Topul atrocităţilor de neînchipuit la care au fost condamnaţi românii. Cum erau batjocorite tinerele acuzate de adulter

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mărturii din secolele trecute, publicate de autorii străinii care au călătorit în ţara noastră, ofereau amănunte despre atrocităţile la care erau supuşi aşa-zişii răufăcători.

Autorii străini care au călătorit în secolele trecute în ţara noastră au oferit numeroase mărturii despre ciudăţeniile şi cruzimea cu care erau pedepsiţi cei consideraţi răufăcători. Iată câteva dintre relatările care ar putea face concurenţă cu faimoasele legende ale pedepselor aplicate de Vlad Ţepeş.

Tânăra bătută în piaţa publică
Savantul Belsazar Hacquet a călătorit în Transilvania la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi a asistat la pedepsirea unei tinere românce acuzată de adulter, în oraşul Bistriţa condus de saşi.

„Cum treceam tocmai prin piaţa Bistriţei, am văzut cum o biată fiinţă din comunitatea ortodoxă, şi anume o româncă, era legată zdravăn pe banca de corecţie şi pedepsită fară nici o milă în faţa primăriei, în văzul tuturor, cu cincizeci de lovituri de bici pe trupul ei abia acoperit, pe motivul unor abateri trupeşti. Când am întrebat de cauza unui tratament aşa aspru şi al unei batjocoriri atât de publice mi s-a spus: Este o stricată care a venit în oraş cu trupele de la graniţă. Trebuie să spun că urletele şi bătaia sângeroasă a acestei femei m-au revoltat cu totul”, scria Belsazar Hacquet, citat în volumul Călători străini despre Ţările Române, ed. Academiei Române).

Boierii legaţi goi în pieţe
Pedepse publice pline de cruzime le erau aplicate şi datornicilor şi boierilor ruinaţi, în vremea domniei lui Grigore Duca (secolul al XVIII). „Îi leagă pe oameni de un par, goi cu mâinile legate la spate, nu-i pasă dacă este frig sau ger, dacă este ninsoare sau ploaie, dacă este vânt sau arde soarele. Şi astfel legaţi sau încătuşaţi cu cele mai grele lanţuri, îi pune să stea mult timp într-un loc deschis, în văzul tuturor, înaintea curţii. Aşa face cu boierii cei mari. Pe serdarul Drosu a pus să-l îngroape în pământ până la brâu şi să-l ucidă jalnic tătarii, înţepându-l cu săbiile. Iar pe fiul acestuia, de 18 ani nu mai puţin, a pus să-l arunce într-o ocnă părăsită, după ce-l ţinuse în închisori îngrozitoare”, se arăta în documentul „Relaţia anonimă latină despre Ţara Romanească”, citat în volumul Călători străini despre Ţările Române.

Ţiganii, bătuţi la tălpile goale
Baronul Leyon Pierce Balthasar von Campenhausen a călătorit în Moldova secolului al XVIII-lea şi a relatat despre soarta ţiganilor din vremea sa.

„Aceşti nenorociţi sunt trataţi în Moldova cu cea mai mare asprime şi dispreţ. Puţină mămăligă, câţiva peşti săraţi care, în parte, sunt putreziţi şi aruncaţi reprezintă hrana lor. Îmbrăcaţi în zdrenţe, cu capul neacoperit, desculţi, fără ciorapi, ei sunt nomazi şi locuiesc în corturi, fiind foarte numeroşi în jurul oraşelor şi satelor. Cea mai mică greşeală a lor este pedepsită cu lovituri de băţ pe tălpile picioarelor, care sunt atât de puternic aplicate, încât le cad unghiile de la degete. Totuşi ţiganii nu pleacă din Moldova deoarece au acolo dreptul jalnic ca în ziua sfârşitului lor să fie tras clopotul, în schimbul unei mici taxe”, relata maiorul, citat în volumul Călători străini despre Ţările Române.

Gheorghe Doja, rămas în istorie pentru barbariile la care a fost supus
Numeroşi străini care au călătorit în Banat au amintit despre atrocităţile la care a fost supus Gheorghe Doja, conducător al secuilor în timul răscoalei din 1514. „Acum sau până acum câţiva ani li s-au dat cele mai groaznice pedepse, jupuindu-i, trăgându-i în ţeapă etc., dar cele mai cumplite pedepse despre care am citit sunt cele la care au fost supuşi conducătorii războiului ţărănesc de la începutul secolului al XVI-lea în Banat. Ele sunt prea înfiorătoare pentru a fi descrise. Căpetenia lor (n.r. Gheorghe Doja) a fost pusă să şadă, ca un rege, pe un tron înroşit în foc şi i s-a pus o coroană de fier pe cap şi un sceptru tot de fier în mână, înroşite în foc. În această stare, pe jumătate prăjit, au fost aruncaţi asupra lui nouă dintre tovarăşii săi mai de seamă, care fuseseră înfometaţi şi ameninţaţi că vor fi ucişi de îndată dacă nu vor tăbărî asupra lui şi nu-şi vor mânca pretinsul lor rege. Şase au ascultat şi s-au năpustit asupra lui şi l-au mâncat. Ceilalţi trei care s-au împotrivit au fost măcelăriţi îndată. Şi în mijlocul acestui chin, nenorocitul om nici măcar nu a murmurat”, relata savantul englez Robert Townson, citat în seria Călători străini despre Ţările Române.

Tâlharul schingiuit şi tras pe roată
Secretarul gubernial I.T. de Hermann, informa într-o scrisoare din 9 august 1775, despre grozăviile la care fusese supus un tâlhar faimos din Ardeal.

„Mie mi s-a făcut părul măciucă numai ascultându-o; şi în total numai delicventul a fost cel mai nepăsător. Trupul pe jumătate gol i-a fost legat de car, trei calfe de hengher îl înconjurau; aceştia întreţineau, suflând din foi, focul de cărbuni dintr-o tigaie. Scoţându-l din oraş, l-au oprit întâiu în faţa sfatului, a doua oară în suburbiu şi a treia oară la locul pierzării, şi de trei ori l-au rupt cu cleştele înroşite; şi în sfârşit l-au tăiat cu roata, de jos în sus; dar sufletul nu şi l-a dat până ce n-a căpătat vreo treizeci de lovituri. El era aşa de netulburat, încât la urcarea în căruţă i-a arătat slugei boierului tigaia, ce se află pe pământ, zicându-i s-o ridice în car! Şi când l-au pişcat cu cleştele, şi când l-au călcat cu roata, el n-a zis o vorbă, ci şi-a strâmbat numai faţa, puţin. La locul pierzării el s-a plâns, însă, mereu, că prea-l chinuesc, deşi el nu ştie să fi păcătuit aşa de mult", se arăta într-un document publicat de istoricul literar Bogdan Duică.

Tâlharii români se pregăteau psihic pentru tortură
Johann Lehmann, director al unei trupe de teatru austriece din secolul al XVIII-lea relata despre pdepsele aspre primite de tâlhari în Banat, care însă îi transformau în adevăraţi martiri.

„Administraţia seculară din Banat a pedepsit până acum cu moartea toate delictele cuprinse sub denumirea de jaf şi spargere. Această metodă predilectă, oricât de legală va fi fost, nu a avut nici cel mai mic rezultat bun. Românul, care porneşte la tâlhărie, care el şi-o tălmăceşte ca răzbunare, încă înainte de a fi îndrăznit a face pasul hotărâtor s-a oţelit pentru tot ce i s-ar putea întâmpla. El este pregătit pentru o statornicie aşa de mare, încât chinurile cele mai grozave şi mai rafinate nu-l pot sili la vreo mărturisire, ştreangul şi roata nu-l pot aduce la vreo căinţă. De câtăva vreme, stăpânirea a hotărât ca fiecare criminal să fie executat chiar în locul său de baştină. Dar aceasta a avut tocmai efectul contrar. Era cea mai plăcută împlinire a ultimei dorinţe a celui ce trebuia exacutat. Familia s-a l-a jelit cum se cuvine şi îi cinsteşte amintirea în fiecare zi, când trece prin faţa cadavrului. Dar stăpânirea a observat curând acest efect contrar şi a găsit mijlocul potrivit să-l pedepsească pe român într-un chip care să fie şi pentru ceilalţi un avertisment (...). Cei vinovaţi să fie osândiţi, după măsura vinovăţiei, sau la muncă silnică pe viaţă, sau la un număr de ani într-o regine foarte îndepărtată. Această pedeapsă desparte pe român de ai săi, ceea ce pentru el este de nesuferit, îl osândeşte la muncă, lucru tot atât de nesuferit”, informa Johann Lehmann, citat în seria Călători străini despre Ţările Române.

Ocnă pentru furtul unei linguri
Pedepsele grele erau aplicate adesea discriminatoriu, informau călătorii străini din secolul al XVIII-lea. „Am fost o dată de faţă când D. M., acel Bartholus valah interoga sub cerul liber doi răufăcători, în curtea aşa-zisei puşcării, închisoarea cea mare din Bucureşti. Unul era bucătarul ţigan, rob, aldomnului medelnicer Ienaki Palada, care de furie şi nerăbdare înjunghiase cu cuţitul de bucătărie pe scribul acestuia. Celălallt, precum mi s-a spus, era o slugă a banului Ghica, de la care furase o linguriţă de argint. Amândouă interogatoriile au fost gata într-o clipă. Către ţigan, întrebare: Spurcatule, ţigan, cum te cheamă? Răspuns: Nicolae. Ce ispravă ai făcut? Atunci i-a povestit ţiganul de ce a împlântat cuţitul său în logofătul boieresc, atunci când acesta a venit din nou ca să îl ocărască pentru mâncarea la altă oră decât cea obişnuită. Îndată a urmat sentinţa finală: Tu vei merge la ocnă. Către sluga cealaltă: Cum te cheamă? Dumitru. Întrebare: Ce ai făcut stăpânului tău? Răspuns: I-am furat de nevoie o lingură de argint, pe care am vândut-o cu trei lei, dar voi restitui valoarea sa din leafa mea. Sentinţa: Şi tu vei merge la ocnă. Ce raport vedem noi între această pedeapsă unică şi cele două fapte atât de deosebite?”, scria Franz-Josef Sulzer, un autor elveţian care a călătorit în Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVIII.

Execuţia publică a lui Horea şi Cloşca
Una dintre cele mai faimoase pedepse din trecutul românilor a fost dată lui conducătorilor Răscoalei din Transilvania anului 1784. Acuzaţi de instigarea iobagilor şi că au ordonat masacrarea nobililor şi pustiirea moşiilor lor, din porunca împăratului, Horea şi Cloşca au fost condamnaţi la moarte prin tragerea pe roată. Un alt conducător al moţilor, Crişan, s-a spânzurat în închisoare, iar cadavrul său a fost ciopârţit ulterior. Execuţia celor doi a avut loc în 28 februarie 1785, la Alba Iulia. „Pe Horea şi Cloşca i-au frânt cu roata de vii luni şi apoi i-au tăiat în patru şi i-au trimis în toate părţile. Capul lui Cloşca l-au adus aici în piaţă, tocmai când treceam, îl ţineau fipt într-o ţeapă aproape de carul meu. Şi eu m-am uitat bine la el, dar n-am văzut nicicând şi nici nu mi-am închipuit să pot vedea aşa ceva fără oroare. Dar mărturisesc, l-ara privit tocmai cu sânge rece, ca când n-ar fi fost cap de om”, scria contele Samuil Teleki, într-o scrisoare adresată soţiei sale, în martie 1785, citată de istoricul David Prodan.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Soarta moşiei uriaşe a grofilor maghiari alungaţi de comunişti. Castelul fantomă şi 100 de hectare au fost revendicate

Presupuşii moştenitori ai unei familii de grofi din Ţara Haţegului, care a stăpânit castelul Nalaţi Fay şi o moşie de aproape 100 de hectare, revendică monumentul istoric şi terenurile sale. După 11 ani de la începerea procesului, magistraţii au retrimis dosarul în prima instanţă, pentru rejudecare. Între timp, castelul „nimănui” a ajuns o ruină.

Cum au fost batjocorite marile cetăţi în trecut. Localnicii profitau de dezastrul aşezărilor, dar străinii se cutremurau

Mărturii din secolul al XIX-lea arată cum au fost distruse unele dintre cele mai importante cetăţi, castele şi biserici din vestul ţării chiar de către localnici. Ulpia Traiana Sarmizegetusa a fost vândută „pe bucăţi”, Cetatea Devei a fost demolată, Castelul Corvinilor a fost lăsat de izbelişte, iar biserica din Densuş a scăpat cu greu de la distrugere.

Secretele familiei nobiliare Kendeffy. Cum s-au maghiarizat cnejii lui Iancu de Hunedoara care au stăpânit Retezatul

Timp de mai multe secole, nobilii din familia Kendeffy s-au numărat printre cei mai înstăriţi proprietari de pământuri din Transilvania. Şi-au legat numele de ţinuturile Retezatului, pe care le-au stăpânit din vremea lui Iancu de Hunedoara, însă originea lor a stârnit numeroase controverse.

Hunedoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite