Secretul ascunzătorii pline cu aur de la Sarmizegetusa Regia, locul legendar care nu a mai fost descoperit
0
Secretul ascunzătorii pline cu aur din zona Sarmizegetusei Regia a rămas nedesluşit de peste două secole. Povestea comorilor a atras o mulţime de căutători de aur în Munţii Orăştiei.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, veştile despre existenţa unor comori fabuloase în zona Sarmizegetusei Regia s-au răspândit în Transilvania, iar cetatea antică a fost luată cu asalt de căutătorii de comori. După mai multe descopeiriri întâmplătoare, localnicii au fost audiaţi de autorităţi în numele Fiscului ungar, pentru a se stabili locul unde s-ar afla tezaurele preţioase, de care amintea o relatare cu totul neobişnuită, atribuită unui preot din satul Chitid.
Documente de arhivă, din anii 1803 – 1804, consultate de istorici, oferă indicii despre comorile din Munţii Orăştiei, despre care nu sunt, însă, indicii că au mai fost descoperite. O astfel de mărturie a aparţinut preotului Dumitru Cerbiceanu din Chitid, audiat la începutul secolului al XIX-lea, şi a fost publicată în 1966, de istoricul Jako Sigismund, în lucrarea „Cercetări arheologice la cetatea Grădiştea Muncelului, în anii 1803 – 1804”.
Comoara din vis
Iată ce scria S. Jako despre legenda celei mai preţioase comori din zona Sarmizegetusei Regia:
Căutarea de comori, intensificată în perioada de tranziţie dintre secolul al XVIII-lea în secolul al XIX-lea, a fost animată de o ştire mai veche de un deceniu şi jumătate. După ştirile ce treceau din gură în gură, confirmate de înşişi purtătorii lor cu ocazia anchetei oficiale, în luna august 1785, ţăranul David Albu din Chitid i-a comunicat preotului Dumitru Cerbiceanu că în vara precedentă (a. 1784), la Grădişte, „pe vremea coasei”, în zori, i-a apărut în vis „un om vrednic, alb, înalt”, şi i-a spus să urce paltinul de lângă eleşteu, iar de acolo să coboare drept la pârâu şi să îi urmeze cursul până în locul numit Cheie.
De acolo, s-o apuce spre miazăzi şi din ce va găsi acolo să-şi ia cât îi place, dar să nu spună nimic altora, căci acelea nu-s puse acolo spre norocul Neamţului, ci spre cel al Franţuzului şi Muscalului”. Albu, urmând „vedenia cerească”, a urcat până la Cheie şi privind spre stânca abruptă din faţa lui, a văzut-o cuprinsă de lumină „de parcă, presărată cu paie, ar fi aprins-o cineva”.
Bărbatul şi femeia din aur
La această lumină el a observat o crestătură în stâncă urmată de altele asemănătoare. Pornind pe urmele crestăturilor, el urcă până ce o mare piatră îi aţinu drumul. Acolo, pe o latură a stâncii, a descoperit „tencuială şi semne de muncă omenească”. Atunci, după cum i-a spus Albu preotului, curăţând aceasta de mohorul de lemn, am scos de sus trei cărămizi, pe locul rămas gol de după cărămizi, uitându-mă în stâncă, am văzut un mare gol, în mijlocul căruia era o masă rotundă, domnească, din aur. Într-o parte, rezemat cu coatele de masă, era un bărbat tot din aur, iar în faţa lui o figură muierească toată făcută din aur. În dosul acesteia, era o grămadă foarte mare de galbeni, iar în spatele acesteia o grămadă încă şi mai mare, dar numai din argint. Banii ăştia de argint erau mari ca iaca palma mea.
Blestemul comorii
Albu a cerut de la Cerbiceanu sfat şi ajutor, ca de la preotul său, „căci locul ăsta e tare strâns făcut, acolo nu poate pătrunde un om”. Cerbiceanu i-a promis lui Albu că la praznicul Sântă-Mariei mari” (15 august) ce tocmau urma, va ţine „pentru izbutirea acestui lucru o slujbă şi serviciu divin” şi va pleca cu el la munte. Atunci Albu şi-a mai exprimat dorinţa că drept recompensă pentru predarea comorilro vistieriei regeşti, „ar fi bine poate să rugăm pe Majestatea Sa ca satele Chitid, Ocolişul Mic şi Boşşorod să nu mai slujească la stăpânul pământului”. După ce însă Albu a declarat acestea, a murit subit încă în aceeaşi zi, întrucât împotriva interdicţiei „duhului” ce i-a apărut în vis, a transmis secretul. Astfel, el nu a mai putut arăta preotului stâncile ascunzătoare de comori”.
Preotul porneşte în expediţie
Pe baza informaţiei primite de la Albu, popa Cerbiceanu şi-a luat ca tovarăşi de drum pe moşierii Ioan Balika din Chitid şi Ladislau Nalaczy din Streisângeorgiu, precum şi pe iobagul Ianeş Andrioi din Vâlcelele Bune şi a urcat împreună cu ei, în 1787, la Grădişte, pentru a căuta comori. Dar căutătorii nu au găsit peştera, deşi au căutat comoara, fără îndoială, tot în jurul ruinelor cetăţii. În acel loc au găsit „nişte stâlpi rotunzi de piatră (vulgo dutz)” sau „butoaie de piatră”. După cum spune Ianeş Andrioi, ei au mai văzut acolo „nişte vechituri într-o ascunzătoare şi multe figuri, un câine ce părea dulău cu gura deschisă”. Dacă această informaţie s-ar dovedi autentică, ar nsemna că printre ruine se mai găseau, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi basoreliefuri, care au căzut pradă mai târziu căutării febrile după comori.
„Cu toate că încercarea lui Cerbiceanu şi a tovarăşilor său, din anul 1787 a rămas fără rezultat, vestea viziunii lui David Albu s-a răspândit în primul rând prin gura lui Ianeş Andrioi şi de atunci ţinta principală a căutătorilor din împrejurimi devine peşterea plină cu aur „pe care o păzeşte un câine cu gura deschisă şi un neamţ cu sabia trasă”. Truda căutătorilor era mereu răspândită prin descoperiri sporadice, mici, şi acestea ţineau treaz interesul oamenilor, dar comori vrednice de renumele legendar al Grădiştei au ieşit din nou la lumină numai în 1802”, afirma istoricul S. Jako.
Febra comorilor
Atunci, norocul avea să dea peste un alt ţăran, Arimie Popa. Fiul acestuia păştea porcii pe în pădurile care acopereau culmile, în apropierea unor ruine, iar un animal, scormonind pământul, a scos la iveală un galben. Băiatul şi-a anunţat tatăl, speriat căci se spunea că banii aceştia sunt păziţi de Diavol, iar cine îi va lua va fi blestemat. Însă Arimie nu s-a temut, ci a pornit căutările găsind mai multe grămezi de monezi din aur, sute de galbeni risipiţi printre rădăcinile unor copaci.Vestea succesului său s-a răspândit cu repeziciune. „Oamenii au pornit o adevărată migraţie spre Grădişte. Fiecare om sărac spera că fabuloasele comori ce se ascund printre ruine îl vor scăpa odată pentru totdeauna de mizerie şi-l vor face bogat. Grupurile ce se îndreptau spre munţi cu topoare, sape, lopeţi, au atras pe drum şi pe oamenii ce prăşeau porumbul de la marginea satelor. Munca se oprea, iar fiecare om sănătos mergea spre Grădişte”, consemna Sigismund Jako în volumul „Cercetări arheologice la cetatea Grădiştea Muncelului” (1966). Atunci autorităţile au pus, pentru prima dată, ruinele sub pază , pentru a opri avântul căutătorilor de comori. „Oamenii ieşeau din sate noaptea, pe furiş, şi înfruntau munţii ce-şi dormeau somnul iernatic. Nici ploile de toamnă, apele mari, drumurile de neumblat, nici frigul năprasnic, nici primejdiile din pădurile pline de fiare nu puteau speria iobagii apăsaţi de sărăcie, în goana lor după noroc”, scria Sigismund Jako.
Mai puteţi citi şi:
Se încarcă comentariile...
