Preotesele sângeroase ale dacilor şi fecioarele vestale din templele romane. Mărturii bizare despre „călugăriţele“ strămoşilor noştri
0Mărturii istorice atestă practicile ciudate ale fecioarelor care slujeau zeiţei Vesta, simbolul protector al căminului şi vetrei la romani. Potrivit unor istorici, şi dacii ar fi avut preotesele lor, care îndeplineau ritualuri magice şi religioase.
Vreme de aproape un mileniu, ordinul preoteselor zeiţei Vesta a influenţat viaţa romanilor. Fecioarele din temple erau alese de la vârste fragede, iar una dintre regulile pe care trebuiau să le urmeze era cea a abstinenţei. Ritualurile dedicate zeiţei Vesta trebuiau realizate de tinerele curate la trup şi suflet, iar dacă fecioarele renunţau la castitatea lor, focul sacru al zeiţei Vesta se stingea, iar Roma antică era distrusă. Fiecare fecioară slujea timp de 30 de ani, iar după această perioadă, putea renunţa la abstinenţă, bucurându-se totuşi de privilegiile primite potrivit statutului.
Preotesele privilegiate
Femeile din Roma antică aveau mai multe privilegii decât cele din alte popoare. Totuşi, fiind controlate de taţii sau soţii lor, puţine dintre ele s-au putut bucura de o influenţă puternică în societate. Fecioarele din templele Zeiţei Vesta nu erau considerate femei obişnuite, iar romanii considerau că ritualurile îndeplinite de acestea protejau oraşul în faţa ameninţărilor. Au devenit astfel cele mai importante femei, având dreptul de a deţine proprietăţi şi de a se implica în treburile administrative ale oraşului. Acceptarea în rândul fecioarelor vestale era extrem de selectivă. De cele mai multe ori, ele proveneau din rândul familiilor de nobili.
Căsătoria cu o fecioară vestală era privită cu mânie de societatate. Deseori, datorită privilegiilor obţinute, bărbaţii considerau aceste preotese drept partide bune pentru însurătoare. Eliogabal, menţionat în istorie ca fiind unul dintre cei mai desfrânaţi împăraţi romani a încălcat tradiţia, căsătorindu-se cu o vestală, în credinţa că urmaşii săi vor fi înzestraţi cu puteri magice. Eliogabal a avut o soartă cruntă, iar unul dintre lucrurile imputate a fost controversatul mariaj. Tânărul împărat a fost înjunghiat şi decapitat, iar trupul său a fost aruncat în Tibru.
Ucise dacă renunţau la virginitate
Preotesele care păcătuiau erau pedepsite crunt, fiind condamnate la moarte. Executarea unei fecioare vestale era însă un lucru dificil, de teama ca sângele lor sfinţit să nu fie vărsat. Astfel, unii împăraţi au decis ca acestea să fie îngropate de vii. Mai exact, pentru ele au fost construite încăperi subterane, în care au fost zidite, pentru a muri în câteva zile. În grota în care erau depuse li se aşeza un pat şi le erau oferite o pâine, un ulcior cu apă şi puţin lapte şi untdelemn pentru câteva zile.. Potrivt unor istorici, deşi ordinul vestalelor a supravieţuit vreme de un mileniu, doar zece fecioare au fost pedepsite pentru renunţarea la castitate. O altă pedeapsă pe care o puteau primi era biciuirea, atunci când focul sacru din templu se stingea. Pentru că apărau oraşul cu flacăra sacră din templul zeiţei Vesta, fecioarele erau considerate cele mai puternice preotese ale Romei. Rănirea lor era considerată o crimă, fiind pedepsită cu moartea. De asemenea, aveauu dreptul de a interveni în procese. Dacă un sclav era atins de o fecioară, acesta devenea om liber, potrivit unor mărturi, iar dacă un criminal era atins de preoteasă, putea fi iertat, în unele timpuri.
Întemeierea Ordinului Vestalelor a avut loc în secolele VIII-VII î. Hr. potrivit istoricilor, iar focul sacru a fost stins la sfârşitul secolului IV, în vrmea împăratului creştin Theodosius. O legendă spune că nepoata împăratului, Serena, ar fi intrat în templu şi a furat colierul de la gâtul statuii zeiţei Vesta. Ultima dintre vestale a chemat pedeapsa zeiţei, dar Vesta nu a mai răspuns. Coelia Concordia, ultima vestală, s-a convertit la creştinism, iar ruinele templului în care ea a păzit focul Vestei pot fi vizitate în Roma.
Femeile puneau preţ pe cultul zeilor
La daci, potrivit unor mărturii antice, femeile erau preocupate de îndeplinirea ritualurilor şi tradiţiilor religioase. „De bună seamă, întotdeauna s-au pus pe seama femeilor însemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la acte de adoraţie”, scria istoricul Strabon. Femeile erau cele care descântau şi se ocupau de îngrijirea familiei. Erau adoratoarele zeiţei Artemis (Bendis), pe care o considerau divinitatea nopţii, a incantaţiilor şi farmecelor, specialitate din toate timpurile feminină. „Getelor nu le erau de fel necunoscute acele descântece, farmece şi leacuri pe care femeile trace din Sudul Haemului le întrebuinţau curent pentru alinarea suferinţelor trupeşti şi sufleteşti ale aproapelui”, scria academicianul Vasile Pârvan.
Dovezi arheologice
Dacii venerau o zeitate feminină protectoare a vetrei şi a focului asemănătoare cu Vesta, o divinitate protectoare a animalelor şi a casei, susţinea Ion Horaţiu Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” (1986). Numele unor preotese ale dacilor nu sunt menţionate, ci doar existenţa unor zeităţi feminine şi a culturilor acestora. „Diana romană la noi ar fi reprezentat-o Artemis – Bendis tracică, despre care ne vorbeşte Herodot, spunând că femeile din Tracia şi din Peonia, când jertfesc zeiţei Artemis – Regina, îndeplinesc ritualuri folosind întotdeauna paie de grâu“, afirma istoricul Ion Horaţiu Crişan.
Existenţa acesteia a fost confirmată şi de unele descoperiri arheologice, din zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. „La Costeşti s-a găsit un cap de bronz al zeiţei Diana, operă de artă elenistică desigur, dar care îşi justifică mai uşor prezenţa în cetatea dacică prin existenţa unui cult analog la daci. În sanctuarul vechi de la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de lut ars (circa 10 cm în diametru şi 1,5 cm grosime) care imita reversul unui denar roman republican, emis de Tiberius Claudius Nero în anul 80 a.Chr.; imaginea reprezentată e aceea a bustului Dianei cu tolba de săgeţi pe umăr. În sfârşit, la Piatra Roşie s-a descoperit un bust de bronz, lucrat evident de meşterii locali şi reprezentând tot o divinitate femenină. Acest bust de bronz o reprezintă, desigur tot pe Bendis, singura divinitate dacică ale cărei imagini figurate sunt certe datorită descoperirii de la Costeşti şi medalionului de la Sarmizegetusa”, informa Eusebio George Tudor, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor: aspecte ale religiei şi comportamentului funerar (sec. V î.e.n. - I e.n.)”, 2008.
Preotesele sângeroase de pe columnă
O scenă de pe Columna lui Traian, în care este prezentată torturarea unor prizonieri de către femeile dace, atestă, potrivit unor interpretări ale istoricilro, existenţa preoteselor dace. Tabloul arată trei bărbaţi goi,cu mâinile legate la spate, în timp ce sunt torturaţi de cinci femei, care îi ard cu făclii. „Prizonierii au fost daţi apoi pe mâna preoteselor unui cult sângeros, pentru a-i chinui ritual, înainte de a-i omorî potrivit tradiţiilor lor religioase, pe care le aveau şi vecinii lor traci, germani, sarmaţi. Ţestele soldaţilor romani ai lui Fuscus înfipte în pari pe zidurile cetăţii dace (scena XXV) confirmă obiceiul. Barbaria odioasă a scenei, menită să provoace indignarea privitorului roman în mult mai mare măsură decât să sugereze umilinţa înfrângerii, era totodată şi un mijloc indirect de a spori valoarea biruinţei lui Traian împotriva unui neam atât de aprig”, considera istoricul Radu Vulpe, autorul volumului „Columna lui Traian” (2002 cIMeC – Institutul de Memorie Culturală).
Fecioarele din mitologia românească
Mitologia românească oferă numeroase indicii despre existenţa ritualurilor magice şi religioase îndeplinite din cele mai vechi timpuri de fecioare sau semizeităţi, numite drăgaice, sânziene, iele sau rusalii. „În obiceiurile, credinţele şi folclorul românesc, Drăgaica păstrează amintirea Marii zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis în Panteonul grec. În ziua solstiţiului de vară Drăgaica ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer, se desfată, cântă şi dansează peste câmpuri şi păduri împreună cu alaiul său nupţial. Când i se nesocoteşte însă ziua, Drăgaica stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi miros”, informează profesorul Ion Ghinoiu, autorul Dicţionarului de Mitologie Română.
Sânzienele sunt zeiţe fecioare care apar noaptea în cete, de obicei în număr fără soţ. Ele ar fi zâne sfinte sau fecioare frumoase răpite de smei şi ţinute în palate ferecate, ascunse prin păduri neumblate de picior de om, scrie profesorul Ion Ghinoiu. La rândul lor, ielele (rusaliile) sunt reprezentări mitice feminine care apar noaptea, înainte de cântatul cocoşilor, în perioada cuprinsă între Paşte şi Rusalii. Despre rusalii, potrivit mitologiei populare, dacă se întâmpla să fie văzute sau auzite de cineva, acela nu trebuie să se mişte sau să le vorbească. „Pe unde joacă, pământul rămâne ars şi bătătorit, iarba înnegreşte sau încetează să mai crească. Rusaliile pedepsesc oamenii făcători de rele, pe cei care nu le respectă zilele, care dorm noaptea pe sub pomi sau care ies noaptea la fântână să aducă apă prin ridicarea acestora pe sus, în vârtejuri, prin pocire şi sluţite”, afirma autorul Dicţionarului de mitologie română.
Vă recomandăm şi:
Cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Astfel erau caracterizaţi geţii de istoricul grec Herodot, cel care a oferit primele descrieri elaborate ale popoarelor care în urmă cu aproape două milenii şi jumătate ocupau ţinuturile actualei Românii. Tot Herodot îi prezenta pe strămoşii geţi (daci) drept oameni care se credeau nemuritori, iar aceast lucru i se datora zeului lor, Zamolxis.
Comorile ascunse de regele Decebal, înainte ca romanii să fi pus stăpânire peste cetăţile sale, au stârnit fascinaţia istoricilor. Cele mai importante relatări despre desoperirile întâmplătoare ale aurului dacilor provin din urmă cu aproape cinci secole. Se spune că atunci un tezaur impresionant de monede şi piese antice din aur a fost găsit de câţiva pescari, în albia râului Strei.
Agatârşii au locuit pe actualul teritoriu al Transilvaniei în urmă cu 2.500 de ani, potrivit istoricilor, iar autorii antici au descris obiceiurile neobişnuite ai celor consideraţi strămoşi ai dacilor. Agatârşii, tatuaţi, vopsiţi şi împodobiţi cu aur, îşi luau mai multe neveste pe care le împărţeau între ei, îşi cântau legile şi îi venerau pe Apollo şi Dionis.
Se încarcă comentariile...
