Corneliu Coposu, în infernul temniţelor comuniste unde a fost ţinut 17 ani: „La ieşirea din închisoare mai rămăseseră din mine 51 de kilograme“

Corneliu Coposu, în infernul temniţelor comuniste unde a fost ţinut 17 ani: „La ieşirea din închisoare mai rămăseseră din mine 51 de kilograme“

Corneliu Coposu.

Timp de peste 17 ani, Corneliu Coposu, una dintre marile personalităţi ale României din secolul XX, a trecut prin calvarul închisorilor regimului comunist, în care deţinuţii politici erau supuşi exterminării.

Ştiri pe aceeaşi temă

Corneliu Coposu (1914 - 1995) a fost arestat în 14 iulie 1947, în timp ce se afla în cabinetul său de la sediul central al Partidului Naţional Ţărănesc.

De acolo a fost trimis direct în subsolul Internelor şi apoi la închisoarea Malmaison de pe Calea Plevnei, rezervată elitelor României, intrate pe lista neagră a duşmanilor de clasă.

Avea 33 de ani şi se afla în prim-planul vieţii politice, ca secretar al liderului politic Iuliu Maniu, arestat şi el împreună cu ceilalţi fruntaşi ţărănişti. Coposu a fost acuzat de activitate criminală împotriva clasei muncitoare, un articol transformat ulterior, odată cu modificarea Codului Penal, în înaltă trădare a clasei muncitoare. Încă din primele zile de anchetă a fost supus torturilor.

„Am fost depus, bucurându-mă de atenţia Securtăţii, la aşa-zisa secţie „garsoniera”, la garsoniera nr. 12. Garsonierele erau destul de civilizate, aveau pat de beton, două scaune de beton fixe şi aveau duş propriu şi closet în interior. Era un perete de sticlă, protejat de sârmă ghimpată, iar pe cealaltă parte era o uşă dublă, una de fontă – interioară, iar cea exterioară de gratii. Am fost depus în celula aceasta şi a început imediat ancheta (...). La sfârşitul unei anchete cu rezultate negative eram dat pe mâna faimosului Brânzaru, care era o matahală de 150 de kilograme şi care era oligofren, singurul lui merit fiind capacitatea de a bate 12 ore fără încetare şi care intervenea numai atunci când anchetatorul era foarte supărat că nu reuşeşte să obţină nicun fel de completare a declaraţiilor făcute”, relata omul politic, în cartea „Coposu – confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru” (Ed. Anastasia - 1996).

Calvarul anchetelor
Până în 1956, când a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare şi crimă contra reformelor sociale”, Corneliu Coposu a fost ţinut în arest preventiv, trecând prin diferite închisori şi centre de triere pentru deţinuţi, iar un an şi jumătate l-a petrecut în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Între timp, autorităţile comuniste au încercat să îl implice în mai multe procese, anchetându-l pentru diverse acuzaţii legate de activitatea liderilor PNŢ. Au încercat, de asemenea, să îl transforme în martor al acuzării în procesul liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, condamnat la moarte şi executat în 1954. „Cea mai cumplită perioadă de investigaţii am suferit-o cu ocazia procesului Pătrăşcanu, în care duritatea anchetatorilor, măsurile luate, de constrângere şi de presiune, executate asupra martorilor, erau aşa de mari, încât era foarte greu să rezişti la bătaie, la carceră. De la carceră mergeai din nou la anchetă, apoi tot la carceră, ca să te epuizeze. „Semnezi asta?” „Nu semnez”. Aceasta însemna o altă bătaie. În procesul PNŢ nu am suportat niciun sfert din teroarea şi torţionările pe care le-am suportat în procesul Pătrăşcanu”, relata Corneliu Coposu, în cartea „Coposu – confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru”.

Chinurile deţinuţilor politici
Corneliu Coposu a fost ţinut în detenţie 17 ani şi jumătate, până în 1964, timp în care fostul lider ţărănist a trecut prin nenumăratele torturi şi umilinţe la care au fost supuşi deţinuţii politici anti-comunişti. „Bătăile pe care la încasam prin sisteme din ce în ce mai perfecţionate ale Securităţii: bătăile la tălpi, bătaie cu capul în zid, cu pumnii, cu mâinile şi picioarele încrucişate în aşa fel încât să atârni pe o bară cu capul în jos, electrocutările, sistemul de a fi plasat în pielea goală într-o celulă în care este apă pe jos şi e legată la curent electric, care să te zgâlţâie din când în când, în fine, toate acestea erau nişte metode consfinţite prin care au trecut aproape toţi deţinuţii politici”, relata Corneliu Coposu, în volumul de confesiuni. Unii dintre torţionari i-au rămas întipăriţi în memorie, prin brutalitatea lor.

„Am avut de-a face cu exemplare perfide de răutate omenească, combinată cu isterie: faimoasa Vida Nedici, de origine sârbă, care ajunsese până la gradul de colonel şi era vestită pentru brutalitatea cu care ancheta, specializată în bătaia deţinuţilor la testicule. Probabil datorită paranoiei era fericită ori de câte ori leşinuri de durere unor deţinuţi politici. La Midia, ca bătăuşi celebri au fost Oancea şi Tanasov. Oancea avea proecla Dentistul, pentru că avea o figură de cimpanzeu şi o forţă de izbire atât de mare, încât mai multe de 100 dintre deţinuţii de la Capul Midia şi-au pierdut dinţii din cauza izbiturilor acestui Oancea”, relata Corneliu Coposu.

