Festivalurile ciudate ale anticilor. Orgii şi sacrificii umane în cinstea zeilor, bărbaţi deghizaţi în femei şi ospeţe macabre
0O serie de mărturii ale autorilor din Antichitate arată cum petreceau popoarele care au stăpânit, în anumite perioade, ţinuturile actuale ale ţării şi împrejurimile ei. Sacrificiile umane şi orgiile făceau parte deseori din „programul” festivalurilor şi sărbătorilor închinate zeităţilor venerate de antici.
Herodot a fost autorul a numeroase mărturii despre modul în care popoarele din vechea Europă îşi celebrau zeii, la sărbătorile organizate în cinstea lor. Unul dintre zeii cei mai populari ai Antichităţii a fost Dionis, marele zeu olimpian al vinului, vegetaţiei, plăcerilor şi petrecerilor, pe care tracii, grecii, egiptenii şi apoi romanii îl venerau prin ritualuri fastuoase.
Potrivit istoricilor, festivităţile numite misterele dionisiace, sau dionisii, aveau ca scop eliberarea de inhibiţii şi constrângeri sociale. Iniţial ceremoniile publice au fost limitate la o procesiune, care avea în centru vinul, viţa de vie, o capră, un coş de smochine şi falusul.
Într-o perioadă ulterioară, festivalurile au fost organizate cu o mai mare pompă; numărul de preoţi ai lui Dionis (numit şi Bachus) au crescut. Cei care au luat parte la slujbe erau îmbrăcaţi corespunzător şi au căutat prin gesturile lor să reprezinte unele obiceiuri şi credinţe atribuite zeul vinului. Grecii îi dedicau dansuri, muzică şi piese de teatru, relata Herodot.
„Egiptenii foloseau falusuri de patru coţi, trase de frânghii, pe care alaiul de femei le purtau pe drumuri, iar falusurile puteau fi trase în sus şi în jos. Un cântăreţ din fluier mergea în faţă, iar femeile îl urmăreau, cântând imnuri în onoarea lui Dionis. Ridicarea falusului, pe care elenii o arătau în statuile lui Hermes, nu derivă de la egipteni, ci de la pelsagi; de la ei atenienii au adoptat-o, ei fiind primii dintre eleni care au folosit falusuri în erecţie”, informa Herodot, în Istorii. Dansurile şi muzica erau importante pentru reuşita festivalurilor. „Dansul bahic este luat în serios în Ionia şi Pontus, cu toate că face parte din teatrul satiric. În timpul festivalului, oamenii pun deoparte orice altceva au de făcut şi stau toată ziua pentru a vedea satirii, păstorii şi cântăreţii. Fiecare oraş are propriile lui festivaluri şi chiar şi sacrificiile nu pot fi oferite fără dansuri”, scria Lucian, un alt istoric al Antichităţii.
Muzică şi femei
O scrisoare dată lui Ptolemeu, din anul 245 î. Hr. arăta cum se pregăteau grecii de festival. „Trimiteţi-ni-l cât mai devreme pe flautistul Petoun. Dacă este necesar să fie plătit, faceţi acest lucru şi vă vom răsplăti. Apoi trimiteţi-ni-l pe eunucul Zenobius cu un tambur, chimvale şi castaniete. Femeile au nevoie de ele pentru festivalul lor. Asiguraţi-vă că poartă hainele cele mai elegante. Luaţi capra specială de la Aristion şi rimiteţi-o la noi. Apoi aduceţi cât mai multe brânzeturi, legume de toate felurile şi peşti, dacă aveţi”.
Lui Priapus, un alt zeu al fertilităţii, care potrivit legendelor ar fi fost fiu al lui Dionis, îi erau aduse sacrificii de animale şi ofrande de lapte şi flori, potrivit picturilor descoperite în încăperile ruinelor antice de la Pompeii. La festivaluri, statuetele care îl înfăţişau pe Priapus, cu un falus imens, erau considerate norocoase.
„Sfântul Augustin ne informa că doamnele din lumea romană considerau ca fiind un obicei foarte adecvat şi pios pentru tinerele mirese să se aşeze pe membrul monstruos al Priapus. Femeile puteau fi văzute oferind în public statuetei lui Priapus cât mai multe ghirlande, pe cât a fost numărul iubiţilor lor. Ghirlandele erau atârnate în jurul falusului enorm de idol, care a fost de multe ori ascuns de la vedere în spatele numărului de ofrande agăţate de către o singură femeie”, aminteau autorii Leonard C. Smithers şi Sir Richard Burton, în volumul Priapeia, în 1890.
Jertfele dedicatele zeiţei Artemis
Zeiţa Artemis era celebrată cu jertfe din vânat, aduse de grecii antici şi mai apoi de popoarele care au „adoptat-o”.
„În fiecare an, oamenii din Patrai petrec la festivalul închinat zeiţei Artemis, iar atunci folosesc o metodă de sacrificiu specifică locului. În jurul altarului, aşează un cerc de buşteni verzi, fiecare dintre ei măsurând şaisprezece coţi. Pe altar, în interiorul cercului este plasat cel mai uscat lemn. Chiar înainte de începerea festivalului ei construiesc o ascensiune lină spre altar, aşezând pământ pe treptele altarului. Festivalul debutează cu o procesiune splendidă în onoarea lui Artemis, iar o fecioară şi preotesele o însoţesc cu un car la care a fost înjugat un cerb. Oamenii aruncă apoi pe altarul aprins păsări comestibile vii şi animale de tot felul: urşi, cerbi, gazele, iar unii aduc pui de urşi şi de lup. Am văzut cum unele animalele aruncate în foc se zbat pentru a ieşi din flăcări şi reuşesc să scape. Dar cei care le-au aruncat, le târăsc din nou în foc. Nimeni nu îşi aminteşte să fi fost cineva rănit de bestii”, scria Pausanias, un istoric grec din secolul al II-lea. Şi pe teritoriul actual al ţării noastre aveau loc sărbători dedicate zeiţei Artemis.
Istoricii antici relatau că participanţii la festivaluri o făceau fie din curiozitate, fie pentru a vedea spectacolele şi concursurile care avea loc în timpul sărbătorilor. „Mulţi aduc bunuri de tot felul de vânzare în piaţă sau afişează meşteşugurile şi manufacturile lor. Alţi oameni fac spectacole de opere, de tragedie sau de poezie, ori de proză. Unii atrag închinători din regiuni îndepărtate de dragul religiei, aşa cum face festivalul Artemis din Efes, venerată nu numai în oraşul ei natal, dar de elenii şi barbari”, scria Lucian, un alt istoric antic.
Exchibiţioniştii din Antichitate
Un festival ciudat este amintit de istoricul Strabo. „Este celebrat în fiecare an la Acharaca. Şi în acea vreme, în special, cei care sărbătoresc pot vedea şi auzi următoarele lucruri îngrijorătoare: la prânz, băieţii şi tinerii, goi şi cu trupurile unse cu ulei, iau un taur şi cu multă grabă aleargă înaintea lui spre o peşteră. Iar când ajung în grotă, taurul mai aleargă o scurtă distanţă şi apoi este ucis”, afirma autorul elen.
Kotys era o zeitate a nopţii şi a fertilităţii era venerată de unele triburi tracice printr-o sărbătoare dedicată purificării care implica orgii nocturne şi băi. „Cât priveşte Kotys (sau Kotyto) se ştie că aveau loc orgii în cinstea lui, în cursul cărora bărbaţii se deghizau în femei”, menţionau Mircea Eliade şi Ioan Culianu, în volumul Dicţionar al religiilor, (Humanitas, 1993).
O dată la cinci ani, geţii făceau sacrificii umane
Geţii au fost descrişi de unii autori antici ca fiind un popor cumpătat. O dată la cinci ani, potrivit istoricului antic Herodot, îşi celebrau zeul Zamolxis, prin sacrificii umane. „Tot în al cincilea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor, dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău. După ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor”, scria Herodot, în Istorii.
Ospăţul anual al sciţilor, doar pentru iniţiaţi
Despre sciţi, unul dintre popoarele de temut ajunse în ţinuturile actuale ale ţării, acelaşi istoric elen afirma că obişnuiau să sacrifice oameni şi animale în cinstea zeităţilor lor, iar ritualurile lor erau înfiorătoare. Însă nu oricine avea dreptul să participe la ospeţele macabre ale sciţilor. O dată pe an, relata Herodot, fiecare conducător de ţinut amesteca într-un crater vin cu apă, iar din acest amestec beau doar acei sciţi care au ucis vrăjmaşi. „Cei care n-au făptuit asemenea ispravă nu gustă din vin, ci stau jos, deoparte, dispreţuiţi. Şi este pentru ei cea mai mare ocară. Iar dintre sciţi, cel care a ucis un număr foarte mare de duşmani are două cupe pe care le goleşte dintr-o înghiţitură, pe amândouă”, relata istoricul Herodot, potrivit autorilor volumului Izvoare privind istoria României (Editura Academiei R.P.R. - 1964).
Vă recomandăm şi:
Matriţa de la Sarmizegetusa Regia, considerată printre cele mai valoroase piese arheologice descoperite în ultimele decenii în România, ascunde enigme care până în prezent nu au putut fi descifrate. Unele dintre ele sunt legate de prezenţa animalelor fabuloase încrustate în artefactul antic din bronz: grifoni cu capete de lup şi cozi de leu, înfăţişări extrem de rare în arta popoarelor din Antichitate.
Nicolae Ceauşescu şi-a anunţat vizita la Sarmizegetusa Regia la începutul anilor ’80. În aşteptarea lui, vechea capitală a Daciei din Munţii Orăştiei urma să treacă printr-una dintre cele mai mari transformări: a fost „împodobită“ cu blocuri şi discuri din beton şi prefabricate. Lucrările au lăsat urme adânci.
Geţii aveau obiceiul să îşi ia mai multe soţii, la sarmaţi femeile care nu deprindeau mânuirea armelor şi nu ucideau erau pedepsite să nu se căsătorească, sciţii erau desfrânaţi, dar o parte a populaţiei suferea de afecţiuni sexuale, iar tracii îşi lăsau fiicele să ducă o viaţă libertină, înainte de căsătorie. Sunt doar câteva dintre relatările din Antichitate despre obiceiurile din viaţa privată a strămoşilor noştri.
O serie de anecdote ce datează din Antichitate i-au prezentat pe daci în roluri mai puţin obişnuite. Autorii povestirilor scurte şi amuzante relatau despre cum au reuşit dacii să le înşele vigilenţa romanilor, de ce au renunţat la vin sau de ce trăgeau cu săgeţi spre cer, în timpul furtunilor.
Vechile temple din Sarmizegetusa Regia şi altarele celorlalte cetăţi dacice din Munţii Orăştiei au dat naştere unei serii nemărginite de ipoteze şi interpretări. Unii istorici au atribuit sanctuarelor antice rolul de calendare, iar teoriile asupra modului în care strămoşii noştri măsurau trecerea timpului sunt numeroase.
Cele peste 20 de unelte de fierărie antice, descoperite întâmplător în urmă cu o săptămână de jandarmi au dat naştere unor controverse. Jandarmii au declarat că piesele din vremea dacilor ar fi fost scoase la iveală după ce ploile au spălat pământul, dar au fost contrazişi de reprezentanţii Serviciului Public de Administrare a Monumentelor Istorice.
Aproape nu există sat în Ardeal din care să lipsească poveştile faimoaselor descoperiri de comori, afirma istoricul Iulian Marţian. Istoria celor care au dat naştere unor poveşti fascinante se întinde pe aproape 2.000 de ani, începând cu povestea comorii ascunse de regele Decebal şi până la descoperirile recente ale pieselor antice preţioase, din Sarmizegetusa Regia.
Se încarcă comentariile...
