Cum îi uimeau românii din Transilvania secolului al XIX-lea pe străini: „Glumele le sunt nesfârşite, dar şi darul de a minţi“
0
Transilvania secolului al XIX-lea îi atrăgea pe străini prin bogăţia resurselor subterane şi pentru sălbăticia priveliştilor ei. Călătorii se arătau însă impresionaţi şi de modul de viaţă al românilor, populaţia majoritară a ţinutului.
Numeroşi călători străini au lăsat posterităţii mărturii fascinante despre românii care trăiau Transilvania secolelor trecute. La mijlocul secolului al XIX-lea, în anii în care ţinutul bogat în resurse naturale devenise un El Dorado al aventurierilor din vestul Europei, în Transilvania locuiau peste 2,2 milioane de oameni: 1,2 milioane de români, 550.000 de maghiari, 200.000 de germani şi restul din alte naţionalităţi şi etnii. Românii, majoritari, impresionau prin pitorescul lor şi obiceiurile mai puţin obişnuite remarcate de autorii jurnalelor de călătorie. Iată câteva dintre acestea:
Aveau darul de a minţi
Adolf Schmild a călătorit în anii 1830 în Transilvania, propunându-şi să realizeze un amplu ghid de călătorie prin Imperiul Habsburgilor. Se arăta impresionat veselia localnicilor români din Transilvania, în ciuda stării lor materiale precare.
„În general, românul munceşte pentru căminul său, îndeosebi femeia care nu lasă niciodată fusul din mână. Iubeşte cu patimă muzica şi jocul. Dispoziţia sa şi glumele sale sunt nesfârşite, dar şi darul său de a minţi”, scria autorul german.
Adolf Schmild remarca portul românilor, asemănător cu al strămoşilor lor. „Românii în parte încă scoborâtori din vechii daci, sunt răspândiţi în toată ţara. Scunzi, dar foarte viguroşi, ei sunt neîntrecuţi în rezistenţa fizică. Părul negru, stufos, trăsăturile puternice ale feţei, multe defecte de conformaţii, îi caracterizează ca un popor încă necioplit, dar se găsesc printre ei multe chipuri de o frumuseţe desăvârşită. Cu tot aspectul lor sălbatic, portul lor este foarte pitoresc. Ei încă au căciulă înaltă, dacică, şi pielea de oaie cu care sunt înfăţişaţi pe basorelieful roman. Cămaşa largă şi pantalonii lungi şi largi sunt strânse în brâu deasupra coapselor. Femeile poartă un fel de pieptar cu mîâneci care atârnă, adeseori împodobit cu galoane înguste de aur sau de argint”, scria germanul, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea (1831-1840)”.
Lucrul care îl uimea cel mai mult pe vizitator era însă viaţa de familie a localnicilor. „Demnă de a fi relevată este precocitatea lor: un băiat de 18 ani se însoară cu o fată de 13 ani şi cu toate acestea ajung până la o bătrâneţe înaintată”, scria acesta. Hrana de căpetenie a românilro era porumbul.
Trăiau cu porcii în casă
Medicul german F. S. Chrismar a călătorit în anul 1833 de la Munchen la Constantinopol, trecând cu acest prilej prin Banat, Transilvania şi Ţara Românească. A descris atmosfera din casa unei familii de români săraci, unde a găsit adăpost pentru o noapte. „De-abia ajunsesem la capătut defileuluişi se aflau iarăşi în faţa noastră vârfurile de munte acoperite cu zăpadă şi gheaţă pe care le mai aveam de trecut. La licărirea palidă a stelelor ne-am urmat călătoria noastră până noaptea târziu. Pe o câmpie mică, acoperită cu zăpadă, unde se afla o căsuţă singuratică, s-au oprit în sfârşit românii noştri. Daraceasta nu era o casă de fermieri ci coliba nenorocită a unui român, unde dormeau laolaltă bătrâni şi tineri, împreună cu porci mari şi mici. Era greu de ales între a intra aici şi a petrece noaptea mai degrabă sub cerul liber, pe pământ”, scria medicul german.
Atmosfera din locuinţa în care intrase îi părea insuportabilă. „Un nor gros de fum umplea odaia strâmtă n care am intrat. Două femei şi un copil pe jumătate gol stăteau în faţa vetrei, de unde radiau lumina şi căldura. Chiar lângă vatră era locul de odihnă al locuitorilor cu patru picioare ai acestei colibe care, la intrarea noastră, pare că ar fi dat a înţelege printr-un grohăit repetat că erau nemulţumiţi de a fi deranjaţi atât de târziu. Dar locuitorii cu două picioare păreau a nu ne fi luat în seamă şi astfel ne-am întins obosiţi cum eram, fără mofturi, ca să ne odihnim. Când ne-am trezit, soarele lumina groaznicul nostru adăpost de noapte, anume cât îi îngăduiau golurile ferestrelor mici, lipite cu băşică de animale”, relata autorul german, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”.
Românii îşi revendicau originea daco-romană
Scriitorul englez John Paget a călătorit în anii 1830 în Ardeal şi a rămas fascinat de înverşunarea în care românii întâlniţi îşi revendicau originea daco-romană.
„Este greu de spus cât pot valahii de astăzi să îşi facă un titlu în a revendica originea romană. Era destul de natural ca dacii semi-civilizaţi să privească cu dispreţ şi ură hoardele sălbatice care au urmat romanilor şi, deşi au fost cuceriţi, să preţuiească mândri numele lui rumâni. Numărul mai mare de colonişti s-a retras dincolo de Dunăre, dar este posibil ca unii să fi rămas în urmă şi de la aceştia valahii din Haţeg îşi pretind coborârea lor. Restul, cred, sunt mulţumiţi de onoarea acelui amestec de sânge roman şi dacic, despre care se poate presupune în mod natural că a avut loc între cuceritori şi cei cuceriţi. Cu toate acestea, amestecul de rase a avut o influenţă atât de mare şi poate fi observat de călători din diferenţa de trăsături dintre valahi şi vecinii lor, maghiarii şi saşii. Pentru că trăsăturile valahilor sunt mai asemănătoare cu cele ale dacilor de pe Columna lui Traian, decât cele ale romanilor sau ale italienilor moderni. Cu cât mă gândesc mai mult la această chestiune, cu atât mai mult sunt convins că majoritatea valahilor sunt adevăraţi daci”, scria John Paget.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Cei mai vechi locuitori ai Văii Jiului purtau numele de momârlani. Se spune despre ei că sunt urmaşii dacilor în acest ţinut de munte, în care urbanizarea a dus la alterarea tradiţiilor seculare, păstrate însă cu sfinţenie de comunitatea din ce în ce mai restrânsă din aşezările rurale de munte.
În 30 noiembrie 1867, celebrul ziar „The Times” publica un reportaj despre istoria din ultimele două milenii a românilor. Articolul apărea sub semnătura corespondentului din Austria al ”The Times” şi relata despre marile idealuri ale românilor, cel de a fi consideraţi descendenţi puri ai dacilor şi romanilor şi cel de unire a vechilor teritorii stăpânite de daci.
Beatrice de Frangepan a fost considerată una dintre cele mai frumoase şi bogate prinţese din Regatul Ungar. În ciuda frumuseţii cu care a fost binecuvântată, viaţa moştenitoarei Castelului Corvinilor a fost o înşiruire de drame care au culminat cu moartea soţului ei şi a celor doi copii, ultimii urmaşi ai familei Corvinilor.
Se încarcă comentariile...
