundamentală considerată printre cele mai avansate din Europa interbelică.
Regele Ferdinand a murit în noaptea de 20 iulie 1927, la castelul Pelişor. A fost înmormântat la biserica Mânastirii Curtea de Argeş - necopola familiei regale a României. Moartea regelui a îndurerat profund poporul român.
Carol al II-lea, fiul risipitor, cel mai controversat suveran al României
În zece ani de domnie, moştenitorul la tron al regelui Ferdinand a reuşit să pună capăt crizei economice, dar a contribuit şi-a asistat neputincios la destrămarea României Mari. De numele lui Carol al II-lea se leagă mai degrabă scandalurile sentimentale, decât realizările în fruntea ţării.
S-a întors pe tronul României în 1930, deşi tatăl său decedase cu trei ani mai devreme.
Carol a purtat negocieri cu Iuliu Maniu, căruia i-a promis să renunţe la relaţia cu Elena Lupescu, şi a fost proclamat rege în iunie 1930. El o aduce însă pe Elena Lupescu la Bucureşti şi în cele din urmă o exilează pe fosta lui soţie, Elena a Greciei.
Revenirea pe tron a fost tratată cu entuziasm de către presa vremii, dar întreaga ţară avea să fie dezamăgită mai târziu.
Domnia sa în următorul deceniu va sta sub semnul camarilei, grup de influenţă implicat în acte de corupţie, cel mai faimos fiind Afacerea Skoda. Carol al II-lea a încercat să influenţeze cursul vieţii politice româneşti, în primul rând prin manipularea partidelor Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc şi a unor grupări anti-semite şi din (ianuarie 1938) prin impunerea în 1938 a dictaturii regale.
Pe 10 februarie 1938 a desfiinţat partidele politice. Tot în 1938 a iniţiat o reformă administrativă de inspiraţie fascistă, prin care a împărţit teritoriul României în zece ţinuturi.
Incapabil să mai controleze dezordinea din ţară, Carol îl cheamă la putere pe generalul Ion Antonescu şi îl investeşte cu puteri depline în stat.
Pe 6 septembrie 1940, abdică în favoarea fiului său Mihai I. Mihail Manoilescu, pe atunci ministru de externe, susţine că regele ar fi condiţionat abdicarea de plata unei rente anuale de 20 de milioane de lei în valută şi de garantarea întregii sale averi. Apoi, împreună cu Elena Lupescu, sub gloanţele legionarilor, care îl urmăresc până la graniţă, părăseşte ţara într-un tren cu special.
În 3 iunie 1947, Carol se căsătoreşte cu Elena Lupescu la Rio de Janeiro, transformând-o în Prinţesa Elena de Hohenzollern În 3 aprilie 1953, la 59 de ani, suferind de cancer, Carol II moare, lăsând averea Duduii, care îi supravieţuieşte 25 de ani. Este înmormântat în Capela Regilor Portugaliei, din Estoril.
Carol al II-lea şi Elena Lupescu la Estoril, în 1950 FOTO Life
Despre abdicarea fiului ei în 1925, pentru a putea să-şi văd liniştit de aventura sentimentală, Regina Maria avea să scrie în memoriile sale: "E ca şi cum ţi-ai îngropat unul dintre copii înainte de a fi mort"
Regele Mihai şi lungul drum al exilului
Mihai I este singurul conducător de ţară din cel de-al doilea război mondial încă în viaţă. Domnia sa s-a suprapus cu una dintre cele mai dificile perioade din istorie, cel de-al doilea război mondial, urmată de instaurarea regimului comunist în România, imediat după terminarea conflagraţiei.
Mihai I a fost pus în situaţia ingrată, de a se afla în umbra generalului Ion Antonescu, chiar de către tatăl său, regele Carol al II-lea.
Cel mai important moment politic legat de numele regelui Mihai este lovitura de stat din 23 august 1944. Atunci, Regele Mihai I a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României şi conducătorul statului, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.
Istoricii au interpretat decizia politică în diferite feluri, iar controveresa cea mai puternică s-a dat în privinţa dilemei "salvarea României sau trădare naţională?".
Calculele ulterioare au reliefat că decizia politică a regelui Mihai I a dus la scurtarea războiului cu cel puţin şase luni şi salvarea a sute de mii de vieţi omeneşti.
Regele Mihai şi generalul Antonescu
Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupaţia ungară.
La sfârşitul războiului, regele Mihai a fost decorat de preşedintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Şef). Mihai a mai fost decorat şi de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”.
La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcţionat ca simplu şef de stat fără autoritate.
Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniştii au anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare şi au transmis la radio înregistrarea proclamaţiei regelui despre propria sa abdicare.
În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: "Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noştri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. Prin urmare, şi actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”.
Ulterior, Mihai I avea să povestească că a fost silit să abdice cu pistolul la tâmplă şi sub ameninţarea unui masacru al studenţilor care ieşiseră în stradă pentru a-l susţine.
Plecat pe calea exilului, Mihai I a făcut un lung turneu internaţional, care a inclus prelegeri în Anglia şi Statele Unite, unde a detaliu situaţia nefastă a României. Acelaşi lucru l-a făcut şi în cei 45 de ani de regim comunist, precum şi după instaurarea regimului FSN în România.
Mai puteţi citi:
Regele Carol I - un mare român, o pildă pentru prezidenţiabilii de azi
Testamentul Regelui Carol I al României
Regele a murit! 100 de ani de la sfârşitul lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen
INFOGRAFIE „Afacerea Bechtel“ la 1870
„Adeverul” despre Ferdinand Întregitorul (I)
138 de ani de la naşterea Reginei Maria, suverana cea mai iubită de Armata Română
Testamentul regelui Ferdinand I
Se încarcă comentariile...