Regimul de exterminare de la Râmnicu Sărat
Din 1954 până în 1962, Corneliu Coposu a fost încarcerat în închisoarea de la Râmnicu-Sărat, un adevărat centru de exterminare pentru deţinuţii politici. „A atins apogeul, atât în ceea ce priveşte sistemul torţionar, cât şi în ce priveşte tentativa de exterminare a deţinuţilor politici, izbutită în 90 la sută din cazuri. Mai întâi se dădea o mâncare de 500 – 600 de calorii pe zi, reprezentată prin supe de orz fiert, fără niciun adaos de grăsime sau ierburi. Deci avitaminoza C era frecventă la toţi deţinuţii. Foarte puţini au reuşit să supravieţuiască acestei lipse totale de vitamine din alimentaţie. Monofagia contribuia la slăbirea organismului. Trebuie să menţionez că la arestarea mea, în calitate de fost campion la haltere de categoria grea şi fost boxer amator, aveam 114 kilograme. La ieşirea din puşcărie mai rămăseseră din mine doar 51 de kilograme. Eram atât de slăbit că nu puteam rezista pe poziţie verticală mai mult de 10 minute, leşinam imediat. Sigur că şi condiţia fizică m-a ajutat, dar sistemul torţionar organizat în scopul exterminării şi-a atins scopul, pentru că din perioada aceea au mai rămas doar cinci supravieţuitori, ceilalţi şi-au dat duhul în timpul când îşi executau pedeapsa”, rememora Corneliu Coposu.

Opt ani de tăcere
Pe lângă hrana insuficientă primită de deţinuţi, aceştia trebuiau să supraveţuiască brutalităţii gardienlor şi izolării.

„A fost cea mai dură închisoare. Nu se compară cu Sighetul, nici cu Aiudul din punctul de vedere al brutalităţii personalului de pază, care cred că era recrutat de peste frontieră, pentru că aveau figuri asiatice, vorbeau o limbă pe care nu o puteai defini, sigur nu era nici rusă, nici ucraineană, nici lipovenească, era o limbă asiatică, aproape lătrată. Oamenii aveau aspect lombrosian, se purtau cu o brutalitate nemaipomenită, nu aveau voie să ştie cine suntem, nu aveau voie să schimbe cu noi niciun fel de cuvinte. Datorită acestei interdicţii, vreme de 8 ani şi ceva eu nu am scos niciun cuvânt, aşa că la ieşirea din închisoare mi-a fost foarte greu să vorbesc, a trebuit să treacă o perioadă destul de lungă până mi-am recăpătat deprinderea de a vorbi”, relata fostul lider al Partidulu Naţional Ţărănist.

În 1962, Corneliu Coposu s-a îmbolnăvit grav, din cauza regimului sever la care fusese supus timp de opt ani la Râmnicu-Sărat. A fost scos din închisoare şi trimis în Bărăgan, cu domiciliu forţat în comuna Rubla. Mai târziu avea să fie angajat ca muncitor necalificat pe şantierele de construcţii. „Am cutrerierat aproape toate puşcăriile din România, cu reveniri frecvente la Ministerul de Interne şi, bineînţeles, la Ghencea şi la Văcăreşti, care erau puncte de triaj. Aş putea rezuma acest itinerar de puşcărie în felul următor: Ministerul de Interne, Malmaison, Văcăreşti, Snagov – acolo erau nişte case conspirative în care se efectuau anchete şi torturi, Piteşti, Ministerul de Interne din nou, Uranus, din nou Ministerul de Interne, Jilava, Malmaison, pe urmă Canal, Ghencea, Bragadiru, Popeşti-Leorden, Ministerul de Interne, Craiova, Uranus, Jilava, Gherla, Sighet, Aiud, Râmnicu-Sărat, staţie finiş. Pe urmă Ministerul de Interne şi domiciliu obligatoriu”, spunea Corneliu Coposu, în cartea „Coposu – confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru”.

Calvarului din închisorile comuniste i-au urmat, după eliberare, deceniile în care a fost urmărit şi hărţuit de fosta Securitate şi umilinţele îndurate la începutul anilor '90 când reprezenta opoziţia noului regim post-revoluţionar instaurat în România.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Lista uriaşă a lagărelor comuniste din anii '50. Canalul Dunăre - Marea Neagră, proiectul faraonic al Gulagului românesc

Notele secrete ale CIA despre bisericile românilor din anii terorii comuniste. De ce se aştepta lichidarea „Patriarhului roşu“, cel care a fraternizat cu sovieticii

Zvonurile bizare de care Securitatea se temea în primii ani de comunism: copiii care profeţeau sfârşitul regimului şi preoţii care se rugau pentru ploaie

Jurământul turnătorului la Securitate:  „Voi da la maximum informaţii, altfel cer să fiu pedepsit de legile scrise şi nescrise”

Mărturii ale românilor din robia sovietică a anilor '40: „Ruşii îşi hrăneau porcii cu cadavrele deportaţilor“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: