Secretele cartierelor muncitoreşti din epoca stalinistă. De ce au rămas embleme ale oraşelor industriale VIDEO
0
Cartierele muncitoreşti clădite în vestul României în anii ´50 şi-au păstrat un loc aparte în mai multe foste centre industriale.
Mai multe oraşe din România păstrează aproape nealterate de trecerea timpului cartiere ridicate de la zero la începutul anilor ´50, după proiecte inspirate din arhitectura urbană sovietică a vremii.
Casa de cultură a Hunedoarei în şantier. Cum s-a lucrat la restaurarea clădirii monument FOTO
Cvartalele de blocuri cu două etaje erau numite „oraşe muncitoreşti” şi ofereau găzduire miilor de locatari veniţi, în general, din zone rurale, să muncească în centrele industriale.
Deşi au o vechime de peste şase decenii, clădirile din cvartalele epocii staliniste s-au păstrat mai bine decât cele din cartierele înfiinţate în deceniile următoare, deoarece pe măsura trecerii timpului şi a dezvoltării oraşelor industriale, autorităţile au încercat să limiteze cheltuielile necesare pentru construcţia de noi locuinţe oferite muncitorilor. Astfel, calitatea materialelor folosite a scăzut treptat, la fel şi cea a lucrărilor.
Economiile plănuite de autorităţi au vizat şi spaţiile cartierelor şi cele de locuit. Au apărut clădiri înghesuite, cu locuinţe mici şi tot mai lipsite de confort, cu zone verzi reduse spre deosebire de cvartalele anilor ´50 şi unde prefabricatele au luat locul clasicelor construcţii din cărămidă.
Povestea Oraşului Muncitoresc
„Oraşul Muncitoresc” (O.M.) din Hunedoara a fost construit în primul deceniu după Al Doilea Război Mondial, după planurile realizate în perioada 1947 – 1948 de Institutul de Proiectări in Construcţii (IPC), condus de arhitectul Gustav Gusti.
GALERIE FOTO CU CARTIERUL O.M.
Primele construcţii ale noului cartier al Hunedoarei au fost, la sfârşitul anilor ´40, casele urbane de pe Dealul Chizidului, actuala zonă O. M.-ul mic, pe care proiectanţii au dorit-o un „oraş grădină”, format dn locuinţe grupate concentric în jurul Uzinelor metalurgice.
„Gustav Gusti, A. Moisescu şi V.I. Perceac au propus un proiect dezvoltare urban cuprinzând 1.000 de apartamente, fiecare dotate cu un teren adiacent de 500 mp. Proiectul trebuia să adăpostească un sfert din angajaţii Uzinelor de Fier, iar în eventualitatea în care apărea necesitatea construcţiei de noi locuinţe, cartierul rezidenţial putea fi extins cu uşurinţă. Proiectanţii au optat pentru un sistem de străzi paralele orientate nord-sud şi locuinţe grupate in perechi. În felul acesta, atât camerele de zi cât şi dormitoarele, bucătăriile ar fi beneficiat de expunere de lungă durată la lumina naturală. Din punct de vedere economic, aceste case ar fi fost ieftine, funcţionale şi numeroase. Fiecare locuinţă a inclus o cameră de zi, până la trei dormitoare şi unele dependinţe. Dimensiunea medie a unei locuinţe cu trei camere separate, plus anexe, a fost de 140 mp”, scrie Mara Mărginean, în volumul „Ferestre spre furnalul roşu” (Editura Polirom, 2015).
O.M. Hunedoara. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL.
În vecinătatea cartierului muncitoresc de case a fost ridicat în anii următori „Oraşul Muncitoresc”, format din cvartale de blocuri. „Proiectanţii cvartalelor hunedorene, Titu Evolceanu şi Gh. Pavlu, au susţinut de la bun început că noul spaţiu urban era inspirat de modelele sovietice - fără a preciza alte repere temporale - şi integra ,armonios" „denivelările terenului" în ansamblul arhitectural. Primele blocuri de locuinţe finalizate la Hunedoara începând cu anul 1951 (arh. M. Dima) au respectat ideea conform căreia stilul cel mai accesibil a fost neoclasicismul. Astfel, blocurile ridicate între 1951 şi 1952 au prezentat elemente de arhitectură clasică precum pilaştri, coloane şi au avut intrările puternic marcate în planul faţadei.
O.M. Hunedoara. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL.
Cvartalele realizate intre 1952-1954, de către o echipă de arhitecţi condusă de Gustav Gusti, Ion Silvan şi I. Matiusov, au prezentat câteva modificări semnificative în ceea ce priveşte elementele de decor ale clădirilor”, arăta Mara Mărginean, în volumul „Ferestre spre furnalul roşu” (Editura Polirom, 2015).
Faţadele blocurilor erau zugrăvite în mai multe culori, au parter şi două etaje, iar fiecare apartament avea câte două camere, un hol şi o bucătărie. De asemenea, fiecărei locuinţe îi era repartizat un spaţiu în pivniţa blocului, folosit ca depozit de lemne şi de alimente. În jurul blocurilor, au fost proiectate suprafeţe mari de spaţii verzi, pe care localnicii le îngrijeau, iar unii dintre ei îşi amenajau mici grădini de zarzavaturi.
Emblemele Oraşului Muncitoresc
De la începutul anilor 50 datează şi două clădiri emblematice ale Hunedoarei. Prima dintre ele, ridicată în centrul „Oraşului Muncitoresc”, este Restaurantul Corvin.
Restaurantul Corvin a fost deschis pentru prima dată în 1954, arhitectura sa fiind inspirată din cea în vogă la acea vreme în oraşele Uniunii Sovietice. „Restaurantul Corvinul reprezintă una dintre cele mai spectaculoase clădiri finalizate în Hunedoara la începutul anilor ’50. Proiectat iniţial pentru a servi drept centru cultural, destinaţia i-a fost grabnic modificată. Din punct de vedere arhitectural, clădirea reprezintă similtitudini surprinzătoare cu Pavilionul Caucazului de Nord din Parcul expoziţional moscovit al Expoziţiei agricole Unionale”, scria Mara Mărginean. Aici, în iunie 1962, a luat masa Nikita Hruşciov, omul care a condus Uniunea Sovietică, timp de peste un deceniu după moartea lui Stalin.
Restaurantul Corvin.
Casa de Cultură din centrul Hunedoarei a fost construită la mijlocul anilor ‘50, la mijlocul distanţei dintre poarta Combinatului Siderurgic Hunedoara şi cartierul „Oraşul Muncitoresc”.
Clădirea „teatrului cinematograf”, cu o sală de spectacole cu peste 700 de locuri, a fost realizată după planurile arhitectului Nicolae Porumbescu şi după modelul „Casei de cultură Înfrăţirea între popoare” din Bucureştii Noi, proiectată de acelaşi arhitect.
Casa de cultură din Hunedoara. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
Sursa de inspiraţie pentru construcţia emblematică din zona centrală a municipiului ar fi fost clădirea faimosului Teatru Balşoi, din Moscova, înfiinţată la începutul secolului al XIX-lea. Decenii la rând, teatrul a reprezentat principalul loc al evenimentelor culturale, însă din 2015 a rămas închisă publicului. Recent, Casa de Cultură a Hunedoarei a intrat în renovare, iar după finalizarea lucrărilor, va fi redeschisă şi pe lângă activităţile culturale pentru care a fost ridicată, aici va funcţiona şi Biblioteca municipală a Hunedoarei.
Cartierul construit pentru sovietici în Ştei
În anii ´50, zăcămintele de uraniu din Munţii Apuseni au fost exploatate într-un ritm ameţitor, impus de sovieticii care controlau minele şi uzinele din jurul lor prin Societatea româno-sovietică „Sovrom Kvartit“ (Sovromura).
În împrejurimile minelor Băiţa Plai şi Avram Iancu, la începutul anilor ´50, satele Nucet, Ştei şi Vaşcău (judeţul Bihor) au fost transformate în localităţi muncitoreşti, oraşe – dormitor create pentru miile de mineri aduşi să lucreze în munţi. Satul Ştei, aflat la 15 kilometri de Băiţa Plai, avea la începutul anilor ’50 mai puţin de 200 de case, iar în cinci ani a fost transformat într-un orăşel cu aproape 10.000 de locuitori, care a primit numele „Dr. Petru Groza”.
Blocurile din actualui cartier Petrileni, ridicat la începutul anilor ´50 seamănă izbitor cu cele din „Oraşul Muncitoresc” al Hunedoarei. Spre deosebire de O.M.-ul hunedorean, suprafeţe din interorul cartierului din Ştei sunt ocupate de depozite de lemne, folosite pentru încălzirea locuinţelor.
Ştei. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
Cvartalul format din blocuri cu două ertaje, în mijlocul cărora se întinde o piaţă în care a fost înfiinţat un parc, locuri de joacă şi un teren de fotbal, era rezervat sovieticilor. „A fost construit ca o cazarmă uriaşă pentru trupele sovietice care supravegheau minele din zonă în vremea lui Stalin. După plecarea lor, la începutul anilor ´60, locuinţele au fost ocupate de familiile muncitorilor veniţi să lucreze în minele de uraniu şi molibden. Acum, multe locuinţe au rămas goale, iar în altele stau văduvele foştilor muncitori, care, lucrând în mină, au murit mai devreme”, spune Octavian Constantinescu, un fost artificier de la mina Băiţa Plai. În prezent, circa 6.000 de oameni locuiesc în oraşul Ştei.
Ştei. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
Uricani, „oraşul geamăn” al Şteiului
Oraşul Uricani din Valea Jiului are o mulţime de lucruri în comun cu Ştei. Ambele au avut în epoca de glorie a mineritului o populaţie de peste 10.000 de locuitori, care în ultimele decenii s-a redus drastic, odată cu declinul industrial.
GALERIE FOTO CU ORAŞUL URICANI
Ambele au fost construite de la zero la începutul anilor ´50, începând cu cvartalele de blocuri cu arhitectura inspirată din cea a orăşelelor sovietice. Doar zăcămintele din subteran diferă: uraniu, molibden şi metale neferoase în zona Şteiului, cărbune la Uricani. Primul cartier muncitoresc din Uricani a fost construit în anii ´50 şi păstrează în faţa unuia dintre blocurile sale statuia a doi mineri „stahanovişti”.
Personajele imortalizate veghează asupra clădirilor vechi, o parte aflate în paragină, altele în curs de reabilitare prin investiţii locale finanţate cu fonduri europene. „Sunt singurii mineri rămaşi în Uricani”, glumeşte unul dintre clienţii birtului din spatele statuii. Blocurile din vechiul cartier al Uricaniului au o arhitectură similară cu cele din Petrileni – Ştei şi O.M. - Hunedoara. Astfel de cvartale împânzesc şi alte oraşe din Valea Jiului. O parte dintre clădiri sunt reabilitate în prezent, cu ajutorul fondurilor europene.
Uricani. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
Vă recomandăm să citiţi şi:
Viaţa în cel mai depopulat oraş minier. „Oamenii îşi vindeau locuinţele pentru o ladă de bere” VIDEO
Se încarcă comentariile...
