Mărturii rare despre saşii din trecutul Transilvaniei. „Nu este niciun cerşetor în oraşele lor şi nu se aude că vreun saxon a câştigat sau a pierdut o mare avere”
0
Ordinea din comunităţile de saşi din Transilvania şi obiceiurile păstrate cu stricteţe de aceştia i-au fascinat de-a lungul timpului pe autorii străini.
Saşii s-au stabilit în Transilvania la mijlocul secolului al XII-lea şi s-au distins prin interesul acordat educaţiei şi şcolilor şi prin legăturile strânse dintre membrii comunităţii. Numeroşi autori occidentali care au călătorit în secolele trecute în ţinuturile actuale ale României s-au arătat impresionaţi de pitorescul comunităţii „saxonilor”, oferind mărturii inedite despre saşi.
Unul dintre publiciştii străini care a acordat o atenţie deosebită comunităţii saşilor din Transilvania secolului al XIX-lea a fost Charles Boner, autor al volumului „Transilvania. Oamenii şi produsele sale”, în 1865. Autorul englez a călătorit prin întreaga Transilvanie şi a scris despre experienţele sale în comunităţile săseşti.
„În toate aranjamentele vieţii din satele saxone, ideea care persistă în fiecare act al comunităţii, fie că are legătură cu viaţa publică sau cu cea de familie, şi care preocupă pe fiecare gospodar este că individul este o parte integrantă a unei familii mari. Una care uneşte şi îi ţine pe toţi împreună”, afirma autorul englez.
Fiecare localnic era preocupat de bogăţia şi suferinţele vecinului său, remarca publicistul englez, astfel încât îşi oferea ajutorul la diverse munci în gospodărie sau în construcţia unor case, ori participa la evenimentele importante în familie.
Atenţi la nevoile comunităţii, formali cu străinii
Autorul de la mijlocul secolului al XIX-lea remarca ordinea după care se ghidau saşii, dar şi comportamentul rece şi formal al acestora, cel puţin în relaţiile cu străinii.
„Este de netăgăduit că domneşte cea mai mare ordine în toate afacerile acestor oameni, atât cele private cât şi cele publice. Este o exactitate în tot ceea ce fac, probabil de neegalat. În afacerile locale, în plătirea contribuţiilor, în semănare şi recoltare, chiar şi în modul în care se aşează la biserică. În gospodărie, de asemenea, totul este programat vremii şi sezonului. Aşadar, prima înfăţişare a ţăranului saxon este favorabilă. Dar nu am putut să nu remarc la întâlnirile tot mai frecvente cu sătenii şi cunoscându-i mai bine, aerul lor convenţional, natural pentru ei. Printre ţărani, acelaşi comportament calm prevalează peste tot, într-o formă stereotipă, fără varietăţi”, scria Charles Boner, în 1865.
Averea păstrată în familie
Agricultura nu era punctul forte al saşilor din Transilvania, pentru că aceştia continuau să lase o parte a pământurilor nelucrate. În schimb, aveau grijă ca gospodăriile lor să fie păstrate şi să rămână în familie sau celor apropiaţi.
„La moartea unui părinte, exista un obicei printre saxoni ca fiul cel mic să fie lăsat să aibă prima alegere dintre proprietăţi. El selecta casa, de exemplu, pentru că era cel mai neajutorat, iar casa reprezenta cel mai bun sprijin la nevoie. Când o bucată de pământ este vândută, vecinul apropiat sau una din rude avea dreptul să o cumpere la acelaşi preţ cu care ea fusese achiziţionată înainte. Pământul era păstrat în familie sau era dat unor oameni apropiaţi, care puteau astfel să îşi sporească averea cu costuri moderate”, scria autorul volumului „Transylvania. Its products and its perople”.
Clericii şi dascălii, cei mai bine informaţi
Saşii, învăţaţi de necesitate, au inventat pentru ei în vreme de pericol bisericile şi aşezările fortificate, în care stătea puterea Transilvaniei, afirma acesta. Însă educaţia cu care se înzestrau cei care conduceau comunitatea era la fel de importantă.
„Dascălii şi clericii saxoni sunt, fără îndoială cei mai bine informaţi oameni din ţară. Oricine studiază pentru biserică este obligat să petreacă doi ani la o universitate din Germania sau trei ani la o facultate de teologie protstantă din Viena. Acolo câştigă o perspectivă largă asupra vieţii politice şi sociale şi, ceea ce este de mare importanţă pentru progresul său şi dezvoltarea sa mentală, va forma legături cu marea lume culturală din Germania, spre care se întoarce instinctiv”, relata Charles Bonner.
Viaţa de familie a saşilor
Mărturii preţioase despre saşii din trecutul Transilvaniei a oferit şi Emily Gerard (1849 – 1905), o scriitoare născută în Scoţia, care a petrecut mai mulţi ani în Transilvania, la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi a publicat, în 1885, volumul „Transilvania, tărâmul de dincolo de pădure”. Saşii au rămas neschimbaţi de-a lungul secolelor, însă aveau o atitudine rece faţă de străini, care nu le era deloc favorabilă, afirma autoarea.
„Ca o consecinţă naturală a neîncrederii lor, spiritul de speculaţie le este foarte puţin dezvoltat, pentru că speculaţia nu poate exista fără un anumit grad de încredere în vecinii lor. Ei nu riscă un florin pentru a câştiga zece, dar ţin cu fermitate de ceea ce au obţinut. Nu este niciun cerşetor în oraşele saşilor şi nu se aude de niciunul dintre saxoni că a câştigat sau că a pierdut vreo mare avere. Cei care s-a întâmplat să ajungă foarte bogaţi au devenit astfel prin procesul simplu de a cheltui doar jumătate din veniturile lor, într-o perioadă de jumătate de secol. Şi după ce au ajuns într-un asemenea mod la bunăstare, se pare că nu profită prea mult de ea, pentru că trăiesc la fel ca înainte, mergând la fel de devreme la culcare, pentru a salva din cheltuielile luminii scumpe”, scria Emily Gerard.
Viaţa de familie a saşilor nu părea una foarte fericită, iar divorţurile erau numeroase, constata autoarea. Ţăranul saxon se declara duşman al familiilor numeroase, în contrast cu vecinul său român, pentru care şase – opt copii erau într-o familie obişnuită, iar fiecare prunc adăugat este considerat un alt dar de la Dumnezeu, afirma Emily Gerard. „Se spune că a avea doi copii doar este lucrul considerat corect în familiile saşilor şi că este o ruşine să ai trei copii. Aceasta se întâmplă pentru că saşilor nu le place să îşi vadă câmpurile împărţite în bucăţi mici şi de aceea îşi doresc ca familiile lor să fie mici. În consecinţă, această formă de egoism face ca adesea casele saşilor să stea goale, pentru că nimeni nu le locuieşte, şi ca în multe dintre satele lor populaţia să fie într-o continuă scădere. În acest timp vecinii lor, sărmanii şi ignoranţii români, se adună împreună în căsuţele lor, arăndu-şi cea mai emoţionantă afecţiune”, concluziona Emily Gerard.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
