Enigmele darului ciudat care a oprit un rege să cucerească teritoriile strămoşilor: ce simbolizau broasca, şarpele, pasărea şi săgeţile oferite perşilor
0Un eveniment straniu, petrecut în urmă cu două milenii şi jumătate pe actualul teritoriu al ţării noastre, a stârnit de-a lungul timpului numeroase controverse. Scena relatată de istoricul antic Herodot l-a avut în prim-plan pe regele persan Darius, ajuns cu armatele persane la nord de Dunăre.
Istoricul antic Herodot a oferit numeroase detalii despre obiceiurile popoarelor care au stăpânit în urmă cu două milenii şi jumătate ţinuturi din actualul teritoriu al României.
Herodot a descris expediţia regelui persan Darius în teritoriile de la nord de Dunăre, în jurul anului 513 î. Hr. şi este autorul unei relatări ciudate, încărcate de simbolism.
Scena descrisă de istoricul elen ar fi avut loc în vremea luptelor crâncene între sciţi şi perşi, în care căpeteniile perşilor au trimis o solie regelui Darius. Solul a adus o pasăre, un şoarece, o broască şi cinci săgeţi, relata Herodot
„Perşii îl întrebaseră pe cel care a adus darurile: ce înţeles au toate acestea. Iar trimisul a răspuns că nu i s-a poruncit nimic altceva decât să le predea şi să plece cât mai repede. Dar i-a îndemnat să tălmăcească ei, dacă sunt înţelepţi, ce vor să spună acest daruri.
Auzind aceasta, perşii au stat la sfat. Părerea lui Darius era că sciţii se dăruiau pe sine, îi dăruiau pământul şi apa. El şi-a închipuit aceasta, deoarece şoarecele se naşte în pământ, hrănindu-se cu aceleaşi roade ca şi omul, broasca în apă, iar pasărea seamănă foarte mult cu un cal. Prin săgeţi, credea regele, sciţii îşi predau puterea. Această tâlcuire fu înfăţişată lui Darius. Dar i-a fost pusă împotrivă părerea lui Gobryas, unul dintre cei şapte care îl răsturnaseră pe mag (uzurpator)... După socotinţa lui, darurile aveau următorul tâlc: Perşilor, dacă nu vă veţi preface în păsări, ca să zburaţi în văzduh, dacă nu veţi ajunge şoareci, ca să vă ascundeţi în pământ, sau, prefăcându-vă în broaţte, nu veţi sări în bălţi, atunci nu vă veţi mai întoarce în ţara voastră, ci veţi pieri de săgeţile noastre”, scria Herodot.
Tâlcul darurlui misterios
O semnificaţie a scenei încărcate de mister a oferit-o Clement din Alexandria (150 – 215), primul teolog creştin, unul dintre marii filozofi ai antichităţii. Nu numai înţelepţii egipteni, ci şi dintre ceilalţi barbari care s-au dedicat studiului filozofiei au căutat să folosească forma simbolică, afirma Clement al Alexandriei.
„Se spune că şi Idanthuras, regele sciţilor, a trimis lui Darius, care trecuse Istrul şi ameninţa cu război, ca simbol în loc de scrisoare: un şoarece, o broască, o pasăre, o săgeată şi un plug. Toţi erau încurcaţi, cum era şi firesc, în privinţa sensurilor acestor simboluri. Comandantul suprem Orontapatas spunea că sciţii vor preda puterea, arătând că şoarecele înseamnă locuinţele, broasca înseamnă apele, pasărea înseamnă aerul, săgeata înseamnă armele, iar plugul înseamnă ţara lor. Xipohodres (n.r. personaj necunoscut), în schimb, a dat altă tălmăcire. El a spus: dacă nu ne vom înălţa în văzduh ca păsările, ori nu ne vom ascunde ca şoarecii sub pământ, nu vom putea scăpa e săgeţile lor, căci nu suntem stăpâni în această ţară”, a scris teologul, în urmă cu circa 1.800 de ani.
La scurt timp după primirea soliei, regele persan a fost nevoit să se retragă cu armatele din ţinuturile de la nord de Dunăre, arătau istoricii antici.
Mitul lui Zamolxis
Atât Herodot, cât şi Clement din Alexandria au încercat să desluşească şi tainele celui mai misterios personaj din istoria strămoşilor noştri, Zamolxis. Herodot îl asocia cu zeul care i-a învăţat pe geţi despre nemurire şi relata despre sacrificiile umane aduse acestuia.
„Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor”, relata Herodot, în Istorii, potrivit autorilor volumului "Izvoare privind istoria României", publicat de Editura Republicii Populare Române, în 1964.
Credinţa în nemurire
Clement din Alexandria remarca preocuparea geţilor pentru filozofie şi simbolistica sacrificiilor aduse lui Zamolxis.
„Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol spre a-l trimite eroului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre discipolii lui Pitagora. Aşadar, este înjunghiat cel socotit cel mai vrednici, spre mâhnirea celor care se îndeletnicesc cu filosofia. Cei care nu sunt aleşi se mâhnesc amarnic, spunând că au fost lipsiţi de un prilej fericit Biserica este plină de cei care, fie femei fie bărbaţi, care toată viaţa lor au contemplat moartea şi învierea la Hristos? Căci omul a cărui viaţă este încadrată ca a noastră, poate filozofa fără a învăţa, fie că e barbar, grec, rob om bătrân, băiat sau o femeie.”, relata istoricul antic Clement din Alexandria, citat în volumul Izvoare privind Istoria României.
Vă recomandăm şi:
Cele mai vechi mărturii documentare despre populaţiile care au locuit în Antichitate în ţinuturile actuale ale României au aparţinut autorilor greci, care îi considerau „barbari” pe localnici. Herodot, unul dintre marii istorici ai Antichităţii a oferit mărturii ieşite din comun despre obiceiurile „barbarilor” din ţinuturile de la Nord de Dunăre şi de pe ţărmurile Mării Negre.
Istoricul antic Herodot a fost autorul celor mai impresionante relatări deste obiceiurile popoarelor care au stăpânit în urmă cu două milenii şi jumătate ţinuturi din actualul teritoriu al României. Mărturiile sale vorbesc despre cruzimea sciţilor, credinţa în nemurire a geţilor şi libertinajul tracilor şi oferă amănunte ciudate despre modul de viaţă al strămoşilor noştri.
Herodot i-a numit pe daco-geţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”; în schimb, poetul latin Ovidius s-a arătat necruţător faţă de băştinaşii de pe malul Mării Negre, în mijlocul cărora fusese exilat. Îi numea sălbatici. O serie de mărturii istorice conturează portretul strămoşilor noştri din Antichitate.
Se încarcă comentariile...
