Viaţa în Kolîma, cel mai înfiorător lagăr stalinist, unde foamea ucigătoare îi făcea pe deţinuţi să se teamă că vor fi devoraţi
0
Kolîma a fost numită „polul ferocităţii din Gulag”, iar mărturiile supravieţuitorilor lagărelor staliniste sunt cutremurătoare.
De la sfârşitul anilor ’40, România a importat pentru câţiva ani modelul lagărelor staliniste, menite să-i pedepsească şi să-i suprime pe cei care manifestau rezistenţă faţă de regimul comunist. Începând din anii ’30, lagărele de muncă au fost înfiinţate în întreaga Uniune Sovietică, dar cele mai de temut dintre ele au fost în Kolyma (Kolîma), cea mai rece regiune locuită de oameni şi un loc în care puţini puteau supravieţui. Au fost create la începutul anilor ‘30, când Stalin a ordonat ca în ţinutul aproape inaccesibil din nord-estul ţării să fie exploatate marile zăcăminte de aur.
La Kolîma au fost aduşi între 250.000 şi un milion de prizonieri, printre care s-au numărat şi români, potrivit istoricilor, iar munca grea, clima rece şi alimentaţia precară, precum şi abuzurile la care au fost supuşi deţinuţii au făcut un număr considerabil de victime.
Varlam Tihonovici Şalamov (1907 - 1982), fost zek (deţinut în Gulag), a supravieţuit Kolymei 15 ani, din 1937 până în 1953, când a fost eliberat din lagăr. Fostul deţinut politic a devenit autorul unora dintre cele mai preţioase mărturii despre atrocităţile din Gulag, publicate în volumele „Povesti din Kolîma“, scrise în perioada 1954 – 1973. Iată câteva dintre acestea:
De ce erau executaţi deţinuţii
În 1937, luni în şir, la apelurile de dimineaţă şi seara, în lagărele Kolymei erau citite nenumărate condamnări la moarte prin împuşcare, relata Şalamov. Vizaţi erau aşa-zişii duşmani ai poporului, iar „crimele” de care erau acuzaţi erau dintre cele mai absurde.
„De ce împuşca deţinuţii colonelul Garanin? De ce îi ucidea? „Pentru propagandă revoluţionară”, aşa suna unul dintre paragrafele ordinelor lui Garanin (n.r. torţionar al regmului Stalin). Să spui cu voce tare că munca e grea era suficient pentru a fi împuşcat. Pentru orice remarcă nevinovată la adresa lui Stalin erai împuşcat. Să taci când se striga „Ura!” în cinstea lui Stalin echivala de asemenea cu o condamnare la moarte. Pentru care alte motive erai împuşcat? „Pentru ofensă adusă soldatului din escorta lagărului” Ce însemna asta? Aici era vorba de jignirea verbală, de un răspuns insuficient de politicos, de orice comentariu ca replică la bătăi, lovituri, ghiontui”, relata Varlam Şalamov, în „Povestiri din Kolîma” (Ed. Polirom, 2015).
Refuzul de a munci era pedepsit, de asemenea cu moartea, la fel şi „furtul de metal”(aur), însă cele mai numeroase execuţii le erau rezervate deţinuţilor acuzaţi că nu îşi îndeplinesc norma. „Pentru acest delict au fost împuşcate brigăzi întregi. În Kolîma concentraţionară planul viza fiecare abataj, fiecare roabă şi târnăcop. Neîndeplinirea planului de stat era crimă contrarevoluţionară. Pe cei care nu îndeplineau planul, pe lună cu ei!”, scria fostul deţinut.
Mureau de foame în gerul Siberiei
Cele mai multe decese în lagărele Kolîmei au fost cauzate de foamete, bătăile primite de deţinuţi, de îngheţ şi boli.
„De fiecare dată când ne aduceau supa ... ne făceau pe toţi să plângem. Eram gata să plângem de teamă că supa ar fi apă subţire. Iar când a avea loc câte un miracol şi supa era groasă, nu ne venea să credem şi mâncam cât mai încet posibil. Dar chiar şi cu o supă groasă într-un stomac cald, ne rămânea suferinţa. Eram înfometaţi de prea mult timp. Toate emoţiile umane - dragoste, prietenie, invidie, îngrijorare pentru semeni, compasiune, dorinţă de faimă, onestitate - ne-au lăsat cu carnea care se topea din trupurile noastre”, scria Şalamov. Deţinuţii erau dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi în gropi comune, forate în pământul îngheţat.
„În 1938, la săpatul mormintelor a fost scoasă o brigadă întreagă. Piatra şi solul veşnic îngheţat nu vor să primească cadavre. Roca trebuie să o forezi, s-o dinamitezi, s-o azvârli în lături bucată cu bucată... O brigadă întreagă nu făcea decât să sape morminte, doar gropi comune cu morţi anonimi. Îi îngropau goi pe toţi, fireşte! Dinţii de aur scoşi – tot conform regulamentului – erau înregistraţi pe un act special de înhumare. Acopereau groape cu pietre dar pământul nu primea morţii: erau condamnaţi să nu putrezească în solul veşnic îngheţat al Nordului extrem”, relata autorul Povestirilor din Kolîma.
