Secretele podurilor antice de pe Dunăre. Cum au trecut fluviul armatele regelui Darius şi construcţia unică în lumea antică, inaugurată de Traian
0Cel mai faimos pod antic peste Dunăre a fost construit la Drobeta şi a fost folosit de romani pentru invadarea Daciei. Nu doar romanii au folosit podurile pentru a trece în aceste ţinuturi.
Marele istoric Herodot a numit Dunărea (Istrul) cel mai mare dintre fluviile cunoscute în urmă cu două milenii şi jumătate în Europa şi remarca faptul că Dunărea, izvorâtă din ţinutul celţilor şi revărsată în mare, curgea mereu cu acelaşi debit, vara şi iarna.
Podul de corăbii al lui Darius
Cel mai vechi pod peste Dunăre, menţionat de autorii antici, datează din secolul VI î. Hr. fiind construit din ordinul regelui persan Darius. În anul 513 î.Hr., Darius a cucerit Tracia şi teritorii din Grecia şi a pornit într-o expediţie de expansiune şi de pedepsire a sciţilor din nordul Mării Negre. Istoricul Herodot a descris expediţia militară în lucrările sale, menţionând modul în care armatele persane au trecut Dunărea. „Darius trecu în Europa, dând mai întâi poruncă ionienilor să se îndrepte, pe mare, până la fluviul Istru, iar când vor fi ajuns la Istru, să lege malurile fluviului printr-un pod şi să îl aştepte acolo. Într-adevăr ionienii, eolienii şi hellespontienii erau în fruntea corăbiilor. Oştirea de pe corăbii trecu deci pe la stâncile Cyanee şi se îndreptă întins spre Istru, urcă fluviul cale de două zile şi începu să lege malurile printr-un pod, la cotul fluviului, unde se răsfiră gurile Istrului”, relata Herodot, în Istorii (Ed. Ştiinţifică, 1961).
Înainte de a ajunge la Dunăre, relata istoricul antic, Darius i-a supus pe „geţii care se cred nemuritori”, însă nu fără luptă, ca în cazul altor popoare care se temeau de marea armată a perşilor. „Geţii, care luaseră hotărârea nesăbuită de a-l înfrunta, au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, informa Herodot. Regele persan a ajuns la Dunăre, a trecut fluviul pe podul de corîbii împreună cu armata sa şi a dat ordin ionienilor care l-au construit să desfacă podul şi să îl urmeze în ţinuturile sălbatice ale sciţilor. Unul dintre sfătuitorii săi l-a făcut să se răzgândească. „O, rege, ai de gând să-ţi condui oştirea într-o ţară unde nu vom da peste nicio arătură şi peste niciun oraş locuit. Lasă mai bine podul să rămână pe loc şi pune-i pe cei care l-au durat să-i stea de strajă”, scria Herodot.
La întoarcerea la Dunăre, după ce oastea sa nu i-a putut învinge pe sciţi, Darius a găsit podul peste Dunăre pe jumătate desfăcut, după ce păzitorii acestora fuseseră siliţi de duşmanii regelui persan să plece şi să desfacă podul. Ionienii l-au desfăcut doar pe jumătate cât „la o aruncătură de praştie”, relata Herodot. „Sosind noaptea şi găsind podul desfăcut, îi cuprinse o mare spaimă şi se gândeau ca nu cumva ionienii să-i fi părăsit. În preajma lui Darius se afla un egiptean care avea, dintre toţi, cel mai răsunător glas. Aşezându-l pe malul Istrului, Darius îi porunci să strige pe Histasios din Milet. Ceea ce el şi făcu. Dând ascultare poruncii, Histasios la primul strigăt puse la îndemână toate corăbiile pentru trecerea trupelor şi legă podul la loc. Astfel scăpară perşii”, informa Herodot, în lucrarea „Istorii”.
Podurile de gheaţă ale geţilor
Geţii care au stăpânit ţinuturile din nordul Dunării nu aveau aveau nevoie de poduri, remarcau alţi autori antici. Aşteptau iarna care, în asprimea sa, transforma suprafaţa apei într-un imens pod de gheaţă, pe care îl treceau adesea pentru a invada aşezările de pe celălalt ţărm. „Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentuluis şi i-a alungat pe malul de dincolo. Dincoace au fost organizate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi”, relata Anneus Florus, istoric latin din vremea împăratului Traian. Cărturarul Ovidius Naso (43 î. Hr. – 17 d.Hr.), exilat în Dobrogea, remarca, de asemenea, gerul necruţător care ducea la îngheţul Dunării. „Chiar Istrul, care nu-I mai îngust decât fluviul producător de papirus şi care îşi amestecă apele cu marea cea întinsă prin mai multe guri, deoarece vânturile fac să se întărească undele albastre ale mării, îngheaţă şi el şi se scurge în mare cu apele acoperite. Pe unde merseseră corăbiile, mergi acum cu piciorul şi copita calului izbeşte undele încremenite de ger. Pe aceste noi poduri de gheaţă pe sub care curge apa boii sarmatici trag carele barbare”, afirma, poetul latin, citat de autorii volumului „Izvoare privind istoria României”, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964.
Misterele podului lui Traian
Rămăşiţele celui mai impresionant pod antic peste Dunăre pot fi văzute la Drobeta Turnu Severin. Podul de piatră a fost ridicat din ordinul împăratului Traian, în vrmea războaielor daco-romane. La construcţia podului peste Dunăre au lucrat numeroşi meşteri aduşi din Imperiul Roman, sub comanda arhitectului Apolodor din Damasc. Potrivit istoricilor români, construcţia podului a fost realizată între anii 103 şi 105, iar lungimea sa a depăşit un kilometru. Unii istorici susţin că a fost nevoie ca Dunărea să fie abătută parţial de la cursul normal, cu ajutorul unui braţ mort, pe malul drept, pentru a putea fi realizaţi pilonii. Mortarul din structura podului era foarte rezistent şi se întărea foarte repede în contact cu apa, afirmă unii specialişti. Podul, de la Drobeta, nume care ar însemna „despicătură” a fost înfăţişat pe Columna lui Traian, fiind folosit de împărat pentru a trece în Dacia. De asemenea, a fost descris de autorii antici.
„Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci. Înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. Stâlpii se află, unul faţă de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vîrtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? Am arătat lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai cu această lăţime - căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atât, ci pentru că acolo este locul cel mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aci - deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra din nou în alta şi mai mare - cu atât se face mai năvalnică şi mai adâncă”, relata Dio Cassius, istoricul latin care a descris războaiele purtate de romani în Dacia.
Unii istorici susţin că în vremea împăratului Hadrian, succesorul lui Traian pe tronul Imperiului Roman, podul a fost distrus parţial, de teamă că el să nu folosească dacilor răzvrătiţi. „Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decât stîlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice ca au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputinţă”, informa Dio Cassius (155 - 229). Alţi istorici argumentează că podul ar fi fost utilizat până în secolul al treilea, la evacuarea provinciei de către împăratul Aurelian, şi nu doar vreme de câteva decenii.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
