Fotbalul din România anilor ´50, prin ochii dizidenţilor. Cât de detestate erau echipele Armatei şi Miliţiei
0
O faţă mai puţin cunoscută a fotbalului din România în primii ani de comunism este dezvăluită în notele informative păstrate în arhivele Radio Europa LIberă.
O serie de mărturii, din anii ´50, păstrate în arhivele birourilor occidentale Radio Europa Liberă (RFE), provenite de la serie de dizidenţi - români refugiaţi în Occident, dar şi oameni implicaţi în fenomenul sportiv - ofereau informaţii inedite despre cluburile de fotbal din România primului deceniu de comunism.
Nicolae Ceauşescu şi faimoasele sale partide de vânătoare. „Vedeţi? V-am făcut planul la carne!”
Gheorghe Gheorghiu-Dej, omul care a stalinizat România, în rapoartele SUA: „Idealistul abuziv, fanatic al sovieticilor”
Autorii mărturiilor păstrate în arhive dezvăluiau starea de spirit a românilor în faţa fotbalului, un fenomen care începea să ia o amploare nemaîntîlnită în acei ani.
Pregătirea sportivă a tinerilor era susţinută de regimul comunist din dorinţa de a avea tineri instruiţi fizic şi ca mijloc de propagandă pentru a arăta lumii grija pe care o avea faţă de sănătatea românilor şi faţă de mijloacele de recreere oferite acestora.
Astfel, în anii ´50, peste 100.000 de copii şi tineri din România practicau fotbalul, arăta o notă informativă păstrată în arhivele RFE.
Din prima divizie de fotbal a Republicii Populare Române (RPR), făceau parte, la mijlocul anilor ´50, cluburi ca UTA Arad, Locomotiva Bucureşti, Locomotiva Timişoara, Locomotiva Târgu Mureş, Casa Centrală a Armatei – CCA Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Flacăra Ploieşti, Metalul Hunedoara, Ştiinţa Cluj, Ştiinţa Timişoara, ICO Oradea Mare, Dinamo Oraşul Stalin (Braşov), Metalul Câmpia Turzii, Armata Câmpulung Moldovenesc. Progresul Bucureşti.
Echipele din Cluj, Timişoara şi Arad se bucurau de cea mai mare susţinere a publicului, arătau autorii unui docment din 1954, păstrat în arhivele RFE.
„Ştiinţa Cluj şi Ştiinţa Timişoara sunt echipe de studenţi, care se bucură de o excepţională popularitate, nu doar pentru jocul curat pe care îl practică, dar în special pentru că membrii lor sunt sportivi adevăraţi, care joacă de dragul sportului şi nu acceptă privilegii materiale, aşa cum fac jucătorii altor cluburi din prima divizie. Jucrătorii de la UTA Arad sunt muncitori în industria locală. Sportivii regretau ”vremurile bune” când industria oraşului era în mâinile industriaşilor privaţi ca baronul Neuman, care susţinea organizaţiile sportive locale”, informa autorul notei.
Românii urau CCA şi Dinamo
Românii aveau o părere mai puţin bună despre cluburile nou-înfiinţate la acea vreme al Armatei şi Ministerului de Interne, Casa Centrală a Armatei (CCA), Dinamo Bucureşti şi Dinamo Braşov.
„Oamenilor nu le plac aceste trei echipe, nu numai datorită prejudecăţilor faţă de Armată şi Securitate, pe care le privesc ca instrumente de subjugare ale ruşilor, dar, în special, pentru nesportivitatea lor. Ele practică un sport violent, dispreţuind regulile şi căutând victoria prin orice mijloc. Atunci când spectatorii îşi manifestă indignarea, unii jucători răspund cu gesturi vulgare, iar, în general, atitudinea lor este insolentă şi provocatoare”, arăta autorul notei informative.
Arbitrii erau blamaţi pentru că erau părtinitori echipelor Armatei şi Securităţii, iar adesea, după meciurile din Bucureşti, erau escortaţi de forţe suplimentare de Miliţie pentru a fi protejaţi de furia spectatorilor. Jucătorii echipelor din Bucureşti erau favorizaţi de asemenea, la convocarea în echipa naţională a României, scriau autorii documentului.
Un alt raport din 1955, păstrat în arhivele Radio Europa Liberă, oferea detalii suplimentare despre CCA şi Dinamo.
„Cu ajutorul banilor, cele două cluburi ale aparatului represiv, ”Armata” şi ”Dinamo” (Ministerul de Interne), au reuşit în ultimii ani să achiziţioneze o seamă de atleţi de primă mână, nemulţumind celelalte cluburi şi publicul sportiv din ţară. Atleţii de la Dinamo au fost asimilaţi ofiţeri şi transformaţi în agenţi ai Securităţii. Cei de la Armata sunt simpli lefegii în uniformă. Pentru acest motiv cele două cluburi sunt urâte şi huiduite de public de fiecare dată când apar pe stadion”, arăta autorul mărturiei.
Progresul şi Locomotiva, favoritele bucureştenilor
Bucureştenii apreciau, în schimb, echipele locale Progresul şi Locomotiva (Rapid). Locomotiva Bucureşti, fosta Rapid, era compusă din muncitori şi angajaţi ai Căilor Ferate Române. „Locomotiva, care a luat locul vechii ASC CFR, are filiale în tot restul ţării. Este un club care dispune de fonduri însemnate. Este preferat de atleţi, întrucât nu este odios cum sunt primele două şi, în plus, oferă angajamente de muncă la CFR, cu prime de producţie. Locomotiva dispune de vechiul stadion al CFR de la Giuleşti”, arăta o notă informativă din arhivele RFE.
Clubul Progresul a fost înfiinţat în 1953 cu funcţionari ai Băncii de Stat a RPR şi devenise în scurt timp cea mai populară echipă de fotbal din Bucureşti, arăta un alt document de arhivă.
„Preferinţele publicului sportiv din România se împart între Ştiinţa (fosta Universitatea) din Cluj, Prahova de la Ploieşti şi Progresul Bucureşti. Când joacă la Bucureşti echipa de fotbal Ştiinţa au loc manifestaţii înflăcărate pentru studenţii clujeni. Când Ştiinţa joacă cu Dinamul sau cu Armata, stadionul ia aspectul unei zguduitoare serbări naţionale, cu caracter categoric anticomunist. Echipele militare sunt huiduite de cum apar pe teren până la ultima secundă de joc, iar teamul studenţilor este încurajat şi aclamat cu vechiul nume ”U”. Miliţia, concentrată în număr mare pe stadion, este neputincioasă în faţa dezlănţuirii populare. După fiecare meci în care apare Ştiinţa, ori vreuna dintre celelalte două cluburi preferate de spectatori, presa comunistă în frunte cu Sportul popular, spumegă cu furie contra ”şovinismului” şi a ”huliganilor”. Uneori temele acestea sunt reluate şi dezbătute chiar de Scânteia, dar fără niciun rezultat”, informa, potrivit documentelor din arhiva RFE, un român refugiat în Occident, la mijlocul anilor ´50.
Stadionul 23 August – construit în timp record
Cele mai importante stadioane din Bucureşti în anii ´50 erau arena Dinamo, de pe Şoseaua Ştefan cel Mare, reconstruită complet pe terenul unui fost velodorom, stadionul „Locomotiva”, fost CFR, din cartierul Giuleşti şi Stadionul „23 August”, finalizat în anul 1953 în vecinătatea marilor uzine ale Capitalei.
„Acest stadion iese din comun prin capacitatea sa de 80.000 de persoane, care în timpul manifestărilor sportive şi ale Festivalului (nr. Festivalul Internaţional al Tineretului din august 1953), a ajuns la 100.000 de persoane. A fost construit în timp record, lucrând-se ziua şi noaptea, de către batalioane D.G.S.M. (Direcţia Generală a Serviciului Muncii) şi M.F.A.-ului (n.r. Ministerul Forţelor Armate), precum şi muncitori şi cetăţeni noi ai capitalei, obligaţi prin aşa-zisa muncă voluntară, a da contribuţia lor. Lucrările au fost avantajate prin faptul că acolo se afla o groapă naturală, în care a fos„t construit stadionul”, arăta o altă notă informativă, din 1954, păstrată în arhivele RFE.
Mai puteţi citi şi:
Se încarcă comentariile...
