Cum luptau geţii şi sciţii: „Înmuiau săgeţile în venin de viperă şi în sânge de om, iar amestecul blestemat nu are leac“

Cum luptau geţii şi sciţii: „Înmuiau săgeţile în venin de viperă şi în sânge de om, iar amestecul blestemat nu are leac“

Războinici sciţi.

Săgeţile cu vârfuri înmuiate în venin ale geţilor şi sciţilor aduceau moartea instantanee, iar strămoşii noştri erau războinici de temut, chiar şi în faţa armatelor numeroase care au invadat ţinuturile Daciei. O serie de relatări ale autorilor antici arată cum luptau şi se apărau locuitorii antici de pe actualul teritoriu al României.

Geţii „au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată”. Astfel erau descrişi strămoşii noştri de legendarul poet latin Ovidius, exilat printre geţi, pe ţărmul Mării Negre. Numeroase mărturii din Antichitate îi prezentau pe geţi drept războinici de temut, iscusiţi în mânuirea arcurilor şi capabili de a se opune invaziilor unor armate numeroase. Ei obişnuiau să înmoaie vârfurile săgeţilor în venin de viperă, pentru ca acestea să devină letale pentru duşmani.

„Ţărmul stâng este barbar şi deprins cu prădăciunile lacome: omorul, măcelurile şi războaiele sunt veşnice aici. Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine, prea frumoasă Roma, şi nu se tem de armele soldatului ausonic. Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi şi caii lor în stare să suporte curse oricît de lungi, deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă”, scria poetul roman Ovidius Naso, în urmă cu două milenii, în volumul Scrisori din Pont.

Potrivit enciclopedia-dacică.ro, arcurile geţilor erau realizate din coarne de animale, împreunate la mijloc printr-o bucată dreaptă, altele din lemn de corn, zada (tisa), alun, carpen, frasin, ulm. Coardele erau făcute din in, cânepă, intestine de animale, vine de cal sau vită. Pe vreme umedă arcurile se purtau neîncordate pentru a nu-şi pierde elasticitatea.

„În timpul mersului, oştenii îl purtau atârnat peste umăr, în mână sau în tolbe speciale. Un arc mediu putea arunca săgeţi până la 200 de metri, dar efectul lor maxim era în jurul distanţei de 100 m. Era folosit ca armă ofensivă atât în atacuri statice de către pedestrime cât şi în atacuri rapide de către cavalerie. Un arcaş instruit şi dibaci putea lansa până la 12 săgeţi pe minut”, informează enciclopedia-dacică.ro.

Amestecul fatal care producea moartea instantanee
Istoricii din Antichitate au oferit relatări impresionante despre iscusinţa cu care sciţii, triburi care populau în urmă cu 2.500 de ani teritorii ale Daciei, mânuiau arcurile.

„Sciţii îşi înmoaie săgeţile în venin de viperă şi în sânge de om; acest amestec blestemat n-are leac şi la cea mai uşoară atingere produce moartea instantanee”, afirma Pliniu cel Bătrân, citat în Izvoare privind Istoria României (Editura Academiei RPR - 1964).

Istoricul Herodot i-a caracterizat pe sciţi ca fiind războinicii de temut, din faţa cărora au fugit armatele marelui rege persan Darius.

Triburile lor au venit dinspre răsărit, atraşi de bogăţia ţinuturilor, şi au pătruns în Dobrogea, Moldova şi Transilvania. „Este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei, dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite, ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe. Cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?”, scria Herodot, citat în volumul Izvoare privind Istoria României (Editura Academiei RPR - 1964).

Lupte de gherilă
Forţa războinicilor din Dacia şi modul în care luptau era remarcată de istoricul latin Florus. „Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentuluis şi i-a alungat pe malul de dincolo. Dincoace au fost organizate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi”, relata Anneus Florus, potrivit autorilor volumului "Izvoare privind istoria României".

Printre armele favorite ale strămoşilor noştri se aflau sica şi sabia încovoiată (Falx dacica), folosite, potrivit mărturiilor istorice, în timpul războaielor daco-romane. Sica era armă ofensivă secundară de rezervă pe câmpul de luptă, atunci când armele principale, suliţa, lancea, spada sau sabia, erau epuizate. Cu o sica, regele Decebal şi-a luat viaţa, în timpul în care a fost înconjurat de legionarii romani aflaţi pe urmele lui. „O particularitate a pumnalelor trace este prezenţa unei importante încărcături spirituale, dedusă din reprezentările cu care sunt ornamentate lamele, dar şi din relaţia armelor curbe în general cu ideea de sacrificiu”, informează enciclopedia dacică.

Organizarea militară din munţi
Un rol aparte în modul de organizare militară al strămoşilor noştri l-au avut cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Aşezările au fost răspândite de-a lungul numeroaselor văi ale masivului Godeanu, dispuse pe platforme somitale, pe terase naturale sau artificiale, a căror altitudine variază între 500 şi 1000 de metri, care domină drumurile de acces către, Sarmizegetusa Regia, aflată la 1200 de metri altitudine. 

