VIDEO Cum arată ruinele coloşilor industriali din Hunedoara, la trei decenii de la startul marilor demolări
0
Coloşii industriali ai Hunedoarei secolului XX au ajuns istorie. În urma lor au rămas sute de hectare de terenuri virane şi mii de locuri de muncă pierdute.
La sfârşitul anilor ´80, Hunedoara se afla în topul celor mai industrializate judeţe din România. Peste 100.000 de oameni munceau în centrele industriale din zona Hunedoarei, Văii Jiului şi a Munţilor Metaliferi.
GALERIE FOTO CU RĂMĂŞIŢELE INDUSTRIEI
Combinatul siderurgic din Hunedoara ocupa mai mult de 300 de hectare şi avea peste 20.000 de angajaţi, iar în vecinătatea municipiului, aproape 10.000 de oameni lucrau la exploatările de fier din Teliuc şi Ghelari şi în celelalte mine din Poiana Ruscă. Alţi 8.000 de hunedoreni erau angajaţi ai Combinatului metalurgic „Victoria” din Călan, aflat la mai puţin de 10 kilometri de Hunedoara.
Tot atunci, zeci de mii de locuitori din cele şase oraşe din Valea Jiului depindeau direct de cele peste 20 de exploatări de cărbune şi uzine miniere din bazinul carbonifer, care livrau anual peste 10 milioane de tone de cărbune.
„Perioada de glorie şi de vârf a transportului feroviar de marfă a fost anul 1989, când minele din Valea Jiului extrăgeau şi trimiteau pe calea ferată 11 milioane de tone de cărbune. Acum, în 2020, un tren de cărbune, maximum, mai circulă pe zi”, aminteşte Dionisie Ardelean, director în cadrul Centrului Naţional de Calificare şi Instruire Feroviară (CENAFER).
Minele de aur din Munţii Metaliferi şi uzinele de preparare a minereului aurifer din regiunea Bradului ocupau, de asemenea, sute de hectare, şi numărau împreună peste 20.000 de angajaţi. Toate marile centre industriale din regiunea Hunedoarei au început să se dezvolte încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. S-au extins de-a lungul timpului, atât în anii interbelici cât şi în comunism, şi au făcut ca vechile colonii muncitoreşti înfiinţate în jurul lor să se transforme în oraşe.
Marea demolare, favorizată de furturi
Multe dintre marile întreprinderi ale Hunedoarei au intrat în declin în ultimul deceniu de comunism, iar imediat după 1990 au început disponibilizările masive de personal şi demolările construcţiilor uriaşe de pe platformele industriale.
Fenomenul furturilor şi al devalizărilor, scăpat de sub control de autorităţi, a accelerat distrugerea vechilor centre industriale şi pierderea locrurilor de muncă pentru mii de oameni. La trei decenii de la începutul marilor demolări, în Hunedoara au rămas peste 100 de hectare de dărâmături şi ruine ale combinatului, care aşteaptă de peste un deceniu ecologizarea. În jurul lor se ridică halde uriaşe de steril.
În Valea Jiului sute de hectare ale fostelor exploatări miniere au devenit terenuri virane, ocupate pe alocuri de clădiri miniere abandonate sau aflate în curs de demolare. Uzina din Călan a devenit istorie, la fel şi minele de fier din Teliuc şi Ghelari, toate înfiinţate de peste un secol şi jumătate, iar din fostele întreprinderi aurifere din vecinătatea Bradului, de la Gura Barza, prin care au trecut zeci de tone de aur, nu au mai rămas în picioare nici măcar intrările în galeriile miniere.
Repere ale regiunii industriale – Hunedoara
Combinatul siderurgic din Hunedoara
Uzinele de fier ale Hunedoarei transformate în anii 1950 în combinat siderurgic au o istorie de aproape un secol şi jumătate. Au fost înfiinţate în 1884, în acelaşi an în care a fost inaugurată şi, linia de cale ferată Hunedoara – Simeria. Industria metalurgică a Hunedoarei s-a dezvoltat continuu în următoaele decenii, beneficiind de bogatele resurse de fier din Ghelari şi Teliuc, de materii prime din Ţinutul Pădurenilor şi de conexiunea cu bazinul carbonifer al Văii Jiului.
La începutul anilor 1970, Hunedoara avea 80.000 de locuitori, iar fiecare familie avea cel puţin un membru care lucra în cadrul combinatului. Complexul siderurgic, cu circa 20.000 de salariaţi era considerat unul dintre cele mai performante centre industriale din ţară, având o producţie de peste 5,5 milioane de tone de oţel.
Oţelul, laminatele şi celelalte materiale produse în combinat ajungeau în unităţile de producţie ale Ministerului Industriei Metalurgice, în industria constructoare de maşini şi în construcţii, iar circa 13 la sută din produsele siderurgice erau exportate.
Combinatul avea contracte de livrări în 35 de ţări, cele mai importante fiind cu R.F. Germania, Franţa, Suedia, Marea Britanie, URSS şi R. S. Cehoslovacia. Declinul combinatului a început în anii 1990, iar la mijlocul anilor 2000 a avut loc ultimul mare val de disponibilizări, peste 5.000 de oameni rămânând fără serviciu. Din 2003, Mittal Steel a achiziţionat compania de la statul român, iar din 2006, vechiul combinat a intrat în patrimoniul ArcelorMittal. Mai puţin de 1.000 de oameni lucrează în combinat, iar din moştenirea lui fac parte peste 110 hectare de dărâmături industriale.
Combinatul „Victoria” Călan
Primul furnal de la Călan a fost construit din anul 1869 şi a fost pus în funcţiune doi ani mai târziu. La sfârşitul secolului al XIX-lea, uzina producătoare de fontă avea două furnale, unul dintre ele fiind la acea vreme cel mai mare din ţară.
După Al Doilea Război Mondial a fost naţionalizată, iar regimul comunist a transformat-o într-un combinat, care s-a extins treptat în deceniile următoare ajungând să ocupe pe o suprafaţă de peste 60 de hectare. În jurul combinatului metalurgic s-a dezvoltat şi noul oraş Călan, care în prezent numără 11.000 de locuitori. Înainte de 1989, la „Victoria” lucrau peste 5.000 de oameni. Combinatul producea fontă cenuşie, cocs, cărbune, smoală, sobe Vesta şi calorifere. Declinului industrial din anii 1980 i-a urmat prăbuşirea din anii 1990. Combinatul Victoria Călan s-a dezintegrat după privatizările eşuate şi a ajuns în cele din urmă la fier vechi.
Minele de fier Teliuc şi Ghelari
Minele de fier din zona Teliucului şi a Ghelariului au o istorie de două milenii. În Antichitate aici se afla unul dintre cele mai mari districte miniere din Dacia, iar o inscripţie păstrată din epoca romană atestă importanţa acesteia: „Natus Ibi Ubi Ferum Nascitum”, tradusă în „Născut acolo unde se naşte fierul”.
Exploatările s-au extins în secolul al XIX-lea, sub Imperiul Austro-Ungar, însă cea mai mare dezvoltare au avut-o în primele decenii de comunism. În Teliuc şi Ghelari, cele două aşezări pitoreşti din Ţinutul Pădurenilor, au fost construite primele blocuri pentru noii „colonişti” - sute de români veniţi din zona Moldovei, Olteniei şi a Bărăganului, pentru a lucra în minele de fier aflate la apogeul expansiunii lor. În anii ´80, Teliucul şi Ghelariul au fost propuse pe lista noilor localităţi urbane din România, însă planurile regimului comunist au fost oprite de declinul mineritului şi de apusul epocii Ceauşescu. Minele din zonă s-au închis la mijlocul anilor 2000.
La Teliuc, au rămas zeci de hectare ocupate cu ruine şi dărâmături, vechi clădiri miniere scoase din uz, un tău uriaş amenajat pe locul fostei cariere a minelor Centrală şi de Est, dar şi trei halde de steril care împreună se întind pe aproape 100 de hectare. La Ghelari, clădirile industriale ale fostei mine din Ţinutul Pădurenilor, unele ridicate în vremea Imperiului Austro-Ungar, s-au ruinat, la fel şi intrările în subteran. Hoţii şi căutătorii de fier vechi au devastat construcţiile pitoreşti ale minei şi le-au lăsat întâi fără mobilier, acoperiş şi ferestre, pentru ca în final să nu mai rămână aproape nimic din ele. Intrările în galeriile miniere s-au prăbuşit, de asemenea. A rămas însă cariera din centrul comunei, asemănătoare unui crater uriaş, pe marginile căruia se întind casele, coloniile muncitoreşti, blocurile şi bisericile Ghelariului. Ţinutul minier de la Ghelari se acoperă treptat de pădurea care şterge o parte a rămăşiţelor mineritului.
Minele de cărbune din Valea Jiului
În urmă cu două secole întreaga vale a Jiului număra mai puţin de 3.000 de locuitori, iar ocupaţia de bază a oamenilor era păstoritul. La mijlocul secolului XIX au început exploatările zăcămintelor de cărbune din Vulcan, Petroşani şi Petrila, iar populaţia Văii Jiului a început să crească simţitor. Prima cale ferată din zonă, inaugurată în 1870 pentru transportul cărbunelui din Valea Jiului spre Simeria a dus la dezvoltarea rapidă a aşezărilor din bazinul carbonifer.
Din anii ´50, oraşele Petroşani, Petrila, Vulcan, Uricani, Lupeni şi Aninoasa au trecut prin cele mai mari transformări. Au apărut o mulţime de cartiere de blocuri, pentru miile de mineri atraşi în fiecare an în zonă. În ultimul deceniu de comunism, industria minieră era reprezentată de: Centrala minieră Valea Jiului şi întreprindeile miniere de la Lonea, Petrila, Aninoasa, Dâlja, Vulcan, Livezeni, Paroşeni, Lupeni, Uricani, Bărbăteni, Anina, Întreprinderea de preparare a cărbunelui Valea Jiului, Întreprinderea de reparaţii utilaj minier Petroşani şi alte secţii industriale, dar şi fabrici de textile unde lucrau mii de femei. După 1990, s-au închis treptat minele de cărbune care atrăgeau cea mai mare forţă de muncă: în 1994 Exploatarea minieră Lonea Pilier şi-a încetat activitatea. În 1999 şi-au încetat activitatea Exploatările Miniere Câmpu lui Neag şi Petrila Sud. În 2003 s-a închis Exploatarea Minieră Dâlja. În 2004 s-a închis Exploatarea Minieră Valea de Brazi. În 2006 şi-a încetat activitatea Exploatarea Minieră Aninoasa. În 2015 S-a închis Mina Petrila. În 2017 s-au închis minele Uricani şi Paroşeni. Minele Lonea şi Lupeni se află în proces de închidere, în urma lor rămânînd în funcţiune doar exploatările de la Livezeni şi Vulcan.
Zona auriferă Brad – Crişcior (Gura Barza)
La Gura Barza, o exploatare auriferă care a funcţionat intens timp de două secole în vecinătatea municipiului Brad, dărâmăturile ocupă hectare întregi din valea în care funcţiona centrul industrial. La începutul secolului trecut, minerii de la Barza scoteau anual peste o tonă de aur pur din galeriile săpate în munte. Uzina de preparare a minereului construită la poalele muntelui Barza în 1898 fusese cea mai mare din Imperiul Austro-Ungar. Un secol mai târziu, când exploatarea auriferă de la Barza îşi începea declinul, în zonă mai lucrau 6.000 de mineri. Gura Barza s-a închis definitiv în 2006, iar de atunci nimeni nu a mai putut ţine sub control dezastrul care a pus stăpânire pe aceste locuri.
Mai puteţi citi şi:
Ruinele combinatului, o uriaşă groapă de gunoi. „Nota de plată” pentru nepăsarea autorităţilor
Se încarcă comentariile...