Evadarea şi canibalismul
Tentativele de evadare erau adesea întâlnite în lagărele Kolîmei. Cele mai multe eşuau, iar dacă deţinuţii nu erau găsiţi morţi de foame sau îngheţaţi în taigaua siberiană, odată prinşi aveau puţine şanse să fie lăsaţi în viaţă. Totuşi, dorul de libertate îi impulsiona pe zeki să îşi încerce norocul.
„Deţinutul ştie că e condamnat. Încă o lună, două şi va muri, aşa cum îi mor tovarăşii sub ochi. De murit, oricum va muri, dar măcar să moară în libertate, nu într-un abataj sau într-un şanţ, prăbuşit de oboseală şi de foame”, scria Varlam Şalamov. Evadările nu se făceau în grupuri mai mari de două – trei persoane, din cauza deţinuţilor corupţi, vânduţi şi înfometaţi, care se urau unii pe ceilalţi. Uneori foamea suferită în timpul evadărilor îi făcea pe deţinuţi să recurgă la acte de canibalism.
„Acea foame ucigătoare este o ameninţare permanentă pentru cei care evadează. Şi dacă e de înţeles că un deţinut fuge tocmai din pricina foamei de care însă nu se teme, mai există un pericol vag cu care fugarul se poate confrunta: acesta poate fi devorat de proprii săi tovarăşi. Condamnat pentru evadare şi canibalism, Soloviov o tărăgăna în spital şi povestea bucuros cum el şi tovarăşul lui, în timp ce se pregăteau să evadeze, au invitat înadins încă un deţinut „în caz că ni se face foame”. Fugarii au mers mult, cam o lună. După ce l-au omorât pe al treilea – în parte mâncat pe loc, în parte fript pentru drum, cei doi ucigaşi au pornit în direcţii diferite. Fiecare se temea că va fi ucis de ceilalţi pe timp de noapte”, scria Varlam Şalamov, în „Povestiri din Kolîma” (Ed. Polirom, 2015).
Blatarii – cei mai periculoşi deţinuţi
Cea mai periculoasă categorie de deţinuţi de drept comun, ajunşi în Gulag, erau numiţi „blatari” sau hoţii . Erau criminali, escroci şi tâlhari cu state vechi, folosiţi adesea de autorităţile din lagăre pentru reprimarea şi lichidarea deţinuţilor politici. Infractorii recidivişti din lagăre se aflau mai sus în ierarhia penală faţă de „duşmanii poporului”. De obicei, nu lucrau, având hoţi mici ca slujitori. Ucideau deţinuţii prin electrocutări, înjunghieri, spânzurări, decapitări, prin introducerea unui fier înroşit de foc în anus şi prin alte torturi.
„Spirtul corupt al blatarilor pătrundea în toată viaţa din Kolîma. Autorităţile ţin cont de hoţi. Blatarii sunt stăpânii vieţii şi ai morţii în lagăre. Sunt mereu sătui, ştiu să procure, iar ceilalţi sunt înfometaţi. Hoţul nu munceşte, bea chiar şi în lagăr. Hoţii au mereu tutun, frizerul lagărului vinde să îi tundă în stilul „boxer”, la „domiciliu”, în baracă, aducând cu el cele mai bune ustensile. Bucătarul le aduce zilnic conserve şi dulciuri furate de la bucătărie. Pentru hoţii mai mărunţi se pun deoparte porţii mai bune, de zece ori mai mari. Cel care taie pâinea nu le refuză niciodată o bucată în plus. Toate hainele civile sunt purtate de blatari. Ei se instalează pe locurile cele mai bune de pe priciuri, la lumină, lângă sobă. Au aşternuturi şi plăpumi vătuite în timp ce tânărul colhoznic doarme pe buşteni despicaţi pe lung”, scria Şalamov.
Nici femeile nu lipseau din rândul blatarilor, deşi în lagărele staliniste bărbaţii şi femeile erau separaţi.
„Lumea blatarilor cunoaşte două categorii de femei: hoaţele propriu-zise, a căror profesie, ca şi în cazul blatarilor bărbaţi, sunt furturile, şi prostituatele, adică prietenele blatarilor. Blatarul este crescut în dispreţul faţă de femeie încă din copilărie. Îşi bate partenera prostituată atât de des, încât aceasta nu mai simte iubirea în deplinătatea ei decât după ce primise o mamă de bătaie. Înclinaţiile sadice sunt cultivate de însăşi etica lumii blatarilor”, relata autorul Povestirilor din Kolîma.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
