Povestea secretă a uzinei siderurgice. Cum se muncea în furnalele, laminorul şi oţelăria oraşului în zorii comunismului

Povestea secretă a uzinei siderurgice. Cum se muncea în furnalele, laminorul şi oţelăria oraşului în zorii comunismului

Ilustrată din Hunedoara.

Mărturii rare păstrate la arhive dezvăluie faţa necunoscută a Uzinelor Hunedoarei în primii ani de comunism. Oraşul cu 8.000 de locuitori creştea în jurul furnalelor, a laminoarelor şi a oţelăriei germane Siemens Martin.

Aproape 2.000 de oameni lucrau în Uzinele Siderurgice ale Hunedoarei la sfârşitul anilor 1940, înainte ca oraşul cu mai puţin de 8.000 de locuitori în acei ani să fie transformat într-unul dintre marile centre industriale ale ţării. Documente rare păstrate la arhivele judeţului Hunedoara dezvăluie lucruri mai puţin cunoscute despre uzinele din primii ani de comunism.

Furnalele Hunedoarei
Uzinele Hunedoarei aveau cinci furnale, dintre care în anul 1949 funcţionau doar patru, care produceau zilnic între 36 şi 140 de tone de fontă, arăta un raport secret al conducerii întreprinderii, predat Comisariatului de Poliţie Hunedoara.

Primele trei furnale au fost construite în anul 1884 având o capacitate de 50 de tone / 24 de ore. În anul 1895 s-a construit al patrulea furnal care are o capacitate de 100 de tone / 24 de ore, iar în anul 1903 a fost construit al cincilea furnal, arăta documentul secret, păstrat la Arhive.

„La această secţie puncte vulnerabile sunt transporturile, înţelegând prin aceasta macaralele de la fontă, macaralele de la baia de zgură, elevatoaele de zgură granulată, vagoanele şi locomotivele de transport, care transportă zilnic la furnal aprocimativ 1.000 de tone de materii prime şi ies circa 250 de tone de fontă şi 350 de tone de zgură. Evident că întreaga instalaţie este sensibilă, căci orice variaţie, ca de exemplu în aerul suflat, la temperatură, influenţează bunul mers al furnalelor”, informau reprezentanţii Uzinei Siderurgice din Hunedoara.

Zeci de cuptoare prăjeau minereul

Înainte de a trece în furnalul înalt, minereul siderurgic era prăjit pentru a se elimina apa, acidul carbonic şi sulful, pentru a-l face mai poros şi mai reductibil şi pentru a mări procentul de fier. Uzinele aveau 48 de cuptoare care prăjeau zilnic până la 400 de tone de minereu. Nu toate funcţionau. Secţia furnale mai avea silozuri, funiculare, 15 aparate Covper pentru preîncălzirea aerului din furnale, curăţitoare de gaz, suflante, macarale, elevatoare de zgură şi locomotive. Multe dinter utilaje erau însă extrem de uzate sau nu mai făceau faţă nevoilor uzinei.

„Furnalul nr. 1 este în refacere şi este programat a fi terminat la 1 martie 1949. Furnalul nr. 2 îşi trăieşte ultimele zile, fiind programat a fi oprit în luna aprilie. A ajuns la limita sa de uzură. Furnalul nr. 3 are partea inferioară a zidăriei complet roasă. Tot la acest furnal, blindajul etalajului a crăpat din cauza căldurii ce bate direct pe el. Se menţine prin suduri continue. Mai poate funcţiona un an, dacă mersul furnalului va fi cât se poate de liniştit. Furnalul nr. 4 are vatra mâncată, din cauză că zidăria a fost nefolosită circa 30 de ani şi în acest timp cărămida din vatră a fost udată de intemperii şi deci a fost slăbită. Cărămizile pereţilor arată uzură mare însă numai în partea inferioară a etalajului, pentru care fapt, direcţiunea a hotărât ca acest furnal în anul 1950 să fie oprit pentru înlocuirea cărămizilor de la vatră şi etalaj. Furnalul nr. 5 este în părăsire, necesitând o reparaţie generală”, se arăta în raportul secret al Uzinelor.

Furnalele produceau fontă sură şi fontă albă, iar una dintre destinaţiile acesteia era Iugoslavia. Din ţara vecină era adusă limonita, un minereu necesar producţiei de fontă, dar materia primă era adusă şi de la minele din Ghelari. Mangalul se producea în principal din exploatările forestiere din zonă ale uzinei. Coxul era importat din Cehoslovacia şi URSS, iar calcarul adus de la Petroşani. Furnalelele reprezentau cea mai mare secţie a Uzinelor Hunedoarei. Aveau 675 de angajaţi, dintre care aproape 200 erau soldaţi. 40 la sută erau ţărani, 30 la sută proletari şi 30 la sută burghezi.

Laminoarele
Primele laminoare din Hunedoara au fost înfiinţate în 1941. Instalaţia a fost montată de firma germană Gutte-heffner-hute. Secţia avea în componenţă un laminor duoreversibil cu trei cadre, marca Schloemann, patru cuptoare adânci pentru încălzirea lingourilor de 3,5 tone greutate, încălzite cu păcură, o maşină şi o presă de îndreptat profile, trei strunguri, două ferestraie la cald, o foarfecă la cald, două ferestraie la rece, două maşini de îndreptat, patru macarale. Halele laminoarelor aveau o suprafaţă de 16.300 de metri pătraţi, erau deservite de două poduri rulante de cinci tone, de un pod rulant de 10 tone, de un pod rulant de 30 de tone şi unul de 3,5 tone cu gheare pentru transportul lingourilor. Utilajele se aflau în condiţii satisfăcătoare. Laminoarele produceau 400 de tone de oţel laminat la 24 de ore, oţel rotund de 60 – 250 mm, oţel pătrat 50 – 250 mm şi platine 200 – 300 mm. Fierul laminat ajungea la Câmpia Turzii, Brăila, Oţelu Roşu şi Bucureşti. Materiile prime folosite erau lingourile, ulei, lagăre, răşină artificială, rulmenţi pentru ferestrău, cele mai multe fiind importate. Secţia avea 290 de angajaţi, dintre care 60 la sută erau ţărani săraci, 10 la sută mijlocaşi, 25 la sută proletari, cinci la sută mici burghezi.

Oţelăria Siemens Martin
Construcţia Oţelăriei Siemens Martin a început în anii 1937 – 1938, în aceeaşi perioadă cu începerea construcţiei laminoarelor, fiind considerată necesară pentru exploatarea zăcămintelor de fier din zona Ghelariului. Firma care a construit Oţelăria a fost Gutte-heffner-hute din Germania, care a înfiinţat aici patru cuptoare Siemens Martin pentru fabricarea oţelurilor, cu o capacitate de 25 tone fiecare. În toamna anului 1940 s-a pornit un cuptor Siemens Martin care folosea fier vechi.

„Încărcăturile se făceau de 25 – 27 de tone şi se produceau la început oţeluri moi, apoi, după câteva luni oţeluri tari, pentru proiectile. La pornirea cuptoarelor au venit specialişti din Germania”, se arăta în documentul păstrat la Arhive. În anul următor au fost puse în funcţiune alte două cuptoare Siemens Martin, iar în anul 1943 s-a ajuns la o producţie medie lunară de 3.500 de tone. Cuptoarele au fost refăcute până în 1949. „Când funcţionau trei dintre cele patru cuptoare ale OSM se produceau 9000 de tone de oţel pe lună. Se fabrica oţel moale, de bună calitate, pentru Industria Sârmei Câmpia Turzii, care era laminat, mai întâi, în Hunedoara”, informa raportul ISS. în 1949 OSM avea circa 400 de angajaţi, cei mai mulţi proletari, necesarul fiind de 560 de oameni. Oţelăria importa coxul din URSS şi cărămizile refractare din URSS, Polonia, Cehoslovacia şi Austria.

Centrala termoelectrică
Întreprinderea Siderurgică avea un sector numit Forţă, compus Centrala termoelectrică şi Fabrica de Oxigen. Centrala a fost construită în 1915 şi modernizată de-a lungul timpului. Cu ocazia montării oţelăriei şi laminoarelor, centrala termoelectrică a fost echipată cu două mari unităţi: o turbină GHH de 7.500 KW şi o turbină BBC de 7.500 KW.

Turbinele ei erau construite de firma Lang, din Budapesta, care le-a şi montat. O centrală hidroelectrică funcţiona la Căţănaş, în apropiere de vechiul furnal de la Govăjdia, iar o altă hidrocentrală la Govăjdia. Cele trei puteau produce împreună peste 100.000 de kw/oră în 24 de ore.  În anul 1943, întreprinderea a achiziţionat pentru uzul propriu o fabrică de oxigen. Secţia Forţă avea 42 de angajaţi, majoritatea proletari.

Căile Ferate Uzinale
Secţia care avea cea mai mare nevoie de investiţii în 1949 a fost cea a Căilor Ferate Uzinale, înfiinţată la începutul anilor 1940, o dată cu construcţia Oţelăriei Siemens Martin. Secţia CFU răspundea de transportul minereului, lemnului, calcarului de la exploatările din zonă pân la Hunedoara, precum şi de manevrarea materialelor în interirorul Uzinelor. Era împărţită în trei sectoare de lucru. Sectorul I cuprindea liniile din gara CFR şi cele din interiorul uzinei, al doilea administra căile ferate ale OSM şi Laminoarelor, iar al treilea liniile de pe platoul furnalelor şi ale gării vechi a oraşului. De asemenea, avea o unitate de întreţinere şi reparare a vagoanelor şi locomotivelor.

Uzina dispunea de 14,5 kilometri de linie normală, din care 4,5 au fost construiţi în câteva luni la sfârşitul anului 1948. Liniile de cale ferată îngustă aveau 6,6 kilometri, iar calea ferată Hunedoara - Ghelari avea o lungime de 20 de kilometri. Liniile ferate erau complet insuficiente, raportau reprezentanţii uzinelor. Secţia avea circa 20 de locomotive şi 150 de vagoane, jumătate din necesar. Aici lucrau 400 de oameni, pe sectoarele Tracţiune, Mişcare şi Întreţinere necesarul fiind de 500 de angajaţi. Cea mai mare parte a angajaţilor erau ţărani.

Uzinele mai aveau o turnătorie de tuburi de presiune şi piese de fontă, construită în 1933, o turnătorie pentru turnarea pieselor de oţel, din acelaşi an, un atelier de uzinaj şi o hală de construcţii metalice. În anul 1948 Uzinele Hunedoarei au produs 57.000 de tone de fontă albă şi 8.000 de tone de fontă sură, la furnale, 70.000 de tone de oţel lingou (OSM), 64.000 de tone de oţel laminat (Laminoare), 6.200 tone piese de fontă, 1.350 tone tuburi de fontă, 600 de tone de piese de oţel, 450 de tone de piese forjate, 140 tone oţel lingou electric, 700 tone construcţii metalice, 150 mc oxigen, mangal, dolomită etc., cantităţi mai mari de materii prime decât cele plănuite, arăta raportul din 22 martie, 1949, păstrat între dosarele Comisariatului de Poliţie Hunedoara.

Oraşul invadat de noii proletari

În anul 1949, potrivit documentelor de arhivă, Hunedoara devenise un orăşel muncitoresc aglomerat, spre care se îndreptau familii din întreaga ţară, dar şi un loc din ce în ce mai murdar. Străzile din centru erau pavate, însă în timpul ploilor se umpleau de mizerie. Multe dintre ele erau lipsite complet de lumină, din cauza lipsei de materiale necesare pentru reţeaua de iluminat public, informau reprezentanţii primăriei, potrivit documentelor vremii. Reţeaua electrică era veche, iar pierderile de energie erau mari. Şcolile din Hunedoara anului 1949 nu mai făceau nici ele faţă nevoilor localnicilor. Autorităţile adăugau că hunedorenii aveau nevoie de noi locuri de petrecere a timpului liber.

Cu timpul, situaţia oraşului s-a schimbat. La sfârşitul anilor 1940, după mai multe decenii, Castelul Corvinilor a intrat în reparaţii de urgenţă. Un deceniu mai tâziu, Hunedoara ajunsese să aibă o populaţie de aproape 40.000 de locuitori, iar aşezarea gravita în jurul combinatului, devenit unul dintre marii producători de oţel, fontă, cocs şi laminate din România


Vă recomandăm să citiţi şi:

Cum arăta industria din Hunedoara în 1966, când imaginea uzinelor a fost imprimată pe bancnota de 25 de lei

Aproape cinci decenii au trecut de la data în care imaginea combinatului din Hunedoara era aleasă pentru a reprezenta verso-ul bancnotei de 25 de lei. De atunci, aproape toate construcţiile înfăţişate pe bancnotă, ca una dintre realizările cu care se puteau mândri românii, au dispărut.

Hunedoara anilor 1950, văzută de spionii străini: relatări despre anti-comunişti, acte de sabotaj şi atacuri ale partizanilor

Printre cei peste 10.000 de oameni care lucrau în anii 1950 în combinatul din Hunedoara şi în fabricile din împrejurimile acestuia s-au infiltrat şi informatori ai unor servicii străine, potrivit unor documente păstrate până în prezent.

FOTO Amintiri din „cetatea oţelului”: povestea celor mai interesanţi ani din istoria combinatului de la Hunedoara

O serie de imagini rare, vechi de peste o jumătate de secol, a fost păstrată în arhivele combinatului din Hunedoara şi recuperate ulterior dintre construcţiile părăsite ale acestuia de mai mulţi tineri pasionaţi de istorie, din localitate. Fotografiile dezvăluie frânturi din poate cea mai importată perioadă a complexului industrial: anii 1950, în care au fost construite marile furnale şi a fost pusă în funcţiune o oţelărie.

FOTO Cum a dispărut "Victoria" Călan, una dintre marile uzine ale Transilvaniei

Aproape un secol şi jumătate a trecut de la construirea primului furnal al uzinelor de la Călan, devenite până înainte de 1989 unul dintre cele mai importante centre siderurgice din Transilvania.

FOTO-VIDEO Frânturi din istoria zbuciumată a celui mai mare combinat siderurgic din Transilvania

În septembrie 1972, în vremea în care Nicolae Ceauşescu vizita combinatul siderurgic din Hunedoara şi dădea sarcini ca producţia de oţel să ajungă la 5,5 milioane de tone pe an, unul din cinci locuitori ai Hunedoarei şi din împrejurimile acesteia lucra în combinat.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările