Cum a dispărut Barza, mina care a adus României peste 200 de tone de aur. Acum e un câmp de ruine VIDEO
0
Agonia exploatării Barza din Hunedoara, una dintre cele mai productive mine de aur din România, din care s-au extras peste două sute de tone de aur, a durat circa un deceniu.
Peste două sute de tone de aur şi mult mai mult de argint, cupru şi minereuri complexe au fost extrase în ultimul secol şi jumătate din zona Bradului, unul dintre cele mai mari centre miniere din România, faimos pentru rezervele sale importante de aur nativ (liber).
În mai puţin de un deceniu, din 1997, când au început primele disponibilizări în minerit, şi până la închiderea definitivă a minei Barza din vara anului 2006, centrul minier care asigura existenţa a mii de familii s-a transformat într-o uriaşă întindere de clădiri şi instalaţii miniere abandonate, lăsate pradă distrugeriilor. Natura a pus stăpânire peste vechile câmpuri miniere, în timp ce majoritatea dintre numeroasele construcţii ale fostelor mine sunt ruinate în prezent, la aproape două decenii de la închiderea exploatării.
Declinul abrupt al exploatării aurifere Barza a fost resimţit imediat după 1990, îşi amintesc foştii angajaţi ai întreprinderii. Minele ei nu au mai fost retehnologizate, funcţionau cu utilaje şi instalaţii care îşi depăşiseră de mai mulţi ani termenul de casare, lemnul de mină, vagoneţii şi uneltele minerilor erau insuficiente, iar improvizaţiile erau folosite pentru a prelungi agonia secţiilor miniere.
VIDEO - Mina Barza, la aproape două decenii de la închidere
„Au dispărut lucrările de investiţii, galeriile nu au mai putut fi întreţinute, transportul la mare distanţă de puţuri nu a mai putut fi poate fi nici el asigurat, iar abatajele aflate la distanţe mari de puţuri au fost abandonate, în timp ce activitatea minieră s-a îndreptat spre deschiderea de abataje cât mai apropiate de zona puţurilor, chiar dacă asta însemna exploatarea unor filoane cu conţinut de aur mai mic“, arăta inginerul Nelu Ştefea, într-un capitol al volumului „Extaz şi agonie în mineritul zărăndean” (2015), coordonat de geologul Grigorie Verdeş.
Începutul sfârşitului minei Barza
Disponibilizările de la sfârşitul anilor ´90 şi noua lege a pensiilor din anul 2001, care prevedea că minerii se puteau pensiona la 45 de ani în condiţiile în care aveau 20 de ani în subteran, au dus la reducerea masivă a numărului de salariaţi ai minelor de la Barza la începutul anilor 2000.
„Anul 2000 nu aduce sfârşitul lumii, însă îi pune din nou la grea încercare pe minerii minei Barza. Aceştia sunt nevoiţi să intre şi să iasă din mine pe jos zile la rând, deoarece doar una sau două locomotie erau folosite pentr a deservi atât transportul personalului, cât şi pentru producţie. Minerii nu mai beneficiază de echipament de protecţie, nu li se mai asigură iluminatul (în unele cazuri doi muncitori sunt nevoiţi să lucreze la lumina unei singure lămpi de carbid), nu mai primesc astralită şi dinamită. Unii ajung în situaţia de a aduce de acasă drujbele proprii pentru a mai tăia lemnul necesar pentru susţinerea galeriilor. Din lipsă de vagoane, erau zile în care minerii nu îşi mai puteau desfăşura activitatea. Cele mai multe orizonturi ş lucrări miniere nu aveau o a doua cale de acces. Mâncarea caldă nu mai era oferită minerilor la intrarea în mină, iar în lipsa autobuzelor, transportul minerilor era asigurat cu autobasculante de 16 tone”, relata inginerul Nelu Ştefea.
În 2005, un singur abataj al minei Barza mai funcţiona, iar un an mai târziu, în iunie 2006, ultimii ei angajaţi părăseau definitiv ultima mină de aur din ţinutul Bradului.
În anii ´50 producea peste două tone de aur
Perimetrul minier Barza ocupa circa 80 de kilometri pătraţi, în vecinătatea municipiului Brad. A intrat în exploatare în secolul al XIX-lea şi a atins apogeul producţiei - de 2 - 2,5 tone de aur fin pe an - în anii ´50. Atunci, cele mai bogate filoane de aur au fost exploatate intens, pentru ca în cel mai scurt timp posibil să poată fi extrase cantităţi importante de aur. Potrivit unor rapoarte ale spionajului american, în primii ani de comunism, producţia de metale preţioase a României ajungea în Uniunea Sovietică, în ciuda sacrificiilor pe care le făceau localnicii angajaţi în minele de aur.
„Întreaga producţie anuală de metale preţioase din România, circa două tone de aur şi opt tone de argint, este trimisă în Uniunea Sovietică. Se crede că aurul românesc acoperă, în parte, costurile operaţiunilor de spionaj şi propagandă ale Cominform (n.r. Biroul Comunist de Informaţii) în ţările occidentale. Minele de aur şi argint din România sunt în Baia Mare şi în regiunea Munţilor Apuseni, din Transilvania. Noua companie Sovrommetal le cere minerilor să lucreze 12 ore pe zi, în loc de opt. În toamna anului 1950, mai mult de 2.000 de ţărani din zonele miniere au fost recrutaţi forţat să muncească în aceste mine”, arăta un raport al Agenţiei Centrale de Informaţii a SUA, din 1951, păstrat în arhivele digitalizate ale instituţiei.
Exploatările miniere din zona Bradului au continuat să se extindă în anii ´60 şi ´70, deşi zăcămintele bogate în aur nativ s-au epuizat treptat. Până în anii ´80, lungimea totală a galeriilor subterane ale câmpului minier Barza a ajuns să depăşească 500 de kilometri, iar numărul angajaţilor din minerit era de aproape 10.000 de oameni.
În ultimele două decenii de comunism, producţia de aur a minelor din zonă a scăzut treptat, în ciuda extinderii întreprinderilor.
La începutul anilor ´70, din minele de la Barza erau scoase încă peste două tone de aur, în 1980, producţia lor anuală scăzuse la o tonă de aur, iar în 1989, la 500 de kilograme de aur. La începutul anilor ´90, minele din zona Bradului aveau peste 6.000 de salariaţi, însă intraseră într-un declin ireversibil. Toate minele din zonă au fost închise până la mijlocul anilor 2000.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