„Seria cetăţilor şi a turnurilor de apărare ale Sarmizegetusei începe cu principala cale de acces către capitala regatului dac, care pornea din Valea Mureşului, urmând către amonte Apa Grădiştei, apărată în punctul de gâtuire al văii de cetăţile de la Costeşti-Cetăţuie şi Costeşti-Blidaru, ca şi de sistemul de turmuri şi fortificaţii de mici dimensiuni ca Făeragul sau Cetăţuia Înaltă. Accesul dinspre nord-est era apărat de fortificaţiile de la Cugir, Grădiştea de Munte - Vârful lui Hulpe şi habitatul de la Feţele Albe. Din acest grup făcea parte şi cetatea de la Căpâlna, situată pe valea Sebeşului, paralelă cu Apa Oraşului. Un eventual atac din direcţia sud-vest era controlat de fortificaţia de baraj - Cioclovina-Ponorici, ca avanpost înaintat către est şi sud-est al cetăţii Luncani-Piatra Roşie, care controla un important nod de căi de acces dinspre vest către capitala regatului dac. Venind dinspre sud, munţii puteau fi trecuţi prin pasurile Vâlcan şi Merişor, supravegheate de fortificaţia de la Băniţa. Dacă inamicul urma drumul care traversa pasul Urdele, înaintarea era barată de fortificaţia de la Polovragi, iar o eventuală coborâre a munţilor spre Transilvania era apărată de cetatea de la Căpâlna”, informează autorii studiului „Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei”, publicat de Institutul Naţional al Patrimoniului.

Decebal, lăudat de romani
Singura cale de acces către Sarmizegetusa, care nu era apărată de fortificaţii traversa zona izvoarele râului Jiu pe culmile masivului muntos. A fost, potrivit istoricilor, drumul urmat de armata romană în 101-102, care l-a condus pe Traian până sub zidurile Sarmizegetusei Regia.

„Legătura între cetăţi era asigurată de un sistem arborescent de turnuri de pază, care erau, ele însele, puncte de rezistenţă (inclusiv pe segmentul Costeşti-Cetăţuie - Sarmizegetusa Regia). Toate aceste fortificaţii (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna, Vârful lui Hulpe şi Cugir, ultimele două puţin sau deloc cercetate arheologic, amplasate pe o suprafaţă de aproximativ 150 de kilometri pătraţi, fac parte din sistemul defensiv conceput de daci pentru apărarea centrului de putere (Sarmizegetusa Regia, după Ptolemeu) al teritoriului regatului dac”, informau autorii studiului „Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei”, publicat de Institutul Naţional al Patrimoniului.

Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei au fost distruse şi incendiate de romani, în timpul războaielor daco-romane, din 101 – 102 şi din 105 – 106. Autorii din Antichitate remarcau însă dibăcia regelui Decebal, considerat un adversar de temut al Imperiului Roman. „Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea domnea Decebal, foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbînda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrîngere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani”, relata istoricul Dioa Cassius, autor al Istoriei romane, la mijlocul secolului II.

Însuşirile fizice ale războinicilro daci erau completate de curajul cu care aceştia se avântau în luptă, fără să se teamă de moarte, potrivit autorilor antici.


Vă recomandăm şi:

Cei mai temuţi războinici din vremea dacilor: sciţii îşi jupuiau duşmanii şi le purtau pielea, beau sângele din ţeasta celor ucişi şi le mâncau trupurile

Istoria dacilor este marcată de confruntări sângeroase cu numeroase triburi, dar şi cu marile armate ale imperiilor din Antichitate. Sciţii au fost unul dintre popoarele de temut ajunse în ţinuturile dacilor. Obişnuiau să bea sângele duşmanilor ucişi şi să se hrănească din carnea acestora, potrivit relatărilor istoricilor antici, iar atrocităţile săvârşite de sciţi depăşeau orice închipuire.

Farmecele şamanilor daci, vrăjitorii care „umblau prin fum” şi se transformau în lupi. Ritualurile pe care strămoşii noştri le făceau pentru extaz şi nemurire

Religia şi ritualurile religioase au jucat un rol important în comunitatea dacilor, susţin istoricii. O serie de mărturii despre viaţa strămoşilor noştri oferă amănunte neobişnuite despre modul în care oamenii şi în special preoţii daci se raportau la divinitate.

Zece mărturii istorice despre strămoşii noştri daci: erau barbari, se credeau nemuritori. De ce au fost numiţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“

Herodot i-a numit pe daco-geţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”; în schimb, poetul latin Ovidius s-a arătat necruţător faţă de băştinaşii de pe malul Mării Negre, în mijlocul cărora fusese exilat. Îi numea sălbatici. O serie de mărturii istorice conturează portretul strămoşilor noştri din Antichitate.

Cele mai faimoase bijuterii ale dacilor. Cât de pricepuţi erau meşterii din atelierele Sarmizegetusei în prelucrarea aurului şi unde au dispărut comorile lor

Cele mai valoroase piese de tezaur descoperite în Sarmizegetusa Regia sunt brăţările din aur masiv, din vremea dacilor, bogat împodobite. Obiectele unice spun povestea măiestriei cu care dacii prelucrau metalele, susţin istoricii. De-a lungul timpului, multe alte tezaure de bijuterii care au aparţinut vechilor locuitori ai ţinuturilor Carpaţilor s-au pierdut pentru totdeauna.

De ce nu le era dacilor teamă de moarte. Povestea lui Zamolxis, zeul care i-a făcut pe geto-daci să se creadă nemuritori

Cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Astfel erau caracterizaţi geţii de istoricul grec Herodot, cel care a oferit primele descrieri elaborate ale popoarelor care în urmă cu aproape două milenii şi jumătate ocupau ţinuturile actualei Românii. Tot Herodot îi prezenta pe strămoşii geţi (daci) drept oameni care se credeau nemuritori, iar aceast lucru i se datora zeului lor, Zamolxis.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: