Monştrii care au terorizat lumea Evului Mediu. Atrocităţile comise de români pentru a se apăra de strigoi şi leacul împotriva muşcăturii de balaur
0Mărturiile din Evul Mediu descriu o lume în care şi-au făcut loc cu uşurinţă superstiţii şi temeri privind existenţa unor creaturi misterioase care terorizau în permanenţă comunităţile. Strigoii, balaurii şi monştrii uriaşi, dar şi alte personaje fantastice au reprezentat de-a lungul timpului adevărate ameninţări.
Oamenii din Evul Mediu, la fel ca în zilele noastre, au creat povestiri şi legende despre fiinţe supranatuale înfiorătoare, care fie locuiau în ţinuturi îndepărtate, fie puteau bântui, potrivit relatărilor din acea vreme, satele şi oraşele. Unele dintre cele mai ciudate astfel de creaturi îşi aveau originea în relatările unor autori antici, ca Plinu cel Bătrân sau Herodot, altele au fost invocate în scripturi, iar autorii din secolele trecute au contribuit la rândul lor la crearea unor mituri despre existenţa lor.
Balaurii ucişi de sfinţi
Printre cele mai frecvent amintite creaturi fantastice de care se temeau oamenii în Evul Mediu au fost dragonii, personificări ale diavolului sub forma unor şerpi cu aripi şi cu cozi puternice folosite ca arme. Sfinţii sunt înfăţişaţi luptând împotriva lor, iar în mitologia românească apar numeroase referiri la balaur (zmeu, zburător).
„Întâlnirea cu Smeul, uneori se întrupează din visul celui ce pătimeşte de focul dragostei, se petrece ca orice întâlnire curată sau necurată. Smeul intră pe fereastră sau se lasă pe coş şi apucând pe cel ce doarme îl pişcă, îl muşcă, îl sărută şi-l chinuie. Cel ce doarme, îl vede aievea şi a doua zi când îl dor spatele şi pieptul şi de care durere se tămăduieşte ungându-se cu untură de porc tăiat la Ignat. Femeia care este cuprinsă de această fiinţă rea simte pe tot corpul ei o mare greutate, muşcături, ciupeli şi gâdilituri şi din cauza asta, dacă se află însărcinată, naşte copilul mort”, scria etnologul Tudor Pamfile, la începutul secolului trecut.
Unicornii, menţionaţi în mitologie de autorii antici greci ca fiare cu un corn lung în frunte, au devenit în Evul Mediu creaturi legendare de temut, despre care se credea că nu pot fi înfrânţi decât cu ajutorul unor fecioare. Dacă o fată virgină este plasată în faţa unui unicorn şi ea dezgoleşte sânii, ferocitatea unicornilor va înceta, animalul va pune capul pe pieptul fetei şi va fi uşor de îmblânzit, se arăta în relatările din acele vremuri.
Strigoii, morţii – vii care au creat isterie în lumea satului
Mitologia românească oferă numeroase exemple de personaje misterioase cu puteri supranaturale, menite să facă rău omului. Muma pădurii, stafiile, crâsnicul (copilul de drac), piaza rea, joimăriţa, moşul codrului, samca, smeul, brehnele, ielele, pocita, bau-baul, Moartea, sorbul, căţelul pământului, mama dracilor, pâca, ştima apelor, Iuda, ciuma, şi holera se numără printre creaturile care au semănat teroare în rândul comunităţilor din trecutul românilor. Niciuna nu a avut o atât de mare popularitate ca strigoii (numiţi şi moroi în Ardeal), personaje de temut care au dominat vieţile comunităţilor săteşti în ultimele secole. Nenumărate mărturii vorbesc despre cum au încercat românii în trecut să nimicească strigoii, spiritele rele ale morţilor care ar fi bântuit şi ar fi creat neplăceri oamenilor.
„Când s-a aflat moroiul, oamenii dezgroapă pe cel bănuit, ard o frigare şi cu ea străpung inima de trei ori, apoi fac un foc mare, aruncă mortul pe foc şi după ce s-a făcut scrum, adună toată cenuşa într-o trăistuţă şi o dau pe o apă curgătoare. Babele zic că numai aşa se poate scăpa de moroiu, cu care dispare boleşniţa din sat”, relata etnologul Tudor Pamfile. Altor strigoi li se băteau cuie la încheieturile mâinilor şi picioarelor sau în burtă. Alţii se înfierau după cap. Unii aşa-zişi strigoi erau spintecaţi în două cu o coasă, apoi oamenii fierbeau vin şi îl turnau peste ei, înainte de a-i îngopa din nou.
„Altor strigoi, după ce li se spintecă burta, li se scot ficaţii şi inima, se ard pe foc până se fac scrum şi cenuşa ce iese se amestecă într-un pahar cu apă şi se bea cu toate neamurilr lor, ca să fie ferite. Unii ung strigoii cu gaz şi apoi îi ard, alţii îi ard cu rădăcini. Alţii ard numai inima, pe când trupul îl toacă şi apoi îl pun în groapă”, relata Tudor Pamfile, într-un alt exemplu de luptă împotriva morţilor vii. „Odată ce s-a aflat cari morminte au strigoi, oamenii cei cu curaj din sat vin noaptea, dezvelesc mormântul şi dau peste strigoiu. Un om mai voinic ia în spate sacul cu strigoiul şi îl duce în pădure. Acolo taie strigoiul în bucăţi, îi scoate inima, arde bucată cu bucată, iar la urmă arde şi inima, cu care se afumă cei de faţă. Nu trebuie să rămână nicio bucăţică de os nearsă pentru că din ea creşte strigoiu la loc”, se arată în volumul Mitologie românească. Duşmani şi prieteni ai omului, publicat de Tudor Pamfile.
Jumătate monstru – jumătate om
Sirenele, creaturi înfăţişate ca fiind pe jumătate femei pe jumătate peşti, au fost adeseori portretizate în scrierile medievale, fie ca personaje care i-au ajutat pe oameni, fie ca monştri cu chipuri de femei frumoase care încercau să îi ademenească în ape, pentru a-i îneca. În mitologia românească, au fost pomenite ca fiind duhurile necurate ale bălţilor care aduc moartea oamenilor. Luau înfăţişarea unor înecaţi sau a unor femei cu coadă de peşte, iar prezenţa lor era simţită atunci când celor aflaţi în ape li se puneau cârcei care îi împiedicau să mai înoate. Atunci omul trebuie să se grăbească să iasă afară şi să se roage să scape de pericol.
„Ele se prefac în oameni care sunt în primejdie de a se îneca şi strigă după ajutor. Dacă întâmplător sar drumeţii să îi scape de la primejdie, înecaţii, bocindu-se după pereche, îi apucă pe cei vii de picioare şi îi afundă în apă, unde, fireşte, şi aceştia îşi găsesc sfârşitul”, relata Tudor Pamfile, în cartea „Duşmani şi Prieteni ai omului”, publicată în 1915. Despre „femeile-peşti”, etnologul Tudor Pamfile afirma că sunt numite faraoni în folclor şi se nasc din oameni blestemaţi.
Manticorele erau creaturi legendare monstruoase cu cap de om, trup de leu, aripi de vultur şi coadă de dragon sau de scorpion. Potrivit legendelor medievale în lupte ele se năpusteau asupra oamenilor apucându-i cu ghiarele sau colţii ascuţiţi şi-i sfâşiau sau îi înţepau cu coada lor gigantică de scorpion.
Blemmyae au fost o creaturi fantastice amintite deseori în scrierile medievale, ca fiind oameni fără cap, cu ochii pe fiecare umăr, cu guri rotunde ca potcoavele, aşezate în mijlocul pieptului sau oameni fără cap ai căror ochi şi gură sunt pe spatele lor. Aceste personaje au fost amintote iniţial de autori antici ca Herodot sau Pliniu cel Bătrân. Pliniu cel Bătrân relata despre oamenii fără gât cu ochii pe umeri, care putau fi văzuţi pe coasta Africii de la Marea Roşie. Herodot afirma că în pădurile din Africa de Nord puteau fi găsiţi şerpi şi lei imenşi, oameni cu capete de câini şi oameni care fără cap cu ochii pe piept.
Oamenii – câini şi oamenii - lup
Cynocefalii, la
fel ca blemmiaii, au fost creaturi fantastice populare în Evul Mediu,
care însă îşi aveau originea în scrierile antice. O relatare din Evul
Mediu arăta că, în timpul unei lupte, lombarzii ar fi răspândit zvonul
printre inamici că în tabăra lor se află un cynocefal, care bea sânge de
om, ia duşmanii lor, speriaţi de pericolul imaginat au renunţat la
luptă. Asemănaţi cynocefalilor în folclorul românesc au fost vârcolacii,
creaturile ciudate care luau forma unor lupi şi puteau fi văzute în
nopţile cu lună plină. În antichitate, Herodot relata despre tribul
scitic al neurilor, unde oamenii luau înfăţişarea unor lupi, pentru
câteva zile pe an. Alţi autori afirmau că geţii venerau lupul şi iar
războinicii aveau chiar un ritual iniţiatic prin care se transformau în
aceste animale.
„Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate. Atât timp cât războinicul era îmbrăcat în pielea animalului, el nu mai era om, era carnasierul însuşi”, preciza Mircea Eliade, în lucrarea sa „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.
Legendele urieşilor
Şi despre giganţi au
fost păstrate nenumărate poveşti şi legende medievale. Se spune că
trăiau în munţi, departe de sate şi erau departe de a fi creaturi
prietenoase. Folclorul românesc îi descrie ca fiind „urieşi” sau
căpcăuni, iar locuri ca Ţara Haţegului, poveştile lor încă au rămas în
conştiinţa localnicilor. Una dintre cele mai cunoscute legende despre
existenţa lor este cea a lacurilor din Retezat. Se spune că pe vremuri
trăiau uriaşi, care îşi coborau braţele în munte făcându-şi "căldări"
adânci din piatră în care se aduna apa, iar ei îşi potoleau setea aici,
după luptele sângeroase. Într-una din aceste bătălii, un uriaş ar fi
lovit cu baltagul muntele care poartă acum numele Peleaga. Coama
muntelui s-a desprins şi a fost aruncată departe, în Valea Pietrelor,
iar astăzi locului i se spune Vârful Lolaia. Osteniţi de luptă, uriaşii
au săpat câte un ceaun în trupul Pelegii, iar altul a fost scobit în cel
al Zănoagei. Apa s-a strâns astfel, formându-se Lacul Bucura şi Lacul
Zănoaga. După ce au sorbit uriaşii apa, au sărit mai mulţi stropi şi
astfel s-a format o mulţime de tăuri în jurul celor două lacuri.
Potrivit legendei, uriaşii au fost înfrânţi de un voinic al locului. I-a
tăiat capul unui căpcăun, iar acesta s-a transformat într-un munte de
piatră, căruia i se spune Retezat.
Vă recomandăm şi:
Beatrice de Frangepan a fost considerată una dintre cele mai frumoase şi bogate prinţese din Regatul Ungar. În ciuda frumuseţii cu care a fost binecuvântată, viaţa moştenitoarei Castelului Corvinilor a fost o înşiruire de drame care au culminat cu moartea soţului ei şi a celor doi copii, ultimii urmaşi ai familei Corvinilor.
Oraşele româneşti erau aşezate în ţinuturi bogate, locuite de oameni harnici şi milostivi şi femei frumoase. Astfel erau descrise, în secolul al XVII-lea, cele mai multe dintre aşezările de pe teritoriul României, vizitate de istoricul turc Evliya Celebi.
Cea mai veche biserică din municipiul Hunedoara poartă hramul Sfântului Nicolae, iar potrivit istoricilor datează din vremea regelui Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara. Biserica ridicată în apropierea Castelului Corvinilor stârneşte controverse privind vechimea ei, dar şi datorită unor legende vechi.
Contestată de istorici, legenda Corvinilor, ilustrată în trecut pe frescele din veranda Aripei Matei a castelului din Hunedoara, se numără printre cele mai cunoscute povestiri despre originea voievodului Ioan de Hunedoara. Povestea spune că Ioan (Iancu) ar fi fost, de fapt, copilul din flori al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, îndrăgostit de o româncă din zona Hunedoarei.
Cea mai înfricoşătoare poveste adevărată din istoria Castelului Corvinilor este cea a decapitării domniţei Ana (Barbara) Torok, de către soţul ei, nobilul Ioan Torok, cel care a stăpânit Castelul Corvinilor în secolul XVI. Domniţa a sfârşit torturată şi ucisă cu un piron, pentru că îşi înşelase soţul.
Se încarcă comentariile...
