Dacia, în viziunea apocaliptică a poetului antic Ovidius: „Orişiunde te-ai uita vezi câmpii necultivate, iar iarna grea ţine până la cealaltă iarnă“

Dacia, în viziunea apocaliptică a poetului antic Ovidius: „Orişiunde te-ai uita vezi câmpii necultivate, iar iarna grea ţine până la cealaltă iarnă“

Un tablou care îl înfăţişeayă pe Ovidius Naso, în exilul la Tomis.

Un teritoriu sălbatic, unde iernile grele făceau traiul aproape imposibil, cu roade bogate în unele locuri şi cu păduri nesfârşite în altele - astfel au conturat cei mai mulţi dintre autorii antici locurile stăpânite în trecut de către daci.

Ştiri pe aceeaşi temă

Poetul latin Ovidius (43 î. Hr. – 17 d.Hr.) a trăit ultima parte a vieţii exilat în Tomis, de pe ţărmul Mării Negre. Este unul dintre autorii antici care au oferit cele mai detaliate descrieri ale teritoriilor stăpânite de geţi. A descris ţărmurile Mării Negre în lucrările Tristele şi Scrisori din Pont, plângându-se de gerurile năprasnice, de locurile primejdioase, stăpânite de barbari.

”Trăiesc în mijlocul duşmanilor şi al primejdiilor, ca şi cum mi-ar fi fost răpită şi liniştea o dată cu patria. Ca rana să fie mai groaznică, spre a princinui moartea pe două căi, cei de aici ung vîrfurile cu venin de viperă. Călare pe cal şi cu astfel de arme ei dau tîrcoale zidurilor, între care domneşte groaza, ca lupii în jurul ocoalelor unde sînt închise oile. Arcul lor întins cu o vînă de cal nu trage numai o singură dată, ci este totdeauna încordat. Săgeţile se înfig în acoperişurile caselor, formînd parcă o palisadă, iar poarta solidă cu greu ne mai poate apăra de armele din depărtare. Adaug şi faptul că ţinutul de aici nu are nici arbori, nici frunze şi că iarna grea ţine pînă la cealaltă iarnă. Pe mine, în luptă cu frigul, cu săgeţile şi cu soarta, mă chinuieşte acum aici a patra iarnă”, scria Ovidius Naso, în Scrisori din Pont.

Crivăţul face una cu pământul turnurile

Pământul de la capătul lumii, aşa cum îl numea poetul, rămâne mereu acoperit de zăpadă. Pe ogoare nu creşteau roade şi nici strugurii cei dulci, pe râpe nu înverzeau sălcii aci şi nici stejarul, adăuga autorul elegiilor.

”Orişiunde ţi-ai întoarce privirile, vezi câmpii necultivate şi ogoare întinse pe care nu le revendică nimeni”, scria Ovidius. Timp de zece ani, până la moartea sa, romanul a trăit în mijlocul unor comunităţi despre care afirma că sunt barbare, dar cu care avea să se obişnuiască. Mai greu i-a fost să reziste frigului.

”Aici iarna face din mare un drum pentru cel care merge pe jos, încît drumeţul merge fără să se ude şi fără corabie, pe acolo pe unde mai-nainte îşi croia vîsla drum, dând apa la o parte. Este foarte aproape de noi o constelaţie în formă de car şi care aduce un frig cumplit. De acolo se iveşte crivăţul, iar pe ţărmul nostru e ca la el acasă. Cînd însă trista iarnă îşi arată hâda ei faţă şi pămîntul s-a făcut alb de gerul ca marmura, când se dezlănţuie şi Boreas şi se aşterne zăpada sub Ursă, populaţiile acestea par strivite de axa polului care tremură. Peste tot e zăpadă; nici soarele, nici ploile nu o pot topi pe cea care a căzut; Boreas o întăreşte şi o face să dăinuiască veşnic. Încă nu s-a topit una, cade alta şi de obicei, în multe locuri, zăpada rămâne de la an la an. Şi puterea crivăţului, când e dezlănţuit, este atît de mare, încât face una cu pământul turnurile şi duce departe acoperişurile pe care le smulge”, scria Ovidius.

Oamenii se fereau de gerurile grele îmbrăcînd piei de animale şi pantaloni cusuţi şi numai faţa le râmânea neacoperită. Din cauza gerurilor, nici vinul nu putea fi băut. ”Vinul păstrează forma vasului şi rămîne solid atunci cînd îl scoţi din el; aici nu este băut ca vin curat, ci în bucăţele pe care şi le trec unii altora”, afirma autorul, în Tristele. ”Nu sunt fructe în acest ţinut. Cât poţi vedea cu ochii, numai câmpii goale fără frunziş, fără arbori, locuri pe unde nu trebuie să vină un om fericit. Deci din tot pămîntul, cât se întinde el de mult, un astfel de Ioc a fost găsit ca pedeapsă pentru mine”, completa poetul latin, citat de autorii volumului ”Izvoare privind istoria României”, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964.

Gerul năprasnic din Dacia

O descriere asemănătoare a unor teritorii din Dacia i-a aparţinut poetului latin Vergilius (70 î.Hr. – 19 î. Hr.), autorul epopeii Eneida.

”Acolo oamenii ţin cirezile închise în staule. Nu se văd nici ierburi pe câmp, nici frunze în copaci. Cât vezi cu ochii se întinde pământul, care este de nerecunoscut din cauza nămeţilor de zăpadă şi a gheţii groase care se înalţă de şapte coţi. Acolo veşnic e iarnă. Veşnic suflă Caurii aducători de frig. Soarele niciodată nu-i în stare să împrăştie umbrele palide, nici când, dus de cai, se înalţă pe cer, nici când îşi scaldă în apa înroşită a oceanului carul lui grăbit să alunece în jos. Repede se prinde coajă peste apa ce curge şi valurile fluviului Istru susţin pe spatele lor roţi de car ferecate cu fier. Pe unde mai înainte pluteau corăbii, acum merg care largi. Acolo, oriunde obiectele de aramă crapă de ger şi hainele îngheaţă pe trup. Vinul, nu de mult încă lichid, se taie acolo cu securea şi lacurile sunt prefăcute până la fund în blocuri compacte de gheaţă, picăturile de apă respingătoare din nepieptănatele bărbi îngheaţă şi se prefac în ţurţuri. Şi în timpul acesta ninge mereu”, afirma poetul latin, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României”, apărut în 1964 la Editura Republicii Populare Române.

Animalele ucise de frig

Animalele erau afectate de ger, la fel ca oamenii. ”Vitele pier. Boii, cu trupurile lor mari, încremenesc, acoperiţi de zăpadă, iar cerbii, strânşi grămadă, sunt ţintuiţi pe loc sub povara de nea proaspăt căzută. Abia iese deasupra vârful coarnelor lor. Oamenii nu-i vânează cu haite de câini, nici nu le mai întind laţuri, nici nu bagă spaima în ei cu o sperietoare cu pene roşii. Cerbii aceştia zadarnic se trudesc să spargă cu pieptul muntele de zăpadă. În timpul acesta oamenii îi izbesc cu fierul de aproape; şi îi omoară cu tot mugetul lor groaznic. Vânătorii îi duc cu ei în mari strigăte de veselie. Oamenii îşi duc viaţa liniştită şi sigură în bordeie săpate adânc în pămînt; adună trunchiuri de stejar şi ulmi întregi pe care îi rostogolesc pe vatră şi-i pun pe foc. Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare, din orz fermentat şi din fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă cu vinul. Un asemenea neam de oameni neînfrânaţi sălăşluieşte sub cele şapte stele. Sunt bătuţi de vântul de răsărit din munţi şi îşi acoperă trupurile cu blănuri galbene de animale”, relata Vergilius.

Pământuri bogate

Horaţiu, poet roman contemporan cu Ovidius şi Vergilius, scria în Ode, că ”o viaţă mai bună duc sciţii din stepă, care au obiceiul să transporte pe care casele lor rătăcitoare, la fel şi geţii cei aspri, cărora pământul nehotărnicit le dă roade şi cereale libere. Nu le place să cultive acelaşi ogor mai mult de un an, iar după ce au îndeplinit toate muncile, alţii, care le urmează în aceleaşi condiţii, le iau locul”.

O ţară bântuită de geruri

Diodor din Sicilia a trăit până în anul 21, fiind autorul cunoscutei relatări despre războiul purtat Dromichaites împotriva regelui macedonean Lisimah. Diodor preyenta ospăţul dat de Dromichaites în cinstea macedonenilor învinşi în încercarea de cuceri teritoriile din nordul Dunării şi modul în care căpetenia geţilor vorbise cuceritorului.

”După ce pofti la masă pe Lisimah şi băutura era în toi, Dromichaites umplu cornul cel mai mare şi spuse lui Lisimah «tată» şi apoi îl întrebă care dintre cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: cel al macedonenilor sau cel al tracilor. La care Lisimah îi răspunse că cel al macedonenilor. «Atunci - zise Dromichaites - de ce ai lăsat acasă atîtea deprinderi, un trai cît se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri, şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc într-o ţară bântuită de geruri şi n-au parte de roade îngrijite? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?”, relata Diodor din Sicilia.

Viaţa aspră a geţilor

Despre pustiul teritoriilor getice a relatat şi istoricul antic Strabon, în Geografia.

”Între geţi şi Marea Pontică, de la Istru pînă la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Când Darius, fiul lui Histaspe, a trecut Istrul împotriva sciţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa. într-un târziu, a înţeles cum stau lucrurile şi s-a retras. Mai târziu, pornind la război împotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întâlnit un barbar bun la suflet, după cum am arătat mai sus”, afirma Strabon.

Geţii, băutori de lapte

Alţi autori antici vorbeau se arătau uimiţi de bogăţia naturală a actualelor teritorii ale României. Locuitorii antici cutivaul orz pentru a face bere, scria Athenaios, un istoric elen, în Banchetul înţelepţilor.

”Hellanicos în Întemeieri spune că berea se pregăteşte şi din rădăcini, scriind astfel: "Ei beau bere făcută din rădăcini, întocmai ca tracii care beau bere pregătită din orz". Acesta făcea referiri şi la cât de mari şi gustoşi erau somnii din Dunăre.

Columella (20 – 70 d. Hr.), considerat în Antichitate cel mai de seamă agronom latin, a relatat în lucrarea ”Despre Agricultură”, despre numărul mare al turmelor din Dacia şi despre faptul că geţii erau numiţi băutori de lapte. ”Apoi oile nu numai că-i satură pe ţărani prin belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogaţilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute. Iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi şi dintre geţi se numesc băutori de lapte".

Grâul ascundea călăreţii

Istoricul Arian (95 – 175 d. Hr.) este autorul mai multor lucrări militare, cea mai importantă dintre ele fiind ”Expediţia lui Alexandru”, în care relatează campaniile de cucerire ale regelui macedonean. Alexandru cel Mare a trecut Dunărea şi a cucerit o aşezare a geţilor. Cavaleria şi oştile sale au reuşit să îi surprindă pe localnici înaintând ascunşi în lanurile înalte de grâu.

”În cursul nopţii merseră prin locuri unde holdele de grâu erau îmbelşugate. În felul acesta rămaseră mai neobservaţi în înaintarea lor pe mal. Cu ivirea zorilor, Alexandru o porni prin holde. El porunci pedestraşilor să înainteze, culcând grâul cu lăncile înclinate, până au ajuns la pământul necultivat. Câtă vreme călăreţii înaintară prin holde, falanga îi urma. Dar când abia ieşiră de pe ogoare, Alexandru însuşi duse cavaleria la aripa stângă, iar lui Nicanor îi porunci să ducă falanga în formaţie pătrată. Dar geţii nu ţinură piept nici măcar primului atac al cavaleriei. Ei rămaseră uimiţi de îndrăzneala cu care într-o singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere, îi mai înspăimânta şi desimea de nestrăbătut a falangei şi puternicul atac dat de călăreţi”, informa Arian, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României”, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964.



Pădurea fără sfârşit

O descriere impresionantă oferă Iulius Cezar (100 î. Hr. – 44 î. Hr). Generalul roman a făcut referiri la teritoriul Daciei în lucrarea “De Bello Gallico”, unde relatează despre întinderea pădurii hercinice, de-a lungul Dunării, începând din Dacia spre teritoriul helveţilor. Pădurea seculară bloca înaintarea legiunilor romane spre vestul Europei. ”Lăţimea acestei păduri, numită Hercinia, despre care am vorbit mai sus, este cale de nouă zile pentru un drumeţ fără bagaje; altfel nu se poate preciza distanţa, căci [germanii] nu cunosc unităţile de măsură pentru măsuratul drumurilor. Pădurea începe de la hotarele helveţilor, nemetilor şi rauracilor şi se întinde în linie dreaptă, paralel cu Dunărea, pînă la hotarele dacilor şi anarţilor. De aici o ia la stânga, în direcţia opusă fluviului şi datorită mărimii ei, atinge ţinuturile multor neamuri. Nu există nimeni din această parte a Germaniei care să poată spune fie că a dat de capătul acestei păduri, chiar dacă ar fi mers cale de şaizeci de zile, fie că a aflat locul de unde începe. Se ştie că în această pădure trăiesc multe specii de animale sălbatice care n-au fost văzute prin alte locuri. Animalele care se deosebesc foarte mult de cele cunoscute”, relata Iulis Cezar, a cărei operă a fost citată în volumul ”Izvoare privind istoria României”, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964.


Vă recomandăm şi:

Ce făceau dacii cu banii şi de ce nu îi foloseau niciodată pentru comerţ? Secretele monedelor Koson din aur, descoperite în Sarmizegetusa Regia

Cele mai importante tezaure monetare descoperite în România provin din antichitate. Kosonii din aur au fost găsiţi doar pe teritoriul vechii Dacii, în schimb cele mai multe dintre piesele monetare scoase la iveală în urma săpăturilor arheologice sunt monede de import. Dacii nu erau interesaţi de folosirea banilor în comerţ, potrivit istoricilor.

Cele mai faimoase bijuterii ale dacilor. Cât de pricepuţi erau meşterii din atelierele Sarmizegetusei în prelucrarea aurului şi unde au dispărut comorile lor

Cele mai valoroase piese de tezaur descoperite în Sarmizegetusa Regia sunt brăţările din aur masiv, din vremea dacilor, bogat împodobite. Obiectele unice spun povestea măiestriei cu care dacii prelucrau metalele, susţin istoricii. De-a lungul timpului, multe alte tezaure de bijuterii care au aparţinut vechilor locuitori ai ţinuturilor Carpaţilor s-au pierdut pentru totdeauna.

De ce nu le era dacilor teamă de moarte. Povestea lui Zamolxis, zeul care i-a făcut pe geto-daci să se creadă nemuritori

Cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Astfel erau caracterizaţi geţii de istoricul grec Herodot, cel care a oferit primele descrieri elaborate ale popoarelor care în urmă cu aproape două milenii şi jumătate ocupau ţinuturile actualei Românii. Tot Herodot îi prezenta pe strămoşii geţi (daci) drept oameni care se credeau nemuritori, iar aceast lucru i se datora zeului lor, Zamolxis.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările