Marile lacuri de acumulare din România care au înghiţit sate întregi. Ce drame ascund barajele Bicaz şi Porţile de Fier

Marile lacuri de acumulare din România care au înghiţit sate întregi. Ce drame ascund barajele Bicaz şi Porţile de Fier

Insula Ada Kaleh, dispărută sub Dunăre.

Zecile de mii de români alungaţi din calea apelor la construcţia marilor lacuri de acumulare din România au purtat cu ei poveşti tulburătoare.

Peste 200 de baraje mari au fost înfiinţate în România în a doua parte a secolului XX, iar multe dintre ele au dus la dispariţia a numeroase localităţi.

Bicaz - Oamenii şi-au cărat morţii din faţa apelor

Lacul Izvorul Muntelui – Bicaz, aflat pe cursul mijlociu al râului Bistriţa, se întinde pe mai mult de 32 de kilometri pătraţi, iar pentru amenajarea lui au fost strămutate de la începutul anilor ’50 peste 20 de localităţi, în care trăiau 18.000 de oameni. Satele Răpciune, Cârnu, Reţeş din judeţul Neamţ au dispărut în totalitate, împreună cu cimitirele lor. În alte sate, ca Hangu şi Fârţagi, îndrumaţi de preoţi, localnicii şi-au dezgropat morţii şi i-au mutat la cimitirele de pe dealuri, urcând pe un aşa numit „drum al morţilor”. Aproape 20.000 de oameni, mulţi dintre ei deţinuţi politici sau deportaţi, au fost aduşi la Bicaz pentru a munci la marele complex hidroenergetic şi pentru a ridica uriaşul său baraj.

Porţile de fier I au înghiţit insula Ada Kaleh
Aproape un deceniu, până în 1972, a durat construcţia marii hidrocentrale de la Porţile de Fier I, pe fluviul Dunărea, al cărui lac de acumulare cuprinde zona Defileului Dunării, cu o lungime de peste 100 de kilometri. O dată cu creşterea nivelului Dunării au fost inundate, pe partea românească, 3.560 hectare, fiind afectate zece localităţi (Orşova, Ada-Kaleh, Eşelniţa, Dubova, Vârciorova, Tufări, Jupalnic, Ogradena, Tişoviţa, Plavişeviţa), unele inundate parţial, iar alte complet. Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I a fost inaugurat la 16 mai 1972, iar la ceremonie au participat preşedinţii Nicolae Ceauşescu şi Iosif Broz Tito. Între timp, insula Ada Kaleh, locuită de o populaţia majoritară turcă, a dispărut sub apele Dunării, iar cei circa 600 de locuitori ai săi au emigrat în Turcia şi în ţinuturile Dobrogei.

Lacul Cinciş – bisericile au rămas sub apă
Lacul Cinciş a fost inaugurat la începutul anilor ‘60, după ce statul român a decis construirea barajului şi crearea lacului pentru a asigura necesarul de apă al oraşului Hunedoara şi a combinatului său. Valea în care se aflau vechile aşezări Cinciş-Cerna, Valea Ploştii, Baia lui Crai, Moara Ungurului şi Ciuleni a fost inundată pentru a fi creat Lacul Cinciş, caseleau fost demolate, însă unele biserici, parţial inundate, au rămas în picioare. În jurul apei care a înghiţit vetrele aşezărilor străvechi, şi a dus la devastarea bisericilor şi a cimitirelor lor, au fost născocite poveşti înfiorătoare. Unele dintre aceste relatări vorbesc despre faptul că lacul ar fi bântuit de morţii din cimitirele înghiţite de apă, că aici s-au înecat oameni, iar cadavrele nu au mai ieşit la suprafaţă, că în trecut animalele nu se apropiau să bea apă din lac, din cauza blestemelor aruncate asupra lui.

Lacul Stânca – Costeşti – şapte sate înghesuite într-unul
Lacul de acumulare Stânca-Costeşti a fost construit pe râul Prut, în anii ‘70, la hotarul României cu Republica Moldova. Amenajarea hidrografică a dus la strămutarea mai multor sate din judeţul Botoşani, în care trăiau peste 1.600 de familii. Patru dintre ele au fost înghiţite de apa lacului de acumulare, iar altele au fost inundate parţial. În urma unui decret guvernamental din 1975, localnicii din Bold, Lehneşti, Popoaia, Movila Ruptă, Ripicenii Vechi, Cinghinia şi Râşca au mutaţi în satul Ripiceni. Oamenii şi-au luat ce au putut căra din casele lor, au fost urcaţi în remorcile unor tractoare şi în căruţe şi duşi în deal, la Ripiceni, şi aşezaţi la întâmplare, unde au găsit locuri libere pentru case case. De la începutul anilor 2000, lacul, unul dintre cele mai întinse din România, a fost declarat rezervaţie naturală.

Lacul Vidraru şi legenda oamenilor care nu au vrut să plece din casele inundate
Barajul de la Vidraru a fost amenajat în anii ’60 pe râul Argeş şi reprezintă unul dintre cele mai mari comlexe hidroenergetice din România. Se spune că un număr impresionant de oameni şi-au pierdut viaţa pe şantierele barajului, din cauza condiţiilor grele de lucru. Alţii ar fi murit, spun legendele locale, pentru că nu au vrut să îşi părăsească locuinţele din satul Cumpăna, una dintre aşezările înghiţite de apele Argeşului. În realitate, durata de umplere a lacului zăgăzuit de barajul uriaş, cu o înălţime de 166 de metri, a fost de peste un an.


Vă recomandăm să citiţi şi:

VIDEO Drumul spre inima Parcului Naţional Retezat a fost distrus de viituri şi alunecări de teren. Turiştii sunt sfătuiţi să evite traseul Poiana Pelegii

VIDEO Cascada spectaculoasă a celui mai adânc lac din Retezat. Cât a crescut nivelul apei de la barajul Gura Apelor

FOTO Imaginile de basm ale iernilor de altădată din satele României. Cum s-au transformat locurile de vis din anii '30

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: