Poveştile deocheate ale lui Ion Creangă. Cum au ajuns Sfântul Petrea şi Hristos în povestirea care te face să roşeşti

Poveştile deocheate ale lui Ion Creangă. Cum au ajuns Sfântul Petrea şi Hristos în povestirea care te face să roşeşti

Scriitorul Ion Creangă

Ion Creangă a rămas unul dintre cei mai populari scriitori din istoria românilor. Basmele, povestirile şi opera sa autobiografică „Amintiri din copilărie” l-au transformat într-un idol al copiilor pasionaţi de lectură. Două dintre lucrările marelui povestitor au stârnit însă controverse din cauza limbajului vulgar, chiar dacă umorul şi bogăţia artistică inspirate din folclor le-au adus celebritate.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ion Creangă a făcut cunoscută „Povestea Poveştilor” la o întâlnire a membrilor Societăţii literare Junimea din anul 1877. Povestea ţăranului şi a recoltei sale neobişnuite a fascinat şi a stârnit controverse nu numai datorită subiectului, dar şi a numeroaselor expresii vulgare, cele mai multe prezente în folclorul vremurilor sale.

Povestea Poveştilor debutează cu o întâmplare neobişnuită petrecută pe ogorul unui sătean: o întâlnire cu divinitatea pe care ţăranul, ocupat cu munca pământului, o sfidează. Drept răspuns la obrăznicia sa, este pedepsit cu o recoltă neobişnuită. O babă din sat se oferă să îi sară ţăranului în ajutor, scrie Ion Creangă, şi îi propune să transforme ceea ce părea un necaz într-o afacere prosperă:

„Niciodată nu mai vorbise Mântuitorul aşa de buruenos”

„Amu cică era într-un sat un ţăran. Şi ţăranul acela a ieşit odată în ţarină să samene nişte păpuşoi. Şi cum sămăna el, tocmai atunci s-a nimerit să treacă pe acolo mama şi cu Sfântul Petrea. Hristos să nu tacă molcum şi să-şi caute de drum? — Da ce sameni acolo, om bun? întreabă el. — Ia, nişte p... samăn, răspunse ţăranul cu obrăznicie. — P... ai zis că sameni, p... să dea Dumnezeu să se facă, zise Hristos, blagoslovind sămănătura cu amândouă mânile, şi apoi se tot duse în drumul său împreună cu Sf. Petrea, care nu-şi putea stăpâni mierarea de cuvintele ce auzise că au ieşit din gura lui Hristos, pentru că niciodată nu mai vorbise Mântuitorul aşa de buruenos. Ţăranul, după ce mântui de sămănat, se întoarse acasă. Apoi, la vremea prăşitului, a venit de a prăşit păpuşoii după rânduială, şi iar s-a întors acasă. Dar când vine la cules, ce să vadă? În loc de păpuşoi, de fiecare strujan erau câte trei-patru drugăleţe de p..., care-de-care mai îmbojorate, mai dârze şi mai răzbelite!… — Ptiu! drace, iaca ce s-au ales de muncuşoara mea de toată vara, zise ţăranul, scărpinându-se-n cap şi trântind cuşma de pământ cât ce putu. Asta n-am păţit-o de când m-a făcut mama… ’tu-i maţele acrului! — Ei, ei! Amu ce-i de făcut? — ’Tu-i-aş descântecul celui cu blagoslovenia, că pocit a mai fost la gură.

„Ţăranul îndrăcit de năcaz…”

Şi cum şedea ţăranul uimit, numai iaca ce trecea pe-acolo un potâng de babă. — Bună-vremea, om bun, zise ea. — Să-mi bag genunchiul în vâjoiul cui ştiu eu, mătuşă, zise ţăranul îndrăcit de năcaz… — Dar ce, Doamne iartă-mă, eşti aşa de măscărăgios, măi omule, zise baba posomorâtă. Nu ţi-i oarecum să vorbeşti aşa, de faţă cu o bătrână ca mine? — D-apoi cum să mai vorbesc şi eu, mătuşă, când vezi cum şi-a făcut Dumnezeu râs de muncuşoara mea. Dă, la sărăcia în care mă găsesc, p...-mi trebuie mie? Uite colo pe ogor, şi-apoi mai zi şi dumneata dacă mai ai ce… Când se uită baba pe ogor, îşi pune mânile în cap de ce vede… p... şi iar p..., belite şi răsbelite, în toate părţile. — Vai de mine şi de mine, nepoate! Asta încă-i una. — Ba dac-ar fi numai una, ce ţi-ar fi, mătuşa! Dar aşa sînt sute de sute şi mii de mii, în c.. să le ţii!… ’Tu-i aşa şi pe dincolo că nu ştiu ce să mai fac. Îmi vine să mă spânzur, nu altăceva. — Ia las’, nepoate, zise baba uitându-se cu jale la p...… De unde ştii c-aista nu-i un noroc de la Dumnezeu pentru dumneata? — Norocul aista să nu-l mai dea Dumnezeu nici duşmanilor mei, mătuşă, dar unde s-a mai auzit o chiznovăţie ca asta - să mănânci p... în loc de păpuşoi! Ia învaţă-mă şi dumneata ce să fac? căci pe mine nu mă mai ajunge capul. Stă ea baba oleacă pe gânduri şi apoi zice: — Nepoate, eu te-aş învăţa ce să faci ca să te desfaci de dânsele răpede-răpede şi să scoţi bani înzăcit şi însutit decât pe păpuşoi, dar ce mi-i da? — Ce spui, mătuşă? Învaţă-mă, că ţ-oiu da ce mi-i cere şi un vrav de p... pe deasupra…

„Îi curgea ochii după dânsele”

Când a auzit baba de p..., i-a zvâcnit inima… căci îi curgea ochii după dânsele, când le vedea aşa de zdravene şi de bârzoete… — Apoi iacă ce să faci, nepoate: încarcă-le în car şi le du la târg că ai să le vinzi ca chiperiul. Dar mânca-te-ar norocul să te mănânce, acum trebuie să las ruşinea la o parte şi să te învăţ cum ai să înveţi pe cumpărători a le întrebuinţa. — Că bine zici, mătuşă, ie spune-mi, rogu-te! — Când a fi să le vie dor de p..., s-o şuere cum şueri oile la strungă… şi atunci, numai să-ţi poată curul… Iară când s-ar sătura de ea, să zică: ho! ho! haram nesăţios. Şi atunci pe loc se moaie şi te descotoroseşti de dânsa. Şi drept dovadă, baba îşi înşfacă o mătrăgună, care era mai mare, de pe un strujan, şi începe s-o puie în lucrare cum se cade… Ţăranul a încremenit, când a mai văzut şi asta… — Dar de unde ai aflat meşteşugul ista, mătuşă? zise el cu mierare. — Hei, hei! nepoate, pe unde culege dracul surcele, eu am tăiet lemne… Nu mă mai întreba cum, şi zi bogdaprosti că ţi-am deschis ochii ce să faci…


Ţăranului atât i-a trebuit. Dă babei ce-i făgăduise, apoi se duce acasă, îşi pune scoarţele la car şi-l înfundă bine, înjugă boii, se întoarce la ogor, încarcă un car zdravăn de p... — şi la târg băiete, cu dânsele de vânzare. Şi cum ajunge la târg, nici tu una, nici tu două, odată începe a striga, cât îi lua gura: — Hai la p..., hai la p...! P... zdravene şi tari pentru jupânese mari… O cucoană văduvă, auzind aşa vorbe din gura ţăranului, trimite o slujnică să-l cheme la dânsa ca să-i deie un colb… Slujnica se duce şi-l cheamă pe ţăran. Şi cum vine ţăranul, cucoana îl şi ia la trei parale, zicând: — Dar bine, măi ţărane, ce porcării spui pe lângă cerdacul meu, că te mănâncă mama dracului! Acuş te pun la scară şi-ţi trag o bătaie, de te-or duce cu cerga acasă… Înţeles-ai? — Apoi, dă, milostivă cucoană, zise ţăranul scărpinându-se în cap. Să ierte cinstită faţa dumneavoastră, ce să facem? Ia nişte p... ni-a dat Dumnezeu şi le-am adus şi noi la târg, să vedem, n-om puté prinde ceva parale pe dânsele, că ne mănâncă şi pe noi o mulţime de angării şi nevoi de toate felul… — Măi ţărane, eşti nebun, ori cum eşti, de vorbeşti pleve de faţă cu mine? — Ba, ferească Dumnezeu, cinstită cucoană, vorbesc vorbe sănătoase, săracul de mine! Iaca să vă aduc una ca s-o vedeţi, dacă nu mă credeţi… ’Tu-i-aş praznicul cui le-a plămădit, că m-a făcut să întru în dihonii cu lumea din pricina lor. Încaltea dac-ar fi de parte femeiască, le-aş ţine pentru mine, dar aşa…

„Şedea, sărmana, cum şede mielul la ţâţa oaei”

Şi odată se duce la car şi alege un ştiulete de p...  care era mai mare, şi cu dânsa de-a dreptul în casă la cucoană. — Iaca, cucoană, şagă-ţi pare dumitale asta? Vezi acum pe ce s-a dus munculiţa mea de toată vara? Ş-apoi dumneata mă mai înghii şi cu bătaie, că pesemne nu-s eu destul de bătut de Dumnezeu! ’Tu-i-aş patruzecile cui ştiu eu să-i fut, că au început a mă lua lumea de nebun… Cucoana vede acum că ţăranul are dreptate, şi se face a se uita într-o parte, dar tot trăgea cu coada ochiului şi la cinstita p... din când în când. — Bată-te focul să te bată, măi ţărane, că ticălos mai eşti!… Ş-apoi cum s-ar face ca s-o poată cineva întrebuinţa, când ar vré? Nu-i vorbă, că mie una nu-mi face trebuinţă. Dar tare mă mier şi eu de aşa comédie!… — Cum să se facă, cucoană! Să ierte cinstita faţa dumneavoastră, ia, când vine cuiva poftă de dânsa, o şueri de câteva ori, cum şuerăm noi oile la strungă, ş-apoi atunci, ţine-te la frecuş — cât ce-i puté, că las’ dacă m-a da de ruşine. Iară când te-i mulţumi şi-i vrea să te lese de frecuş, să strigi la dânsa: ho! ho! haram nesăţios! Şi atunci îndată numai ce-o vezi că se trage înapoi frumos, ca şerpele la apă dulce… Şi pe urmă, de câte ori ţi se scoală… tot aşa să faci. Şi dacă nu te-i mulţămi, atunci să mă blastămi pe mine. — Bată-te pustia să te bată, mojic măscărăgios, c-al dracului mai eşti, zise cucoana, care începuse a se mai deprinde cu vorbe de masă… Ia ieşi oleacă afară din odaie, ş-apoi te-oiu chema eu acuş, că am oleacă de treabă… Ţăranul tace molcum şi iese. Iară cucoana, drept cercare, începe a şuera nătărânga, şi atunci cinstita p... face zbâc! în pizda cucoanei… Şi dă-i, şi dă-i, de-i mergea colbul. Dar chita cucoanei! Vorba ceea: baba bătrână nu se sparie de p... groasă. Şedea, sărmana, cum şede mielul la ţâţa oaei, până ce se satură de supt. Cucoana era de cele mai tărtoşe: Strâmtă-n p..., tare-n şele, Crâşcă p... din măsele Că-i cam iute la oţele!

„Ho! ho! haram nesăţios”

În sfârşit, după ce s-a săturat cucoana bine, apoi zice încetişor: ho! ho! haram nesăţios! P... atunci pe loc s-a muiet şi foflenchiu! cade jos… Cucoana îndată o rădică cu mare sfinţenie şi o pupă drept în bot… Apoi strigă pe ţăran în casă şi, luându-l cam pe departe, zice: — Şi cam cum s-a întâmplat de ai tu blăstămăţii de-aiste, măi ţărane? — Cum să se-ntâmple, cucoană? Ia, mai astă primăvară, sămănând păpuşoi în ţarină, a adus dracul — că mai bine n-oiu zice — doi oameni pe acolo. Şi unul din ei, m-a întrebat: ce semăn? Eu să nu-mi stăpânesc gura? M-a împins păcatul să răspund în ciudă că p... samăn, să iertaţi dumneavoastră? Şi atunci el, pocit la gură sau naiba îl mai ştie cum a fost, a blagoslovit cu amândouă mânile spre ogorul meu din treacăt, zicând: P... să dea Dumnezeu să se facă. Şi cum vedeţi dumneavoastră, p... s-au făcut, cinstită cucoană. Şi iac-aşa m-am făcut şi eu negustoriu de p..., fără ştirea lui Dumnezeu. Şi, pula mea şi trei bani, ş-o căruţă de jidani, să ierte cinstită faţa dumneavoastră. — Dar bine le mai zici pe nume, mânca-le-ai pe ceea lume! — Apoi, dă, cucoană, dac-aşa le cheamă, cum hastă p... să le mai zicem? — Măi omule, oare nu cumva acela a fost Hristos şi cu Sfântul Petru? Că numai ei sunt aşa făcători de minuni… — D-apoi dă, cucoană, mai ştiu eu cine să fi fost? Dumnezeu ori dracul, să-i bag în pchizda mâne-sa, că mai bine nu le-oiu zice, să ierte cinstită faţa dumneavoastră, că ştiu că mi-a făcut-o bună… — Dacă-i aşa cum spui tu, măi ţărane, apoi eu cred că tot Hristos a fost. Şi de-aceea, hai să-ţi cumpăr şi eu una, spre aducere aminte de anul când s-au făcut pe ogoară de cele care spui tu… căci după mine aista-i semn de belşug. — P..., vrei să zici, cucoană. — De-acelea, mânca-le-ai să le mănânci, că mult le mai porţi prin gură.


— Apoi dă, dac-aşa ni-i deprinsă gura, ce să facem? Iertaţi şi dumneavoastră! Dar şi dac-a fi după vorba dumitale cucoană, apoi mult stau eu şi mă mier de Dumnezeu. Ce dracul? N-are el altă treabă decât numai să se-apuce de făcut p... pe ogoarele oamenilor! Doamne iartă-mă, dar pulos trebuie să mai fie şi Dumnezeu acela, de-i plac aşa de mult p...le! Însă mai ştii păcatul? Oiu face şi eu ca dumneata, cucoană. Poate a vrut Dumnezeu să se cace cu bani în punga mea, că de mult şade pustie — frântă de para n-am la sufletul meu. — Ei, ce zici, cucoană, iei-ţi una ori ba? — că mă prea întârziiu cu iarmarocul. — Apoi ce mi-i cere tu pe scârnăvia asta, zise cucoana, făcându-se că i-i greaţă, oarecum… Vorba ceea: deie-mi-o Dumnezeu, dar nu-mi trebuieşte. — Apoi ce să-ţi cer, cinstită cucoană! Că să nu ne zbatem, mi-i da cinci sute de lei în capăt şi pace bună. — Ce-ai spus? Cinci sute de lei? Dar ştii că eşti de duh, măi ţărane!
— Apoi, dă, cucoană, mult mi-au asudat şi mie c..., pân-am prăşit atâta amar de p..., şi le-am adus în halul ista, cum le vezi… şi dacă de la una ca dumneata nu m-oiu chiaburi, apoi de la ţărance de-a noastre ţi-ai găsit să mă pricopsesc? Că ele ar voi să le dai câte-o testea de p... de-o para şi câte-un vraf pe de-asupra… Aşa-i la noi la ţărani, băga-mi-aş, Doamne iartă-mă, să-mi bag! să iertaţi de vorba cea proastă!…
— Măi ţărane, dar trei sute de lei nu ţi-i deajuns? — Nici o leţcaie mai puţin, cucoană. — Patru sute, măi.— Nu se poate, cucoană.— Nici 450? — Ba nici 499 de lei şi 39 de parale. Nu te mai pune şi dumneata, cucoană, pentru 50 de lei. Fă-mi încaltea o saftea să nu mai stea, c-ai să ai o bunătate de p..., de mi-i pomeni, şi mi-i îndrepta şi la alte cucoane de-a dumneavoastră…— Hai, na-ţi 500 de lei, zice cucoana. Dar nu cumva să te obrăzniceşti să spui cuiva că mi-ai vândut mie măscarale de-aiestea, c-apoi al tău e dracul. Înţeles-ai? — A…ra! cucoană, d-apoi eu grija asta o am, păcatele mele?

„O  încuie în cutie ca pe un odor nepreţuit”

În sfârşit, cucoana dă 500 de lei, îşi ia p... — şi ţăranului pe ici i-i drumul, se duse-n treaba lui să vânda cum a puté şi pe celelalte p.... Dar p... de-ar avé, despre asta nu se mai plânge el acum. Vorba ceea: calul bun din grajdiu se-ntreabă. Dar ce mai atâta vorbă. Cum s-a dus ţăranul, cucoana cea pâşină şi spăsită face o cutie de argint poleită cu aur, îmbodoleşte sfânta p... în bumbac, stropit cu aromate, o aşază şi-o încuie în cutie ca pe un odor nepreţuit, ia cheia la sine, şi, când îi veneau haghiţele, se aşeza gospodăreşte pe treabă, îşi astâmpăra pofta, şi ca mai ba să-i ducă dorul, sau să mai umble pe apucate, ca până atunci. Se închipuluise biata cucoană cât se poate de bine pentru bătrâneţe… Amu, într-una din zile, iaca ce vine popa de pe moşia cucoanei ş-o roagă de toţi Dumnezeii să-i boteze un copil. Cucoana, ca să nu strice hatârul popei, pune caii la carâtă şi se duce cu dânsul în sat să-i boteze. Şi după ce-i botează copilul, rămâne la popa la masă în acea zi. Şi, la masă, luând şi cucoana mai mult un păhăruţ, două de vin, — cum îi treaba oamenilor: ba, ia poftim luaţi-l macar până la brâul preotesei, ba, atâta rău să fie! — pe cucoană o ia vinul de cap, şi pe loc îi şi vine poftă de p...… Ei! Ei! ce-i de făcut? Dă cucoana să se ducă acasă, popa şi cu preoteasa n-o lasă. — Ai să mâi la noi în astă noapte, cumătriţă, ziseră ei, că doar nu-ţi plâng copiii acasă. În sfârşit, cucoana scăpăra de dor de p...— Cumetre părinte, zise ea de la o vreme: dacă nu mă lăsaţi să mă duc, ţine cheia asta, şi fă bine sfinţia-ta de te du acasă la mine, deschide lădoiul de lângă patul unde dorm eu, scoate de-acolo o cutie de argint şi mi-o adă încoace, că-mi trebuie ceva dintr-însa: chiţibuşuri de-a noastre, ştii, cum îi treaba femeilor… Popa, chitind că-s nişte daruri pentru preuteasă, pe dată şi porneşte călare. Şi ajungând la cucoană acasă, umblă în lădoiu, ia cutia şi porneşte grabnic cu dânsa înapoi spre casă.

„Se roagă el popa, dar  nu-i nădejde de scăpare”
Era pe la amează, în mijlocul verii, şi da inima din popă de căldură. Când, pe la mijlocul drumului, trecând prin marginea unei păduri, stă la umbra unui copac pletos să se răcorească oleacă. Şi cum sta de se răcorea, îi dă dracul în gând să umble în cutie şi să vadă ce-i acolo? Suceşte el cutia, o învârteşte şi nu ştiu cum face de-o deschide. Şi când se uită înlăuntru, ce să vadă? Vede coşgogemite mascara, învelită în bumbac stropit cu aromate… Atunci popa, cuprins de mierare, începe a şuera. Şi cum se miera el şuerând, p... face zmâc în c... popei!… Popa atunci începe a răcni şi a zice: Doamne, izbăveşte-mă de vrăjmaş! Nu lăsa pre robul tău de batjocora diavolului! Că ţie unuia am slujit şi afară de tine pre altul nu ştiu! Dar toate erau în zadar. În sfârşit, dacă vede popa şi vede că nu mai este scăpare, scoate bârneţul de la izmene şi cu un capăt îl leagă de copac, iar cu celălalt capăt de bârneţ leagă p... cum poate, şi unde nu începe popa a se zmunci şi a cotigi în toate părţile, cum se zmuncesc boii la tânjală, când trag ceva din greu, dar nu era chip… Se roagă el popa, răcneşte el popa, cârneşte el popa, dar nu-i nădejde de scăpare, c-o dat peste p... mare…

În sfârşit, oleacă de nu era să iasă sufletul din popă; când noroc de la Dumnezeu, iaca o vacă, pe care o pălise strechea, căt pe ce era să deie peste dânsul să-l zdrobească. Atunci popa, de spaimă, începe a striga deznădăjduit: ho!, ho!, haram, mânca-te-ar lupchii să te mănânce! Vaca dă în lături şi atunci numai iaca şi p... iese din c... popei!… Şi când se vede popa scăpat, o şi croieşte la fugă prin pădure ca un nebun, lăsând şi cal şi cutie şi p... şi bârneţ şi preuteasa şi cucoană şi tot, şi se ca mai duce în toată lumea. Şi dus a rămas şi până în ziulica de astăzi”.

Ionică cel Prost
Povestea lui Ionică cel Prost a fost scrisă de Ion Creangă, sub pseudonimul Ioan-Vîntură-Ţară, în Iaşi, la 22 Octomvrie 1876, iar autorul a dedicat-o „cărăcudei din Junimea îmbătrînită în rele, cu prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului”. Din nou lumea satului este centrul acţiunii povestirii deocheate a marelui scriitor. Personajul ei principal este Ionică, un tânăr sărman, retras faţă de restul flăcăilor din sat, care într-o seară le arată acestora că nu este tocmai „prost” aşa cum îl numeau sătenii:

„Amu cică era odată într-un sat un băetan, care n-avea nici tată, nici mamă şi nici o rudă; aşa era de strein, de parcă era căzut din ceriu. Şi fiindcă băetanul acela era supus, răbdător şi tăcut - şi bărbaţii şi femeile din acel sat se luaseră a-i zice "Ionică cel prost, Ionică cel prost" şi aşa îi rămăsese acum numele. Dar ştiţi că este o vorbă ca: "dracul în curu' prostului zace.” În satul acela erau o mulţime de feciori de gospodari, care de care mai chiaburi şi mai ţanţoşi - tot de cei care umblă cu chebea între umere şi poartă căciula pusă de-a căţeaua. Şi Ionică cel prost n-avea cap să se amestece în vorba lor, c-apoi ce păţea cu nime' nu împărţia, sermanul! El şi la crîşmă şi la joc şi pe la nunţi şedea tot deoparte, ca un pui de bogdaprosti, se făcea "Tănasă", şi numai asculta ce pun la cale ceilalţi; şi cînd îi plăcea ce fac ei, da şi el din cap şi zicea că "tot bine este". Asta era vorba lui Ionică. Iară cînd nu se mulţămea cu ceea ce fac ei, atunci numai icnea şi el şi tăcea molcum - cum îi omul cel strein şi nebăgat în samă. V-am spus că satul acela era plin de flăcăi. Negreşit că unde-s flăcăi mulţi, fete sînt şi mai multe; asta-i de cînd lumea: şi tinere şi bătrîne, şi frumoase şi slute, şi bogate şi sărace, şi harnice şi leneşe - de toată mîna. Şi bietele fete, cum îs fetele, îşi aşteptau şi ele ceasul de măritiş cum îşi aşteaptă porcul ziua lui Ignat... Vorba ceea: "Joi, ţapule, joi, la tine ici (arată gîtul ţapului) şi la mine ici (arată la chiperniţă...). Şi apoi ştiţi că este o vorbă ca: "tot paiul are umbra lui şi tot sacul îşi găseşte petecul". Ş-apoi cînd mai este ş-oleacă de noroc la mijloc, atunci ştiu că-i bine, vorba lui Ionică.


Dar să venim iar la vorba noastră. Între toţi flăcăii din satul acela şi din vecinătate era un flăcău fruntaş, anume Vasile, care s-a însurat şi a luat de nevastă iarăşi o fată de fruntaş, anume Catrina lui Popa Cioric, care era cea mai frumoasă şi mai hazulie fată dintre toate fetele din sat şi de prin împrejurimi.Dar parcă văd că vă ţineţi să întrebaţi că de ce-i ziceau lui Popa Cioric, Cioric? Mai aveţi puţintică răbdare că îndată veţi afla şi asta. Dascălul din sat a zăpsit odată pe popa molfăind un potloc de cioric în postul cel mare, chiar în sfîntul altari. Şi de la o împărţeală de colaci, dascălul avea ciudă pe popă, l-a dat pe beţe. Şi apoi ferască Dumnezeu sfîntul să nu te afle oamenii măcar cu cît îi negru supt unghie că îndată îţi pun coadă, cum i-au aninat şi popei codiţă de cioric. Anapoda mai sînt şi oamenii: cînd văd cu ochii… parcă dracul li spune. Acum să venim iar la vorba noastră, de unde am lăsat.

„Ne-a şters păpuşoiul de pe foc…”
După ce s-a isprăvit nunta, toţi flăcăii ceilalţi au rămas ca opăriţi şi bătînd din buze. Şi ca să mai alunge aleanul din inima lor, s-au adunat şi ei acum cu toţi la crîşmă şi s-au aşternut pe băute o zi întreagă; parcă nici nu le păsa că au boi şi vaci de hrănit şi de adăpat, cai de săcelat şi cîte alte trebi nu-s la casa omului gospodar, cînd vre omul să le facă. Ionică cel prost, cît ici cît cole, s-a luat şi el pe urma lor, a intrat în crîşmă, a strigat la crîşmăreasă să-i aducă o singeacă de rachiu, s-a aprins cionca şi s-a pus şi el deoparte într-un ungher, ca un băet sărac şi strein ce era. Flăcăii ceilalţi, după ce-au luat beţia de coadă au început a-şi vărsa inima unul către altul, cum îi omul cînd prinde şi el, sermanul, la oleacă de chef.

Unul zicea: Mă! da’ nătărăi am fost de-am lăsat aşa drăguţ de fată să scape dintre noi! Aşa trupuşor mlădios, aşa sîn azurliu, aşa ochişori negri şi scînteietori şi aşa sprîncene încordate, nu ştiu, zău, de ne-a mai de ochii a vede! Şiretul acela de Vasile a făcut ce-a făcut şi ne-a şters păpuşoiul de pe foc…

Altul zicea: Mă! Eu aş da o pereche de boi, cei mai frumoşi, numai să mă lese s-o pup odată colé, cum ştiu eu…
Altul: Eu aş da şi cămeşa de pe mine, numai să mă lese să-i pun mîna pe ţîţe oleacă…
—Te cred şi eu, zise altul, de asta nici popa nu s-ar da în lături – da’ eu, măi pulică, m-aş da rob la Turci ca să mă lese numai odată să mă culc la sînul ei cel azurliu, vorba lui Tăplan.
—Bine ţi-ar mai fi, zise atunci un holtei tomnatic, care nu mai avea acum grijile aceste… dar prea departe ai ajuns; dacă ţ-a fost de dînsa, cînd era fată mare la părinţi acasă, de ce-ai şezut deoparte ca un felteleu ş-ai căscat gura? Acum na-vă cîte un pai, scobiţi-vă pintre dinţi, şi vă clătiţi gura cîte c-oleacă de vin. V-aţi trezit şi voi tocmai a treia zi după Ispas. Ea are acum bucătăria ei şi degeaba vorba.
Ionică cel prost, cum sta deoparte şi-i asculta, nu s-a mai putut stăpîni să tacă, ci s-a sculat iute de unde şedea, a lăsat şi frică şi tot la o parte şi s-a dus drept între dînşii, zicînd: Măi flăcăi, tot îmi ziceţi voi că eu sînt prost, dar, după cum văd eu acum, mai proşti sînteţi voi de o mie de ori decît mine. Degeaba vă mai ţineţi cu nasul pe sus şi sînteţi aşa ţîfnoşi… Ce-mi daţi voi, măi, şi s-o ferchezuiesc eu pe Catrina de faţă cu bărbatu-său, chiar acum, dacă vreţi?


Atunci toţi flăcăii, îndrăciţi de ciudă, au sărit drept în picioare şi s-au răpezit ca nişte vulturi asupra lui Ionică, zicînd: Ce-ai zis tu, măi Sărăcilă? Dacă ai băut rachiu, nu trebuia să-ţi bei şi minţile.
— Ia luaţi-l, măi, de cap, zise unul, să se înveţe el de altădată a mai vorbi într-aiurea. — Da, ia, daţi-i pace, măi, zise altul, poate că omul ştie ce vorbeşte… Să-i vedem mai întîi lauda şi apoi să-şi iee plata… Ia spune ce să-ţi dăm, măi Ionică, ca să faci ce-ai zis tu?
— Ia una de noauă lei, zise el, ş-o vadră de vin vechi, nu vă cer mai mult.
— Iaca una de noauă lei, zise un flăcău; vadra cu vin om be-o pe urmă; numai să vedem ş-aist păcat.
— Fie ş-aşa, zise Ionică. Acum haideţi cîţiva cu mine şi puneţi-vă la pîndă la păretele din dosul casei lui Vasile, de vă uitaţi pe ferestruică, şi-ţi vede cu ochii ce-am să fac eu. Numai încet, să nu tropăiţi cumva ori să faceţi larmă ca să vîrîţi omul în prepus, ş-apoi atunci să nu fie vina mea. Eu mă cunsc cu cînii, dar voi luaţi pîne muetă în rachiu, de i-ţi îngăima, pîn-oi face eu pe treabă…

Atunci se ieu vreo trei-patru flăcăi după Ionică şi hai, hai! hai, hai! ajung la casa lui Vasile în puterea nopţii. Deschid ei portiţa binişor şi intră în ogradă, fără să-i zăpsească cînii, pentru că chiar atunci aveau şi ei o nuntă-n sat… Dar cu atîta mai bine.
Flăcăii cei patru se pun de pîndă la păretele din dosul casei, după cum le-a fost vorba, iară Ionică se duce la uşă şi începe a clămpăni şi a bate, strigînd: băică Vasile, băică Vasile, acasă eşti?
Catrina atunci se trezeşte din somn şi zice: Bădică, bădică! Te scoală că nu ştiu cine bate la uşă. Vasile atunci se scoală repede, se duce la uşă, în tindă, şi întreabă răstit: cine-i acolo?
— Eu, băică Vasile.
— Cine, eu?
— Eu, Ionică cel prost.
— Că numai unul ca tine trebuia să fie, ca să sparii oamenii din somn la vremea asta. Da ce cauţi pe la noi tocmai acum în puterea nopţii, mă Ionică, zise Vasile căscînd.
— Mă… rog, băică Vasile, deschide-mi uşa şi ţi-oi spune eu…; nu mă lăsa, că la dumneata mi-i toată nădejdea… Vasile, cum aude asta, dă drumul în casă lui Ionică, închide iar uşa, împinge zăvorul la loc şi apoi intră amîndoi în casă, bojbăind pe la uşori şi împedecîndu-se de prag pe întunerec.
— Da ce-i, măi Ionică, zise Vasile aprinzînd opaiţul; au dat turcii în ţară, de umbli sculînd oamenii de pe la case acum în puterea nopţii?
— Of! băică Vasile, of! ba mai rău decît turcii. Satul ş-a pus ochii pe mine, văzîndu-mă că-s băet strein şi fără nici un sprijin, şi vre numaidecît să mă dee la oaste. Vornicul, pasnicul şi alţi cîţiva oameni, cît pe ce erau să pue mîna pe mine. Şi eu simţind asta, am scăpat dintre dînşii ca dintre nişte cîni turbaţi, m-am furişat cum am putut şi răpede am spulichit-o, ţiind tot o fugă pînă la dumneata. Şi numai mort m-or lua de-aici; afară numai dacă-i vre să mă dai şi dumneata, băică Vasile!…


— Da ţine-ţi firea, măi Ionică, nu fii aşa de fricos, că doar nu-i ţara în pradă. Socru-meu îi Popă în sat la noi, Nănaşu-i vornic, Moşu-i pasnic şi Tata-i vatman, nu dracul; oi pute eu să fac ceva sub mînică şi pentru tine, ca să te scap. Numai la vară, cînd oi ave şi eu de lucru, cred că om îi fi şi tu.
— D-apoi mai încape vorbă, băică Vasile? Numai mult stau eu de mă mier, ce dracu’ au ăştia cu mine, de mă urmăresc şi mă prigonesc pînă la atîta; parcă le-am mîncat capul…
— Lasă, măi Ionică, nu te mai îngriji de atîta; dacă te-ai văzut odată în casă la mine, n-ai habar, că uite pistoalele cele cum stau încărcate colo în cui! Dar nu ştiu cum să mai zic şi eu ca să nu greşesc. Ş-or fi pus ei ochii pe tine, nu-i vorbă, dacă tot umbli ca un fulău prin sat de colo pînă colo şi n-ai nici un căpătîi. Ia însoară-te şi tu şi atunci ai scăpat de oaste: n-or mai ave ce zice nici ei. Hai să te toporîm iute şi degrabă! Iaca fată bună pentru tine: ie pe Ioana Todosiicăi din deal – fina socru-meu – şi te cununăm într-o noapte eu şi cu nevastă-mea, chiar aici în casă la mine. Ce zici şi tu, bre Catrină, aşa-i c-avem să facem o casă bună, cum se cade? S-avem să jucăm la nuntă ca să scuturăm toţi puricii de astă-vară.
— Mai aşa ?! Nunta-i gata, numai de-ar vre fata, zise Catrina înghiţind…
— Da ce-a mai căuta` şi ea, zise Vasile, că doar n-a să umple borş în veşca ceea a ei…
— Ia amu ştiu că ai vorbit şi tu de te-ai prichit, zise Catrina bosumflată; măcar că leorbiţi voi bărbaţii cum vă place, dar eu, slavă Domnului, n-am văzut gunoi de fete pînă acum.
— Apoi dacă nu vă veţi ţine voi parte una alteia, cine are să vă ţie? zise Vasile. Dar ce, Ionică nu-i bun? Ba zău, încă nu-i ea de nasul lui… Parcă cine ştie cine-i ea să-i rupă cineva mînecile pînă pe-acolo. Ştiu că n-a fi aşteptînd s-o iee feciorul lui P...a Spătariul…
— Da ce-i mai ai grija atîta, zise Catrina, mînca-i-ai ceea… să-i mănînci! (să mă erte Ionică de vorba cea proastă…).

„A zis lelea că mi-a da,  Cînd s-o coace cînipa”

Ionică, nu-i vorbă, avea bun sprijin în Vasile dar în Catrina şi mai bun: pentru că el, ca băet strein şi sărac, slujise mult şi la tata lui Vasile şi al Catrinei. Cu Catrina scărmănase Ionică lîna şi făcuse caere; cu Catrina scosese cînipa din topitoare. Povestea cîntecului:
    A zis lelea că mi-a da
    Cînd s-o coace cînipa
    Ş-a duce-o la topitoare
    Şi mi-a da dintre picioare!
Cu Catrina depănase Ionică fuse şi-i ajutase a lua călepe de pe răschitoriu. Cu Catrina la nevedit, cu Catrina la ghilit, cu Catrina la cules fragi şi căpşune din pădure, cu Catrina în toate părţile… În sfîrşit, ce mai la deal la vale, Catrina ştiea treaba lui Ionică, cum se cade, şi Ionică pe-a Catrinei încă hăt! de pe cînd era ea fată mare. Cum s-ar zice, s-a scăpat şi ea atunci în ţarină, ia aşa, în şagă, cîte oleacă: adecălea Ionică dăduse peste Catrina. – Norocul lui Vasile, ca să nu mai trudească şi el atîta a face începutul…
— Ce zici, măi Ionică, să iei treaba pe mînecă? Te hotărăşti să te însori?
— Apoi dă, băică Vasile, zise Ionică scărpinîndu-se în cap; dumitale uşor ţi-i a zice. Dar eu ce am să fac cu femeea?
— Ă…ra! Măi Ionică, prost mai eşti! D-apoi nu ştii tu ce face omul cu femeea lui? Uită-te! Pune mîna, unde-i lîna, cum am pus-o eu la Catrina…(apucînd-o tocmai de colo…).
— Doamne, bădică, Doamne, tare mai eşti şi dumneata nu ştiu cum; faci copilării şi vorbeşti nimicuri faţă cu oamenii streini în casă.
— Da’ ia las’măi Catrină, las’ nu te mai marghioli şi tu atîta, că doar Ionică-i de-a noştri…
— Ei, cum ţ-ai mai luat samă, măi Ionică? Tot nu ştii ce-ai să faci cu nevasta cînd te-i însura? S-o dai pe mîna mea, că de-asta, slava Domnului, nu-i supărare…
— D-apoi dumitale aşa ţi-i a zice, băică, că ai avut tată şi mamă să te înveţe. Dar eu de la cine era să învăţ, c-am rămas de mic copil sărac de părinţi…
— Apoi dar tot bine zic oamenii, că eşti prost, măi Ionică. Hai! Ce-mi dai tu mie să te învăţ eu?
— D-apoi ce nu ţ-aş da, băică, din toată sărăcia mea! Dar numai una de noauă lei am la sufletul meu.
— Bună-i ş-aceea, măi Ionică; dacă n-ai mai mult ad-o-ncoa, măi băiete, şi te învăţ eu tot meşteşugul gospodăriei,
    Că dacă nu-i p...
    Casa nu-i sătulă.

„A închis ochii ca mîţa şi s-a făcut moartă-n păpuşoi”
Ionică scoate atunci cea de noauă lei ş-o pune în palma lui Vasile. Vasile o ie cu bucurie, o stupeşte şi zice: noroc să de Dumnezeu! Apoi o pune în pungă şi zice Catrinei:
—Catrină-hăi! Ia aşază-te tu oleacă, bre, cole cum ştii tu, ia ridică-ţi poalele să vadă şi prostul ista ce facem noi, ca să înveţe a face şi el…
— Vai de mine şi de mine, zise Catrina, cu mîna la ochi, de ruşine, asta-i încă una: parcă vorbeşti de pe ceea lume, bărbate. Nu cumva te-ai apuca de făcut năzbîtii de faţă cu oamenii? Strînge-ţi minţile acasă, zăludule!
—Ia taci, bre Catrină, taci! Iaca ceea de nouă lei, să-ţi iei mărgele şi cercei. Ş-odată o prăvale pe pat, îi ridică poalele frumuşel şi zice: Apropie-te, măi Ionică şi deschide-ţi ochii în patru şi te uită, ca să vezi şi tu… Şi dă-i şi dă-i, de-i mergeau petecele…Catrina, văzînd şi ea pe bărbatu-său că-i aşa de nătărău, a închis ochii ca mîţa şi s-a făcut moartă-n păpuşoi… Dar Ionică cel prost, holbînd ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată şi numai nu-i curgeau balele ca la cînii cei turbaţi!
—Ei, măi Ionică, zise Vasile, cu limba scoas-afară şi gîfîind, după ce s-a mîntuit, nici acum nu te-ai dumirit ce-ai să faci cu nevasta, după ce te-i însura?
—Doamne, bădică, tae-mi capul, dacă ştiu ce-aţi făcut dumneavoastră.
—Ptiu, măi! Da greu mai eşti de cap! Se poate să nu-ţi intre aista chiţibuş în bostan după cît ţi-am arătat eu? Se vede că eşti făcut spre zile mari, sau dracul mai ştie cum, de-ai ieşit aşa un boţ cu ochi şi fără oleacă de pricepere în capul tău, punihosule ce eşti! I-auzi, fa Catrină, ia peste-aşa bărbat să fi dat tu, ş-apoi te vedeam eu ce făceai, cînd îţi vin haghiţele…
Catrina, auzind asta, se marghiolea şi se prefăcea mînioasă, ducînd mîna la ochi şi zicînd: Nu ţi-i oarecum să-ţi fie, nebunule! M-ai făcut de ruşine în faţa lui Ionică, mînca-l-ar jegul să-l mînînce, că numai mi-a stricat somnul cu oastea ceea a lui!
—Doamne, măi Catrină, cum îl blastemi şi tu curat degeaba; da’ unde era să se ducă şi el, săracul, dacă n-are pe nimene… Hai, măi Ionică, ce zici, nu ţi-ai mai închipuluit tu, în capul tău, ce-ai să faci cu Ioana ta, cînd a fi să fie?
—Tae-mi capul, băică, nu ţ-am mai spus?
—Măi, da drept să-ţi spun că proastă lighioaie-mi eşti! Nu, zău, dacă te-ar prinde şi te-ar duce la oaste, cum ai duce-o, dacă eşti aşa de bucciu la capul tău?
—Ia, ar face şi el mămăligi la ceilalţi, zise Catrina, cu capul ascuns în cergă, că de alta nici nu-i bun, cred eu…
—Ia lasă-l, fa Catrină, şi tu acum; nu-l mai pildui atîta, că-l vezi cîtu-i de necăjit, sărmanul! Ia mai bine învaţă-mă ce să fac cu dînsul?
—Ce să faci? Fă ce ştii, dacă ţ-ai luat beleaua pe cap!
—Apoi dar eu găsesc cu cale să te mai aşezi tu oleacă cole la muchea patului şi cu picioarele de-a umere, să vadă şi punihosul ista mai bine ce facem noi; poate a pute şi el odată băga la cap… Că, zău, îmi vine să-l umflu cu dinţii de păr de ciudă ce mi-i pe dînsul; că încă n-am văzut aşa tigoare de om, de cînd îs eu.
—Ia las’, băică Vasile, zise Ionică, nu mai necăji degeaba pe Catrina, că văd eu bine că n-am să învăţ cîtu-i lumea şi pămîntul…
—Ba nu, măi Ionică, nu te las din casa mea pînă ce nu-i învăţa în astă noapte, ferească Dumnezeu! Că am de gînd numaidecît să te însor şi să fii de casa noastră. Catrină-hăi! ia aşază-te, bre, odată, cole, cum îi ştii tu mai bine; nu mai fii aşa de ruşinoasă, că Ionică-i de-a noştri şi ca mîne-poimîne are să facă şi el cu Ioana lui ce facem noi acum.

Catrina nu prea voia să se aşeze, cam umbla cu şopîrleala. Ca-n povestea ţiganului: „şopîrcai cu cine şopîrcai, dar cu Ivan nu şopîrcai”.
Tocmai aşa şi deliul de Vasile nu mai aşteptă multă rugăminte; ia pe Catrina lui cam cu nepus pe masă, o aşază, cole, frumuşel la muchea patului, cu picioarele de-a umere şi strigă la Ionică să ie sama şi să bage la cap, că-l mănîncă mama dracului.
Şi cum se mîntuie Vasile întreabă:
—Ei, măi Ionică, mai poţi zice şi acum că n-ai învăţat?
—Doamne, băică Vasile, numai că mi-i groază de dumneata să-ţi spun drept; dar zic zău că n-am putut învăţa defel.
—Tă-te pustiea să te bată, netotule, că bolîndă tigoare de om mai eşti; îmi vine să-ţi sucesc gîtul, nu altceva, ticăitule şi puhinosule! Catrină-hăi, ia las’, fa, să facă şi el odată, că poate atunci s-a deschide mai bine la cap…
—Vai de mine şi de mine! Ce spui, bărbate, ce-ţi iese din gură? Nebun eşti, ori te faci numai? Dar cum ai crede tu c-aş face eu una ca asta, că doar n-am mîncat mătrăgună! Alei! Nu ţi-i ruşine să-ţi fie! Dar de care femeie mă crezi tu pe mine?
—Ia las’, fa Catrină, las’! Unde a mers miea, meargă acum şi suta: că doar, f... -l, n-a să ţ-o mînînce din loc. Ş-odată, c-o mînă trînteşte pe Catrina pe pat, iar ceielaltă îl apucă pe Ionică de cămeşoi şi-l trage peste dînsa, cu de-a sila!…

„Fata popii lui Cioric, Betejită-i la buric!”

Atîta i-a trebuit lui Ionică cel prost, ş-apoi atunci las’ pe dînsul că pe loc s-a dat la brazdă. Povestea cîntecului:
    Scoas-o vînă cît o mînă,
    Bortelită-n căpăţînă,
    Strujită la rădăcină;
    Şi cum o puse,
    Cum se duse,
    Parcă fu, pustiea, unsă!…
Şi unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, coleá, cum ştia el de mai demult… de pe la părintele Cioric de-acasă… de prin păpuşoi şi de prin cele dudăe… cînd tăiau tăvi de cucută şi de soc şi le destupau cu huduleţul… Catrina, la început, ar cam fi şuvăit ea parcă, de ochii lui Vasile; dar de la o vreme a lăsat şi ruşine şi tot la o parte şi s-a pus şi ea pe drum. Vorba ceea:
    Stai, cumătră, nu mişca
    Că de p... nu-i scăpa.
    Nici eu nu vreu ca să scăp
    Că mi-i a f... de crăp!
—Văleu, băică, m-a ajuns tocmai la lingurică, zise Catrina, buricîndu-se cît ce putea şi apoi căzu într-un leşin!…
—Ia aşa, zise Vasile: cu prostul ţi-i în cîrd; cît nu ştie, cică nu ştie, d-apoi şi cînd începe a învăţa, dă de tocmeală…
—Încet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta… Hai, scoală-te acum de pe dînsa, mormolocule!…
—Poţi să-l mai laşi oleacă, băică, nu-l zminti tocmai acum, că parcă mă unge cu unt, zise Catrina, trăgîndu-şi răsuflarea, de parcă se frigea…
Ionică cel prost, sireicanul, era:
    Ciobănaş de la mînzări
    Cu p..  pe trei spinări
    Face prin p... cărări…
Un flăcău din cei care pîndeau după casă, mişcat pînă la rărunchi, începu atunci a cînta încetişor, zicînd:
    „Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i! Pîn-ce-a plăti nouă lei.
    Fata popii lui Cioric
    Betejită-i la buric!
    Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i! Pîn-ce-a plăti nouă lei.
    Mulţumesc lui Dumnezeu
    Că n-am betejit-o eu!
    Ş-a betejit-o Irimiea
    Că-i e mare măciulia!
    Şi mai dă-i şi iarăşi dă-i, pîn-ce-a plăti nouă lei!…”
Iară ceilalţi flăcăi, cînd au văzut pe Ionică că se scoală de peste Catrina şi pe Vasile că-i aşa de nătărău şi nu-i zice nimic, şi-au pus mîinile în cap şi crăpau de ciudă. Ş-odat’ au şi început a tropăi înadins ş-a face larmă, ca să dea pe Ionică de gol. Ionică pe loc a înţeles vicleşugul lor, ş-odat’ a început şi el a striga:
—Nu mă lăsa, băică Vasile! Auzi-i ş-aici m-au nimerit! Au venit după mine, ca să mă prindă şi să mă dee la oaste… Vai de mine! Ce-am să mă fac?
—Da’ nu te spăimînta aşa, măi Ionică! Fricosule, doar eşti cu mine, zise Vasile. Ş-odată pune mîna pe pistoale şi sloboade vro două-trei pe fereastră afară, de s-a stins şi opaiţul de pe prichici ş-a sărit inima din Catrina, de frică.
Atunci flăcăii, na! Pe ici li-i drumul. S-au împăştiat toţi ca puii cei de potîrniche, luînd-o la sănătoasa… Şi după ce s-au mai depărtat oleacă iar au început a cînta: Dă-i, dă-i, dă-i! şi a chiui ca la nuntă – în pilda lui Ionică şi a Catrinei, ţiind tot o fugă pînă la crîşmă şi ducînd vestea celorlalţi despre ceea ce au văzut. Iar Vasile, după ce s-a încredinţat bine că nu mai este nime’ pe-afară, a dat drumul lui Ionică din casă şi i-a zis să se ducă întins la Todosiica din deal şi să-i spună că l-a trimis el şi pentru ce anume l-a trimis.
Ionică însă, care nu avea grija Todosiicăi şi a fetei sale, Ioana, cum a ieşit din casa lui Vasile s-a dus întins la crîşmă după ceilalţi flăcăi, ca să bee împreună rămăşagul şi să le dee acum de obraz şi despre răutatea, fala şi fuduliea lor.
Şi de atunci ca mai ba să se arate ceilalţi flăcăi fuduli faţă de Ionică şi să-l mai ţie de prost ca pînă atunci. Iar lui Vasile i s-a dus buhul în toate părţile, de-l rîdeau toţi şi cu curul. Şi a trebuit numaidecît să-şi ieie tălpăşiţa din sat şi să se ducă în toată lumea, cu femee cu tot, de răul crancalăilor.

Şi iaca aşa, oameni buni şi boeri D-voastră, am găsit şi eu cu cale, că decît oi vorbi măscărale, mai bine de-aestea… Şi cine-a zis c-acestea-s măscărale, să aibă în pungă multe, multe parale! Iară cine-a zis că-s vorbe de masă, să aibă ticnă şi linişte în casă!”


Vă recomandăm să citiţi şi:

Sfaturi despre dragoste, femei şi sex în trecut. De ce fetele visau la căsătorie de la 12 ani şi cum se puteau feri de desfrâu

Autorii români din secolele trecute puneau mare preţ pe cinstea tinerelor şi le ofereau acestora sfatul să fie cât mai cuviincioase şi mai iubitoare faţă de soţii şi peţitorii lor, arătau numeroasele publicaţii şi lucrări cu caracter educativ păstrate în arhivele bibliotecilor din ţară.

Româncele, descrise de călătorii străini: moldovencele - fanatice şi umilite, fetele din Ţara Românească le suceau minţile, Medgidia - plină de prostituate

Româncele au impresionat dintotdeauna prin frumuseţea lor, potrivit mărturiilor autorilor străini care au călătorit în ultimele secole pe teritoriile actuale ale României. Comportamentul femeilor i-a impresionat, însă, şi negativ pe aceştia.

Transilvania din urmă cu două secole: „Rar am văzut un român fără un ciomag ca lumea în mână şi fără cuţite la brâu”

Una dintre cele mai detaliate descrieri ale comunităţilor din Transilvania, de la începutul secolului XIX, a fost realizată de topograful austriac Joseph Adalbert Krickel. Călătorul din Viena a ajuns în zona Hunedoarei în anul 1828 şi-a arătat uimit de frumuseţile şi bogăţia naturală a acesteia, dar sărăcia localnicilor l-a înduioşa.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările