Viaţa conjugală a românilor din trecut. Cât timp ţinea dragostea într-un cuplu când fetele se căsătoreau de la 12 ani
0
Româncele să măritau de la vârste fragede şi arătau supunere totală faţă de soţii lor. Se lăsau cumpărate de la părinţi, iar viaţa de familie însemna a purta grija casei şi a copiilor. Acestea sunt câteva dintre aspectele vieţii conjugale la români, în secolele trecute, relatate de străinii care au călătorit în ţinuturile actuale ale României.
Francesco Griselini (1717-1783), autor al Istoriei Banatului, a oferit o descriere detaliată a obieciului căsătoriei la românii din Ardeal, în secolul al XVIII-lea. Autorul afirma că românii se căsătoreau foarte tineri, afirmând că dacă o fată a împlinit 12 ani, ea era şi cerută în căsătorie.
”Flăcăul întotdeauna îşi mărturiseşte dragostea sa părinţilor săi, care, dacă nu i-au ales încă o mireasă, se înţeleg cu părinţii fetei cărora, după starea mijloacelor lor, le oferă o sumă de bani. După încheierea învoielii se hotărăşte un termen de 14 zile pentru pregătiri, care se mai poate prelungi cu alte 14 zile. Dacă însă după trecerea acestui termen, mirele nu şi-a schimbat gândul, atunci ceremonia nunţii trebuie să aibă loc”, scria abatele Francesco Griselini.
Fetele de măritat, răpite de viitorii soţi
În cazul în care părinţii fetei refuzau să o dea în căsătorie peţitorului, deseori se întâmpla ca tinerele să fie răpite.
”O pădure din apropiere sau un alt loc dosnic trebuie să le slujească de adăpost, iar după aceasta, printr-un prieten, el trimite vorbă părinţilor sau fraţilor celei răpite ca să se înţeleagă cu ei. De obicei, aceasta este treaba preotului, care, printr-un dar oarecare, este câştigat pentru această misiune. De cele mai multe ori reuşeşte mijlocirea; dacă aceasta însă nu este primită, atunci pentru ca flăcăul ce a răpit mireasa să se poată căsători cu ea şi să fugă de răzbunarea părinţilor ei, trebuie să se mute cu aleasa sa într-un sat îndepărtat”, relata Francesco Griselini, potrivit autorilor volumului Călători străini despre Ţările române (Vol X, Editura Academiei Române, 2005).
Vândute la Târgul de Fete
În zona Munţilor Apuseni, în secolele trecute, târgurile de fete erau evenimente de mare importanţă pentru comunitate. Cel mai cunoscut era cel de pe Muntele Găina. Scriitorul Jokai Mor descria modul cum aveau loc peţirile la acest târg.
„Mamele din regiunea munţilor îşi aduc şi zestrea fetei, pe care o prezintă deodată cu fata. La gâtul fetelor atârnă taleri de aur şi de argint înseilaţi. Celelalte podoabe, cum sunt de exemplu: năfrămile colorate, ştergăriile cu alesături de bumbac, de diferite culori, pernele, lăzile împestriţate, sunt încărcate pe spatele cailor mocăneşti şi transportate la faţa locului. Odată ajunşi aici le descarcă pe fiecare şi le aşează sub cortul pe care şi-l ridică fiecare, ca într-un adevărat târg”, arăta scriitorul Jokai Mor, în romanul „Sărmanii Bogaţi”.
Fetele şi zestrea erau disputate de flăcăii care se opreau în faţa corturilor. Cei care voiau să se însoare trebuiau să ajungă la tocmeală cu părinţii fetelor, altfel erau nevoiţi să plece mai departe. „Pe unele dintre fete le ţin tare la preţ, pe altele le vând cât ai bate din palme, la primul client care se prezintă. Perechea nouă urmată de cântece de fluier şi cimpoiu pleacă până la primul călugăr care le dă binecuvântarea căsătoriei”, informa autorul.
Femeia supusă soţului
Căsătoria era considerată o necesitate la români, potrivit observaţiilor naturalistului Francesco Griselini. Acesta relata că a observat puţini tineri necăsătoriţi şi că majoritatea celor cărora le mureau soţiile se recăsătoreau în scurt timp.
Femeile arătau supunere soţilor lor şi erau cele care purtau de grijă copiilor, în acelaşi timp în care se ocupau de muncile casnice.
”Femeile românce nu stau cu bărbaţii lor la masă, mănancă după ei, stând mai totdeauna în picioare, îndeletnicindu-se în acelaşi timp cu vreo treabă casnică. Nici în timpul sarcinii nu se abat de la această regulă, ci numai câteva zile înainte şi după naştere. Ele nasc uşor cu ajutorul moaşei. Acest ajutor li se dă întotdeauna de către mamele sau soacrele lor. În trei-patru zile dupd naştere, ele sunt iar în stare a face faţă treburilor casnice. Copiii lor nu sunt nici ei cocoloşiţi. Dupd naştere, ei sunt scaldaţi iarna în apă incalzită, iar vara în apă rece şi până ce cresc mai mari, scăldatul se face de două - trei ori pe zi. În diferite rânduri am întâlnit femei românce care, mergând pe drum, purtau albia cu copilul pe cap, în timp ce mâinile le erau ocupate cu fusul. La alte femei, am observat că aveau copilul băgat într-o traistă de lână, care, cu ajutorul a două sfori groase, era astfel legat în spate, încât trăgând traistă pe subsuoară puteau da să sugă copilului în timpul în care spălau rufele în râu”, relata Francesco Griselini, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările române“ (Vol X, Editura Academiei Române, 2005).
Ascunse de ochii lumii
Autorul Istoriei Banatului adăuga că româncele erau tot timpul desculţe mai puţin când ieşeau din casă şi la sărbători. Puţine erau cele care se dichiseau.
”Atât timp cât fetele sunt necăsătorite, ele umblă cu capul descoperit şi cu părul împletit. Cele căsăsatorite însă, în unele localităţi ale provinciei, işi acoperă capul cu un văl alb subţire, pe care il trag pană sub bărbie, iar în alte locuri, folosesc o fâşie lungă de muselină, vărgată, pe care o aşează în aşa fel încât formează un fel de scufie. Atât fetele marl, cât şi femeile măritate caută să-şi sporească farmecul prin găteală. Grija lor dintâi este aţintită asupra împletiturii cosiţelor, iar celelalte prind de maramele lor salbe de diferite monede. Numai arareori se văd la ele monede de aur, iar cele care locuiesc în ţinuturile Dunării se folosesc chiar şi de aspri turceşti de argint. Ele îşi atârnă şi pe piept asemenea monede sau şiruri de mărgean sau mărgele de sticlă, iar truda ţiganilor va trebui să le pună la indemană cercei. Pe lângă acestea se mai adaugă şi o camăşa brodată cu mătase sau fire de aur fals, cu care se împaunează la sărbătorile principale, la horă, la iarmaroace şi la hramuri sau nedeie”, scria abatele, în secolul al XVIII-lea, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările române“ (Vol X, Editura Academiei Române, 2005).
Bărbaţii, recunoscuţi pentru brutalitate
O descriere asemănătoare a obiceiurilor românilor i-a aparţinut lui Ignaz von Born, unul dintre marii oameni de ştiinţă ai secolului ai XVIII-lea, a călătorit în Transilvania şi Banat în vara anului 1770. ”Aceste fete se mărită foarte tinere, dar sârboaicele mai devreme decât romancele. Sunt perechi de tineri căsătoriţi cu bărbatul abia de 14 ani, iar nevasta neavând înca 12 ani impliniţi”, scria savantul vienez născut în Transilvania.
În raport cu femeile, bărbaţii erau consideraţi brutali, potrivit descrierilor unor călători străini care au vizitat ţinuturile românilor. „Mă abţin să judec indolenţa, brutalitatea şi nepăsarea lor. Doresc sä spun doar atât, că părul lor încâlcit, ochii lor mici şi sfredelitori, modul lor bănuitor de gândire, înclinaţia lor spre băutură şi lipsa oricărei educaţii îi aşează destul de jos în raport cu alte popoare, în ceea ce priveşte nivelul de educaţie. Rar am văzut un român fără un ciomag ca lumea în mână şi fără un brâu în care să se afle câteva cuţite”, ralata topograful austriac Joseph Adalbert Krickel, în urma unei călătorii în Transilvania începutului de secol XIX.
Vă recomandăm şi:
Cei mai vechi locuitori ai Văii Jiului purtau numele de momârlani. Se spune despre ei că sunt urmaşii dacilor în acest ţinut de munte, în care urbanizarea a dus la alterarea tradiţiilor seculare, păstrate însă cu sfinţenie de comunitatea din ce în ce mai restrânsă din aşezările rurale de munte.
În 30 noiembrie 1867, celebrul ziar „The Times” publica un reportaj despre istoria din ultimele două milenii a românilor. Articolul apărea sub semnătura corespondentului din Austria al ”The Times” şi relata despre marile idealuri ale românilor, cel de a fi consideraţi descendenţi puri ai dacilor şi romanilor şi cel de unire a vechilor teritorii stăpânite de daci.
Beatrice de Frangepan a fost considerată una dintre cele mai frumoase şi bogate prinţese din Regatul Ungar. În ciuda frumuseţii cu care a fost binecuvântată, viaţa moştenitoarei Castelului Corvinilor a fost o înşiruire de drame care au culminat cu moartea soţului ei şi a celor doi copii, ultimii urmaşi ai familei Corvinilor.
Oraşele româneşti erau aşezate în ţinuturi bogate, locuite de oameni harnici şi milostivi şi femei frumoase. Astfel erau descrise, în secolul al XVII-lea, cele mai multe dintre aşezările de pe teritoriul României, vizitate de istoricul turc Evliya Celebi.
Se încarcă comentariile...
