FOTO Calea ferată a cărbunelui, veche de 150 de ani. Povestea „dracului de foc” din Valea Jiului

FOTO Calea ferată a cărbunelui, veche de 150 de ani. Povestea „dracului de foc” din Valea Jiului

Gara Petroşani şi Turnul de apă.

Valea Jiului are o istorie feroviară bogată, iar mărturie stau construcţiile CFR din vecinătatea gării Petroşani şi locomotivele de epocă din vechiul depou al oraşului.

Ştiri pe aceeaşi temă

De un secol şi jumătate, trenurile au circulat aproape neîntrerupt prin gara Petroşani. Oraşul are o istorie feroviară impresionantă, păstrată prin clădirile istorice şi locomotivele de epocă – piese de muzeu ale depoului CFR Petroşani, dar şi prin nenumăratele ilustraţii şi mărturii scrise despre căile ferate din Valea Jiului.

Calea ferată Simeria – Petroşani, în lungime de aproape 80 de kilometri, a fost inaugurată în 28 august 1870, fiind una dintre cele 14 linii ferate din Ardeal construite în perioada 1867 – 1873, care însumau peste 1.150 de kilometri.

Peste 3.000 de oameni au muncit timp de trei ani pe traseul „drumului de fier” care străbătea Valea Streiului şi Ţara Haţegului, coborând apoi în ţinutul momârlanilor, spre centrul bazinului carbonifer al Văii Jiului – Petroşani, un loc aflat atunci la graniţa dintre Transilvania şi Ţara Românească.

„Vizita noastră în Petroşani a fost extrem de interesantă. Aici am găsit o armată de muncitori de toate naţionalităţile: români, italieni, germani, saşi, secui, maghiari şi albanezi, care munceau din greu la capătul liniei ferate şi la construcţia caselor pentru populaţia nou-venită a ceea ce va deveni cândva un oraş important”, scria, în 1870, Robert Nelson Boyd, un explorator şi scriitor englez din secolul al XIX-lea, în reportajul „O vizită în Principatele dunărene”, publicat într-una dintre cele mai faimoase reviste ale vremii, „Ilustrated Travels”.



Dracul de foc
Odată cu noua construcţie feroviară, vechile aşezări ale momârlanilor au devenit un adevărat „El Dorado” pentru familiile venite din toate colţurile Imperiului Austro-Ungar şi din Muntenia. Pe lângă satele de munte, populate de crescători de animale au apărut colonii de mineri, români şi străini, atraşi de ofertele de lucru.



„Localnicii, de regulă, au obiecţii faţă de prezenţa străinilor ori introducerea a orice este nou printre ei. Au oroare de calea ferată, în special, şi socotesc locomotiva un „drac de foc”. Au făcut supraveghetorilor căii ferate ce se construieşte acum în Valea Jiului o recepţie neplăcută şi este nevoie de o atitudine judicioasă din partea acestora din urmă pentru a a-şi putea duce lucrul la îndeplinire. Un inginer m-a informat că a fost atacat în mod regulat de câteva localnice aflate pe câmp, care îşi imaginau că teodolitul (instrumentul de măsurare a direcţiilor unghiulare orizontale şi verticale) pe care îl folosea este o invenţie diabolică, adusă pentru a le fermeca vitele şi pentru a le strica recoltele şi care se aşteptau să găsească pustietate şi distrugere oriunde acesta era aşezat. L-au înconjurat pe inginer, agitându-şi secerile şi furcile pentru a-l alunga. Cu ajutorul asistentului săi, el a scăpat de vătămare, dar femeile i-au cerut să pleca cât mai degrabă cu maşinăria diabolică de pe câmpurile lor. Nu era rost de explicaţii, oricum nu ar fi înţeles şi nu ar fi putut fi convinse că instrumentul este inofensiv, astfel că inginerul a trebuit să bată în retragere. Cu atâta teamă de feţele noi şi cu atâtea cazuri de opoziţii faţă de construcţia căii ferate, nimeni dintre cei care au lucrat la ea nu a fost rănit sau maltratat, de felul lor localnicii fiind împăciuitori”, relata autorul englez.



Primul tren de persoane care a circulat pe ruta Simeria – Petroşani, tras de o locomotivă cu abur, a ajuns în 28 august 1870 în gara oraşului din Valea Jiului, întâmpinat de mulţimea de curioşi venită să vadă „carul cu foc”. Călătoria a durat aproape cinci ore, iar la întoarcerea spre Simeria circa trei ore şi jumătate. În următoarele decenii, datorită căii ferate a cărbunelui, orăşelele din Valea Jiului s-au dezvoltat cu repeziciune.  Nicolae Iorga, una dintre cele mai importante personalităţi din istoria poporului român, a călătorit în Valea Jiului, cu trenul, la începutul anilor 1900 şi a descris  Petroşaniul în cartea „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, publicată în 1906, de Editura Minerva. Cu trăsura drumul ar fi fost parcurs în două zile, scria Iorga, însă „trenul duce în patru ceasuri, în care se numără şi opririle nesfârşite pe la câte o staţie de mâna a treia unde se înnădesc şi desfac vagoanele”. Petroşaniul avea în acei ani 8.000 de locuitori, iar localnicii îi spuneau „Petrozseny”.

„Din clădirile cele mari şi multe ale gării te afli în mijlocul unei aşezări omeneşti cum sunt acelea din America de Nord, prin locurile unde o mare bogăţie a ieşit la iveală chemând la sine pe doritorii de câştig răpede şi pe muncitorii care primesc munca cea mai grea pentru plata cea mai mare. Biserică a catolicilor, biserică nouă, mare, a românilor ortodoxi, veche bisericuţă de lemn de pe la 1800, biserică unită cu zugrăveli de Smigelschi (n.r. Octavian Smigelschi, pictor român de biserici), şcoli unde zburătăcesc copii de târg, sporovăind ungureşte. Niciun mare oficiu public, căci Petroşanii nu sunt un oraş ci numai un „nagy kozseg”, o comună mare. Nici parc, nici sală de teatru, nici bibliotecă populară”, scria Nicolae Iorga.

„Dar miezul târguşorului îl alcătuieşte o stradă largă în care tina se tot supţiază cu apă: de o parte şi de alta, prăvălii proaste scot la uşi mărfuri ieftine şi rele. Femei legate la cap, lucrători în haine de oraş, secui cu pălării înalte şi cu fireturi albastre pe scurteica neagră, toate hainele şi feţele din lume se văd prin colţuri, pe când mulţimea cea mare a locuitorilor lucrează chinuită în pământ la cărbunele negru care umple de duhoare aerul umed. Şi în acest iad negru al „Petrozsenylor”, îl mai vezi mergând pe căluţul împovărat de desagi, privind cu ochi mari liniştiţi la acest mare zbucium urât, care lui i se pare zadarmic, la această pripită despoiere a firii de toate darurile şi frumuseţile ei”, îi descria istoricul pe oamenii din comunităţile vechi ale locului”, relata istoricul.



Până la începutul secolului XX, alţi 20 de kilometri de cale ferată au fost înfiinţaţi între Petroşani şi Lupeni, la care se adăugau şi sectoarele de cale ferată industrială. În 1948, au fost finalizate lucrările la calea ferată Petroşani – Bumbeşti Livezeni, de circa 33 de kilometri, care străbate Defileul Jiului.

Printre cele mai interesante construcţii feroviare vechi din Petroşani se află turnul de apă, un monument înalt de peste 30 de metri, vechi de peste un secol, aflat în vecinătatea gării şi a depoului de locomotive. Turnul de apă, aflat în vechea colonie a Petroşaniului, pe o stradă desfundată, se numără printre puţinele construcţii de acest fel din România, vechi de peste un secol, însă autorităţile i-au ignorat potenţialul turistic. Lângă el, în clădirile îmbătrânite ale depoului, vechi şi el de peste un secol, s-au păstrat câteva locomotive de epocă, salvate de la fier vechi însă căzute pradă ruginii.


Vă recomandăm şi:

FOTO Valea Jiului la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cum a uimit ţinutul „aurului negru“ un celebru geolog englez

Iadul negru al Petroşaniului, descris de Nicolae Iorga: "mulţimea lucrează chinuită în pământ, la cărbunele negru care umple de duhoare aerul umed"

Minele „mortale“ de cărbune în România comunistă. Cum munceau românii în cele mai riscante exploatări

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările