Misterele Dunării, în Antichitate: fluviul amazoanelor, pe malurile căruia locuiau războinici cu trupurile tatuate

Misterele Dunării, în Antichitate: fluviul amazoanelor, pe malurile căruia locuiau războinici cu trupurile tatuate

Dunărea i-a fascinat pe autorii antici. Considerat unul dintre marile râuri ale Europei, asemuit cu Nilul, fluviul care străbătea ţinuturile strămoşilor noştri a dat naştere unor relatări impresionante, despre luptele sângeroase care se dădeau pe ţărmurile lui, despre triburile cu obiceiuri neobişnuite şi transformările prin care trecea de-alungul anilor.

Malurile Dunării, la vărsarea fluviului în Marea Neagră au fost locuite în Antichitate de tribul amazoanelor, potrivit unor mărturii şi mituri păstrate din urmă cu peste două milenii.  Tribul femeilor războinice care au trăit pe ţărmul de nord al Mării Negre şi la gurile Istrului (Dunării) a fost menţionat de mai mulţi autori antici.

„Zeul (Apolo) se îndreaptă spre Xanthos, ducându-se la amazoanele cele dibace la călărie şi spre Istru. Artemis era numită Istriana, fie după Istru, în jurul căruia locuiesc amazoanele, care o cinstesc mult pe zeiţă, fie după tribul scitic al taurilor, care locuiesc în preajma Istrului şi care, de asemnea, o cinstesc pe Artemis. Unii citesc Istriana înţelegând „în ţara istriană”, relata Pindar, cel mai de seamă poet liric al Tebei, care a trăit în secolul V î. Hr. Amazoanele, fecioarele războinice şi nemiloase, pentru care uciderea duşmanilor era o virtute erau de neam tracic, susţineau unii autori antici, în timp ce alţi istorici le identificau cu femile războinice din Sarmaţia, renumite prin vitejia lor. „În jurul Pontului se află o mulţime nenumărată de femei, care se numesc sarmatide şi cărora li s-a rânduit, ca şi bărbaţilor, să ia parte nu numai la călărie, ci chiar la mânuirea arcurilor şi a celorlalte arme, exerciţii pe care le fac deopotrivă cu bărbaţii”, informa autorul antic Platon.

Istrul, râul impresionant cu debit neschimbat
Informaţii preţioase despre tărâmurile străbătute de Dunăre în Antichitate au fost oferite de istoricul Herodot. „Istrul (Dunărea) izvorăşte din ţinutul celţilor, de lângă oraşul Pyrene şi curge tăind Europa prin mijlocul ei. Istrul sfârşeşte prin a se vărsa în mare, în Pontul Euxin, după ce a străbătut toată Europa, acolo unde se află Istria, colonie a milesienilor. Istrul este cunoscut de mulţi, căci curge prin ţinuturi locuite. Istrul, care este cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaştem, curge mereu cu acelaşi debit, vara şi iarna. E cel dintâi fluviu din Sciţia, venind dinspre Apus: el ajunge fluviul cel mai mare deoarece primeşte apele mai multor altor râuri”, afirma cărturarul grec, în urmă cu două milenii şi jumătate.

Herodot explica şi de ce Dunărea avea acelaşi debit, atât vara cât şi iarna. „Iarna ţinutul acesta are foarte puţin parte de apă de ploaie, însă atunci ninge fără încetare. Zăpada căzută iarna în cantităţi mari se topeşte vara, iar apa rezultată din topire se varsă din toate părţile în Istru. Această zăpadă topită ce se scurge în el, împreună cu ploile dese şi îmbelşugate, care pornesc vara, îl fac să crească. Şi cu cât soarele îşi atrage mai multă apă vara decât iarna, pe atât apele ce se unesc cu ale Istrului sunt mai îmbelşugate în timpul verii decât iarna. De pe urma acestor acţiuni contrarii se iveşte o compensaţie, care face ca Istrul să pară totdeauna egal ca debit”, relata Herodot, în Istorii.

Primul pod, vechi de 2.500 de ani
Primul pod peste Dunăre ar fi fost construit de Darius, regele perşilor, în expediţia sa în ţinuturile sciţilor şi în dorinţa de a stăpâni ţinuturile de dincolo de Dunăre. Herodot, dar şi alţi autori antici menţionau despre podul de nave construit la ordinele regelui persan, pe care îl păzeau aliaţii săi, ionienii. „Darius porunci ionienilor să îşi ducă năvile în Pontul Euxin, până la fluviul Istru, iar de vor ajunge la Istru, el le cerea să-l aştepte acolo şi să dureze un pod peste fluviu (...). După ce au mers cale de două zile în susul fluviului, de la mare, oamenii au construit un pod peste fluviu, acolo unde se despart gurile Istrului”, relata Herodot. Alungată de oştile sciţilor, armata regelui persan a folosit acest pod pentru a se retrage din ţinuturile acestora. La întoarcerea din expediţia militară, Darius a găsit însă podul peste Dunăre pe jumătate desfăcut, după ce păzitorii acestora fuseseră siliţi de duşmanii regelui persan să plece.

„Sosind noaptea şi găsind podul desfăcut, îi cuprinse o mare spaimă şi se gândeau ca nu cumva ionienii să-i fi părăsit. În preajma lui Darius se afla un egiptean care avea, dintre toţi, cel mai răsunător glas. Aşezându-l pe malul Istrului, Darius îi porunci să strige pe Histasios din Milet. Ceea ce el şi făcu. Dând ascultare poruncii, Histasios la primul strigăt puse la îndemână toate corăbiile  pentru trecerea trupelor şi legă podul la loc. Astfel scăpară perşii”, informa Herodot, citat de autorii volumului „Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei R.P.R. - 1964).

Triburile tatuate
Un alt istoric elen relata despre obiceiurile ciudate ale triburilor care locuiau pe malurile Dunării. „Locuitorii de pe lângă Istru se tatuează şi se îmbracă în veşminte colorate. Dinonisiu afirmă că atunci când cineva mai mare la istrieni este numit „cel alb” aceasta i se spune în mod ironic, ca şi cum ar avea fruntea curată şi albă: trebuie, dimpotrivă, să înţelegi că este tatuată”, afirma Aristofan (sec IV Î. Hr.), potrivit autorilor „Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei R.P.R. - 1964).

Insula sacră de pe Dunăre
În mijlocul Istrului, în apropiere de cea mai mică dintre celle cinci guri de vărsare ale Dunării se afla insula lui Ahile, numită Peuce, scria autorul antic Pseudo Schymos. „Insula are o mulţime de păsări domestice şi oferă celor care vin acolo o privelişte vrednică de un loc sfânt. De pe ea nu poate fi văzut uscatul, deşi se află faţă de pământul care îi stă înainte la o depărtare de numai şase sute de stadii”.

Iernile geroase de pe malul Dunării
Poetul latin Vergilius relata despre iernile grele de pe tărâmul aflat la gurile Dunării. „Cât vezi cu ochii se întinde pământul, care este de nerecunoscut din cauza nămeţilor de zăpadă şi a gheţii groase care se înalţă de şapte coţi. Repede se prinde coajă peste apa ce curge şi valurile fluviului susţin pe spatele lor roţi de car ferecate cu fier. Pe unde mai înainte pluteau corăbii, acum merg care largi. Acolo, oriunde obiectele de aramă crapă de ger şi hainele îngheaţă pe trup. Vinul, nu de mult încă lichid, se taie acolo cu securea şi lacurile sunt prefăcute până la fund în blocuri compacte de gheaţă. Picăturile de apă respingătoare din nepieptănatele bărbi îngheaţă şi se prefac în ţurţuri. Şi în timpul acesta ninge mereu. Oamenii îşi duc viaţa liniştită şi sigură în bordeie săpate adânc în pămînt; adună trunchiuri de stejar şi ulmi întregi pe care îi rostogolesc pe vatră şi-i pun pe foc. Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare, din orz fermentat şi din fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă cu vinul. Un asemenea neam de oameni neînfrânaţi sălăşluiesc sub cele şapte stele; sunt bătuţi de vântul de răsărit din munţii Ripei şi îşi acoperă trupurile cu blănuri galbene de animale”, scria poetul roman, născut în anul 70 î. Hr.

Folosit la războaiele strămoşilor noştri
Istoricul latin Florus, din vremea împăraţilor Traian şi Adrian, se arăta uimit de trăsăturile războinice ale poporului din nordul Dunării, care aşteptau îngheţul fluviului pentru invada ţinuturile de pe celălalt ţărm.

„Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentuluis şi i-a alungat pe malul de dincolo. Dincoace au fost organizate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi. Sarmaţii străbat călare întinsele lor câmpii. A fost de ajuns că acelaşi Lentulus i-a oprit şi pe ei la Dunăre. Nu au nimic altceva decât zăpezi, îngheţ şi păduri. Sunt atât de barbari încât nici nu înţeleg ce este aceea pace”, relata Anneus Florus, potrivit autorilor volumului "Izvoare privind istoria României".

Îngheţul Istrului
Poetul latin Ovidius Naso (43 î. Hr. – 17 d.Hr.), exilat în Dobrogea, se arăta înfiorat de gerul necruţător care ducea la îngheţul Dunării. „Chiar Istrul, care nu-I mai îngust decât fluviul producător de papirus şi care îşi amestecă apele cu marea cea întinsă prin mai multe guri, deoarece vânturile fac să se întărească undele albastre ale mării, îngheaţă şi el şi se scurge în mare cu apele acoperite. Pe unde merseseră corăbiile, mergi acum cu piciorul şi copita calului izbeşte undele încremenite de ger. Pe aceste noi poduri de gheaţă pe sub care curge apa boii sarmatici trag carele barbare”, afirma, poetul latin Ovidius), citat de autorii volumului ”Izvoare privind istoria României”, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964.

Pe Dunăre îşi făceau romanii aprovizionarea pentru război, explica geograful antic Strabon. „Romanii numesc Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte- Ţinuturile de aici se află în cea mai mare parte în stăpânirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont, de-alungul căreia trăiesc geţii, ei o numesc Istru. Dacii au aceeaşi limbă ca geţii. Aceştia sunt mai bine cunoscuţi de elei, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumitîă faptului că s-au amestecat cu tracii şi cu misii”, afirma Strabon.

Ce nume purta Dunărea în Antichitate
În Antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Istros, Istru, Hister, Danaistru, în scrierile greceşti şi Danubius în cele latino-romane. Academicianul Bogdan Petriceicu Hasdeu afirma că pentru strămoşii noştri numele fluviului însemna râul purtător de nori. „Samonicus, scriitor roman cu un secol posterior lui Traian şi carele poseda pe atunci o bibliotecă de 60.000 volume, încât avea la dispoziţiune mai tot ce se va fi scris vreodată pînă la dânsul, zice că traciceşte Danubius înseamnă „purtător de nori”. La albanezi norul se cheamă re. În toate limbele indo-europene radicala da exprimă ideea de a da, de unde o formă participială dan sau dana. Dana-re „dînd nori”', iacă dară numele tracic din care românul a făcut Dunăre şi pe care Samonicus l-a tradus cu atât mai corect prin „purtător de nori”. Dunărea din vechimea cea mai cănuntă a purtat două numi: Ister de la gură până la Olt, adică în regiunea câmpeană, şi Danubius de la Olt în sus, unde-şi sparge lângă Orşova un drum între Balcan şi Carpaţi”, explica Hasdeu.


 

Vă recomandăm şi:

Obiceiurile erotice ale strămoşilor noştri: femeile sarmaţilor ucideau pentru sex, soţiile tracilor erau sclave sexuale, geţii îşi luau câte 30 de neveste

Geţii aveau obiceiul să îşi ia mai multe soţii, la sarmaţi femeile care nu deprindeau mânuirea armelor şi nu ucideau erau pedepsite să nu se căsătorească, sciţii erau desfrânaţi, dar o parte a populaţiei suferea de afecţiuni sexuale, iar tracii îşi lăsau fiicele să ducă o viaţă libertină, înainte de căsătorie. Sunt doar câteva dintre relatările din Antichitate despre obiceiurile din viaţa privată a strămoşilor noştri.

Anecdote din Antichitate despre daci: au tăiat pădurea pentru a-i speria pe romani, fumau cânepă, iar un preot s-a prefăcut mort pentru a nu fi ucis

O serie de anecdote ce datează din Antichitate i-au prezentat pe daci în roluri mai puţin obişnuite. Autorii povestirilor scurte şi amuzante relatau despre cum au reuşit dacii să le înşele vigilenţa romanilor, de ce au renunţat la vin sau de ce trăgeau cu săgeţi spre cer, în timpul furtunilor.

Secretele calendarului dacic. Ce legături existau între templele din Sarmizegetusa Regia şi felul în care strămoşii noştri calculau trecerea timpului

Vechile temple din Sarmizegetusa Regia şi altarele celorlalte cetăţi dacice din Munţii Orăştiei au dat naştere unei serii nemărginite de ipoteze şi interpretări. Unii istorici au atribuit sanctuarelor antice rolul de calendare, iar teoriile asupra modului în care strămoşii noştri măsurau trecerea timpului sunt numeroase.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: