Relatările ciudate despre hunii care au cutremurat lumea antică: îşi mutilau copiii, aveau chipuri monstruoase şi erau aprinşi de lăcomia pentru aur

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Hunii, într-un tablou de Johann Nepomuk Geiger.
Hunii, într-un tablou de Johann Nepomuk Geiger.

Istoricii Antichităţii târzii au descris în culori sumbre obiceiurile de viaţă ale hunilor, populaţia migratoare care a ajuns în ţinuturile Carpaţilor în secolele IV – V din stepele Asiatice. Hunii aveau chipuri înfricoşătoare, un mod de viaţă cu totul sălbatic şi erau nedespărţiţi de caii lor. Erau luptători aprigi şi temuţi şi nu aveau religie, susţineau unii dintre autorii antici care le-au descris obiceiurile.

Hunii au invadat actualele teritorii ale ţării noastre în secolele IV – V, potrivit unor istorici. Printre autorii din Antichitatea târzie care au oferit descrieri amănunţtie despre modul de viaţă al hunilor s-a numărat Ammianus Marcellinius, generalul roman născut în Antiohia, considerat ultimul mare istoric latin.

Generalul Marcellinius a trăit în secolul al IV-lea şi a fost autorul operei istorice "Res gestae", în care a relatat despre populaţiile primitive din vremea sa.

Autorul susţinea că neamul hunilor întrecea orice măsură a sălbăticiei. „La ei, chiar în primele zile de la naştere, copiilor li se brăzdează adânc obrajii cu fierul, pentru ca nimicindu-se din timp rădăcina părului să se acopere cu cicatrici şi zgârciuri. Încât îmbătrânesc fără barbă şi fără pic de frumuseţe, întocmai ca eunucii. Cu mădulare butucănoase şi vânjoase, cu cefe groase şi înfăţişare monstruoasă care te înspăimântă şi te face să crezi că sunt animale cu două picioare sau momâi cioplite în chip grosolan, aşezate la marginea podurilor”, informa Ammianus Marcellinius, potrivit autorilor volumului Izvoarele Istoriei României II (Editura Academiei RSR, 1970).

Carne pregătită pe şaua cailor

Hunii se hrăneau cu rădăcini şi cu carne crudă, afirma autorul latin. „Pe lângă neplăcuta lor înfăţişare omenească, mai sunt şi grozav de înapoiaţi, aşa încât nu simt nici nevoia focului sau a mâncării gătite, ci se hrănesc cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu carne de animale de tot soiul, pe jumătate crudă, pe care o încălzesc puţin, aşezând-o între picioarele lor şi spinarea cailor”.

Erau obişnuiţi să trăiască sub cerul liber, îndurând foamea, şi frigul. „Nu sălăşluiesc niciodată în case şi se feresc de ele ca de nişte morminte oprite folosinţei obşteşti. Nu-i cu putinţă să găseşti la ei nici măcar o colibă ţuguiată de trestie, ci în rătăcirile lor prin munţi şi păduri se obişnuiesc din leagăn să îndure frigul, foamea şi setea. Când se duc la străini nu intră în case decât siliţi nevoie mare, căci nu se cred la adăpost sub acoperişuri”, informa Ammianus Marcellinius.

Veşmintele lor erau la fel de simple. „Se îmbracă în veşminte de in sau blănuri cusute din piei de şobolani sălbatici şi nu au o haină pentru casă şi alta pentru ieşirea în public, ci o dată îmbrăcată, cămaşa de culoare murdară nu mai este lepădată sau schimbată decât atunci când este sfârtecată în bucăţi de atâta purtat şi îi curg peticele”, scria generalul Marcellinius.

Luptători temuţi

Bărbaţii erau călăreţi înnăscuţi şi nu se dezlipeau de caii lor. „Stând călare, fiecare bărbat din neamul acesta, atât ziua cât şi noaptea cumpără şi vinde, bea şi mănâncă şi tolănit pe ceafa strâmtă a animalului cade în somn adânc şi are tot soiul de vise”, afirma autorul, citat în volumul Izvoarele Istoriei României II (Editura Academiei RSR, 1970).

Inspirau teamă duşmanilor, potrivit generalului roman şi erau greu de învins. „Uneori se luptă când sunt hărţuiţi şi la începutul bătăliilor năvălesc în pâlcuri în formă de unghi, scoţând tot felul de ţipete înspăimântătoare. Şi pe cât sunt de uşuratici şi gata de fugă, pe atât de repede se răsfiră după o anumită rânduială şi dau năvală din nou sau se retrag la întâmplare, pricinuind un măcel întins, iar când atacă întăriturile şi jefuiesc tabăra duşmanilor, nici nu se văd de iute ce se mişcă. De aceea poţi spune că sunt luptătorii cei mai aprigi dintre toţi, deoarece, de departe se luptă cu suliţele pe care le aruncă având în vârf oase ascuţite, fixate cu dibăcie. Iar de aproape lovesc cu sabia fără să se mai gândească la ei înşişi”, scria Ammianus Marcellinius.

Femeile trăiau în căruţe

„La dânşii nimeni nu ară şi nici nu pune mâna vreodată pe plug. Toţi umblă de colo până colo,, împreună cu căruţele în care locuiesc. În ele soţiile le ţes veşmintele şi se împreunează cu bărbaţii, acolo îşi nasc şi îşi cresc copiii până ce se fac mari. La ei, când cineva e întrebat, nimeni nu poate spune de unde se trage, deoarece a fost conceput într-un loc, s-a năcut în alt loc şi apoi a crescut în altă parte”, scria Ammianus Marcellinius.

Nu aveau religie şi nu erau de încredere, afirma autorul. „Asemenea animalelor necuvântătare, nu-şi dau seama în nciun chip de cinste şi necinste, vorbesc cu două înţelesuri şi cu dedesubturi, nu-s legaţi niciodată de teama unei superstiţii sau religii, ci aprinşi numai de o nemărginită lăcomie pentru aur se arată atât de capricioşi şi de uşuratici la mânie, încât de multe ori în aceeaşi zi desfac o alianţă  şi tot atunci o leagă din nou”, afirma istoricul.

Attila ducea o viaţă simplă

Attila a fost cel mai puternic conducător al hunilor. A domnit între anii 433 – 453, peste ţinuturile Imperiul Hun, care se întindea de la munţii Ural la fluviul Rin şi de la Dunăre la marea Baltică. Unul dintre autorii vremii sale, care l-au întâlnit, a fost istoricul bizantin Priscus Panites. Acesta a participat la un ospăţ dat de Attila şi a relatat despre simplitatea în care trăia cel supranumit „Biciul lui Dumnezeu”.

„Mai întâi a intrat sclavul lui Attila, aducând tavă plină cu cărnuri, în urma lui, sclavii tuturor celorlalţi meseni au pus pe mese pâine şi bucate. Pentru ceilalţi barbari şi pentru noi au fost pregătite mâncăruri alese, servite pe farfurii de argint, însă lui Attila i s-a adus o tavă simplă, din lemn, pe care nu era nimic altceva decât carne. De altfel, el s-a arătat cumpătat în toate celelalte, deoarece pentru ceilalţi bărbaţi s-au dat cupe de aur şi de argint, pe când paharul său era de lemn. Simplă îi era şi îmbrăcămintea, căci nu se îngrijea de nimic altceva decât să îi fie curată. Şi nu se deosebeau întru nimic, nici sabia, nici legăturile încălţămintei sale barbare şi nici frâul calului său, care nu avea podoabe de aur, pietre scumpe sau alte lucruri de preţ, ca al celorlalţi. Doi barbari au înaintat până în faţa lui Attila şi au recitat versuri în care cântau biruinţele şi vitejia lui Attila în timpul războiului. Mesenii îşi întoarseră privirile către dânsul. Unii admirau stihurile, alţii erau înduioşaţi în sufletele lor de amintirea războaielor, iar alţii izbucneau în lacrimi, deoarece îşi aveau trupurile slăbite din pricina vârstei şi erau siliţi, fără voia lor, să ducă o viaţă linişită. Numai Attila a rămas neclintit, cu faţa neschimbată”, scria Priscus Panites, potrivit autorilor volumului Izvoarele Istoriei României II (Editura Academiei RSR, 1970).


Vă recomandăm şi:

De ce nu le era dacilor teamă de moarte. Povestea lui Zamolxis, zeul care i-a făcut pe geto-daci să se creadă nemuritori

Cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Astfel erau caracterizaţi geţii de istoricul grec Herodot, cel care a oferit primele descrieri elaborate ale popoarelor care în urmă cu aproape două milenii şi jumătate ocupau ţinuturile actualei Românii. Tot Herodot îi prezenta pe strămoşii geţi (daci) drept oameni care se credeau nemuritori, iar aceast lucru i se datora zeului lor, Zamolxis.

Fabuloasa comoară a regelui Decebal, ascunsă în apele Sargeţiei. Cât adevăr este în povestea descoperirii ei

Comorile ascunse de regele Decebal, înainte ca romanii să fi pus stăpânire peste cetăţile sale, au stârnit fascinaţia istoricilor. Cele mai importante relatări despre desoperirile întâmplătoare ale aurului dacilor provin din urmă cu aproape cinci secole. Se spune că atunci un tezaur impresionant de monede şi piese antice din aur a fost găsit de câţiva pescari, în albia râului Strei.

Agatârşii, tribul misterios al Daciei în care nevestele erau împărţite frăţeşte. Bărbaţii se împodobeau cu aur, îşi tatuau chipul şi mădularele

Agatârşii au locuit pe actualul teritoriu al Transilvaniei în urmă cu 2.500 de ani, potrivit istoricilor, iar autorii antici au descris obiceiurile neobişnuite ai celor consideraţi strămoşi ai dacilor. Agatârşii, tatuaţi, vopsiţi şi împodobiţi cu aur, îşi luau mai multe neveste pe care le împărţeau între ei, îşi cântau legile şi îi venerau pe Apollo şi Dionis.

Hunedoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite