Cinci legende celebre din Ţara Haţegului. Cine păzeşte fabuloasa comoară a lui Decebal ascunsă sub albia râului Strei
0Cele mai frumoase legende din Ţara Haţegului vorbesc despre dramele unor domniţe care au stăpânit în trecut castelele şi cetăţile din acest ţinut.
Ţara Haţegului a fost supranumită "Raiul Ardealului", datorită frumuseţii locurilor. O mulţime de legende s-au păstrat despre oamenii care au stăpânit în trecut ţinutul de la poalele Munţilor Retezat.
Domniţa Ileana torcea fire de aur pentru iubitul ei
Vechi de peste 600 de ani, ruinele Cetăţii Colţ l-au inspirat pe celebrul Jules Verne, în cartea sa „Castelul din Carpaţi”. Scriitorul francez a relatat despre o aşezare în ruine de pe care în trecut oamenii vegheau trecătoarea Vulcan şi întinderea Haţegului. Locul fusese abandonat, iar oamnii credeau că este stăpânit de forţele supranaturale ale răului şi că în interiorul lui se petrec lucruri înspăimântătoare. Despre Cetatea Colţ a scris şi Evlyia Celebi, cronicarul turc care a ajuns în părţile Hunedoarei la mijlocul secolului XVII, însoţindu-i pe înalţii demnitari ai Imperiului Otoman. Cărturarul a descris fortăreaţa ca fiind vestită pentru femeile frumoase. Una dintre legendele Cetăţii Colţ, inspirată din fapte reale şi cunoscută de oamenii locului, este cea a domniţei Ileana Cândea, care a stăpânit cetatea în secolul al XVI-lea. În timpul unui asediu al tătarilor, iubitul ei ar fi fost luat prizonier. Tânărul i-ar fi apărut în somn fecioarei şi i-a spus că va fi eliberat, când ea va aduna atâta aur cât să ajungă până la el.
„Odată, într-o noapte înstelată, luminată de razele aurii ale lunii, şezând în foişorul cetăţii atârnat pe marginea stâncii, Ileana toarse mult, până ce trecu de miezul nopţii. Şi ce să vadă? Tortul, ce l-a tors după miez de noapte, era din fire de aur şi dacă torcea oricând după miezul nopţii, se alegea tot cu fire de aur. Aşa torcea ea noapte de noapte, când odată, înspre cântători, cine-i prinse fusul, ce sfârâia în josul foişorului? Era iubitul Ilenei, care în momentul în care firele de aur au fost atât de lungi, cât să ajungă la locul în care era el prins, i-au pocnit lanţurile de pe trup şi el a putut să alerge acasă, în braţele ei iubitoare“, relata istoricul Octavian Floca, în Ghidul judeţului Hunedoara, publicat în anul 1969.
Zafira, tânăra care s-a aruncat din turla bisericii Densuş
Biserica din Densuş este unică în ţară. A fost ridicată pe locul unui templu roman închinat zeului Marte, din materiale luate din construcţiile oraşului antic Ulpia Traiana Sarmizegetusa. O legendă a vechii biserici de piatră a fost culeasă şi publicată de istoricul Aron Densuşianu în 1864. Este povestea Zafirei, o tânără care s-a aruncat de pe biserică, cu inima sfăşiată de durere.
„Zafira se îndrăgostise de un june din satul vecin, frumos însă sărac. Dar părinţii severi, în voia lor absolută, declarară că mai bine o omoară decât s-o dea după un calic şi să-şi facă familia de ruşine şi de batjocură”, începea relatarea istoricului. Cei doi îndrăgostiţi, spune legenda, se întâlneau seara, pe furiş, într-o livadă din apropierea bisericii străvechi. Tatăl Zafirei îi surprinde pe cei doi, într-o seară, în grădina bisericii. Se năpusteşte asupra tânărului, aproape omorându-l în bătaie. Între timp, iubita acestuia fuge şi se asunde în turla bisericii.
„Ea ascultă în noapte de pe biserică gemetele lui până la un timp, când nemaiauzindu-le, ţinu că a murit. Tatăl său o căută după aceea, dar fără de a o mai afla. Trec zile, trec săptămâni şi Zafira nu mai vine, nimeni n-o mai vede, nimeni nu mai aude despre ea şi nimeni nu ştie să spună ceva, oricât încearcă şi întreabă părinţii ei”, relata Aron Densuşianu.
„Într-o duminică ieşind oamenii din biserică, se opresc toţi dinaintea ei pentru a se mai consulta, după datină, despre afaceri ale satului. Mai în urmă se adresează Stoica, tatăl Zafirei, către mulţime zicând că acela care va şti ceva de fata lui, şi îi va spune unde este, sau va găsi-o cineva, la acela îi dă doi boi şi tot odată declară în auzul tuturor că el va lăsa fetei sale toate libertatea de a-şi alege de bărbat pe cine va voi. Zafira, care trăgea cu urechea de asupra bisericii, din peşteră, la cele ce se vorbeau, auzi şi aceste cuvinte ale tatălui său şi ieşind ca fulgerul din peşteră pe marginea bisericii şi strigând din răsputeri; „Neîndurate, pe cel ce l-am iubit l-ai omorât, voi acum să mor şi eu! S-a aruncat jos şi a fost moartă. Unde a căzut s-a şi înmormântat. Mormântul ei acoperit cu piatră de marmură tăiată în forma unui coşciug, există până astăzi bine conservat, numai crucea s-a sfărâmat încâtva. Amantul s-a restaurat din cruda bătaie şi adeseori, zice tradiţiunea, plângerile lui pe mormântul nefericitei Zafira, în puterea nopţii deşteptau vecinătatea”, relata Aron Densuşianu, în volumul Suveniri şi impresiuni de călătorie, publicat în Familia, în 1866.
Împăratul care a despicat muntele pentru fiica sa
Retezatul este considerat un loc feeric datorită lacurilor glaciare, ce s-au format în căldările gheţarilor preistorici. Frumuseţea ochiurilor de apă, „lacrimile” sau „ochii albaştri” ai muntelui a dat naştere mai multor legende. Localnicii povestesc că pe vremuri trăiau uriaşi, care îşi coborau braţele în munte făcându-şi "căldări" adânci din piatră în care se aduna apa, iar ei îşi potoleau setea aici, după luptele sângeroase. Într-una din aceste bătălii, un uriaş ar fi lovit cu baltagul muntele care poartă acum numele Peleaga. Coama muntelui s-a desprins şi a fost aruncată departe, în Valea Pietrelor, iar astăzi locului i se spune Vârful Lolaia. Osteniţi de luptă, uriaşii au săpat câte un ceaun în trupul Pelegii, iar altul a fost scobit în cel al Zănoagei. Apa s-a strâns astfel, formându-se Lacul Bucura şi Lacul Zănoaga.
După ce au sorbit uriaşii apa, au sărit mai mulţi stropi şi astfel s-a format o mulţime de tăuri în jurul celor două lacuri. Potrivit legendei, uriaşii au fost înfrânţi de un voinic al locului. I-a tăiat capul unui căpcăun, iar acesta s-a transformat într-un munte de piatră, căruia i se spune Retezat. Un alt uriaş ucis de oameni s-a prefăcut într-un lac mlăştinos, căruia ciobanii îi spun Tăul Spurcat.
O altă legendă vorbeşte despre fata Împăratului Alb care stăpânea Ţara Haţegului. „Demult, demult de tot, pe vremea când munţii se băteau în capete şi balaurii stăpâneau văzduhurile, împărăţea în Ţara Haţegului Alb-Împărat. Şi avea Alb-Împărat o mândreţe de fată, frumoasă ca o cadră. Era aşa de frumoasă domniţa, că i se dusese vestea peste nouă mări si nouă ţări. Bune ar fi fost toate la curte dacă, prin ţinuturile împărăţiei n-ar fi vieţuit o dihanie cum n-o mai văzut până atunci niciun pământean. Era dihania asta un balaur năpraznic care numai de blestemăţii se ţinea câtu-i ziulica de mare. Ba şi noaptea n-avea hodină, că aşa sunt balaurii, mai mult în negură îşi fac de cap. La fiecare miez de noapte înghiţea câte o codană de fată. O pus atuncea împăratul strajă împătrită pe lângă domniţă, că înfricoşată teamă i se mai făcuse ca să nu-i piardă şi lui, balaurul, fata. Şi pentru ca străjile să vadă bine, iar muntele să nu le mai steie pavăză în faţa ochilor atunci când jivina ar fi chitit să mai pornească de dincolo de creste, o luat împăratul paloşul, scula cea năzdrăvană moştenită de la tătâne-su, Roş-Împărat. O prins el paloşul cu amândouă mâinile, l-o învârtit aprig pe mai sus de cap şi, izbind năpraznic, o retezat împăratul momâia vârfului. De-atunce îi zice muntelui Retezatu, de când l-o scurtat cu sabia Alb-Împărat”, este Basmul Retezatului, redat de hategului.ro.
Domniţa de la Prislop, vindecată şi îndrăgostită
Povestea mănăstirii Prislop este legată de cea a domniţei Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise-vodă, din secolul XVI. Zamfira a finanţat ridicarea aşezământului religios, după ce s-a vindecat bând din apa izvorului care trece prin curtea mănăstirii. Biserica a fost împodobită cu odoare, iar în vecinătatea ei, Zamfira a înfiinţat o şcoală de cântăreţi bisericeşti. O lespede din marmură roşie, purtând stema Ţării Româneşti, conţine un epitaf cu următorul text: „Saphira, a principelui Moise vestită fată, în acest pământ şi-a aşezat jalnicul trup. Mai întâi lui Keseriu, prea scumpă soţie, i-a închis ochii, apoi devine soţia ta, Nisowski. Pământul valah nu vede sub cerul său nimic mai ales ca ea, dacă neamul i-ai cerceta. Având în vedere şi altceva, domn i-a fost acesteia şi bunicul şi tatăl. Dacia îi plânge pe amândoi. Tu, oricare eşti acela care priveşti aceaste amintiri ale iubitei Saphira, spune: Saphira a fost demnă de numele de safir”. Zamfira a avut trei soţi şi a fost una dintre cele mai bogate femei din Ardeal. În ultimii ani din viaţă, după ce se despărţise de Pál Markházi, nobilul maghiar intrat în slujba sultanului şi apoi întemniţat în Istambul, Zamfira s-a retras la mănăstirea Prislop, pe care o clădise. A avut însă o nouă tentativă de căsătorie, îndrăgostită fiind de logofătul Ioan Norocea din Ţara Haţegului.
„Povestea celor doi o aflăm din documentele din procesul devenit celebru, Johannes Keserew (fiul ei) versus Jowan Logoffeth de Zaz Sebes. La 9 aprilie 1585, Johannes Keserew de Gybarth, plătind o taxă de şaisprezece mărci, cere audierea martorilor în procesul intentat lui Ioan Norocea, pentru recuperarea bunurilor primite de acesta de la Moyzin Saphyra. Acuzarea se sprijină pe mărturia lui Johannes Keserew. Vrând neapărat să se mărite cu Norocea, Saphira îi face cadou logofătului bunuri scumpe, printre care o icoană, părţi (mâna) din Sfintele Moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi multe rochii pentru Samphyra, fata lui Norocea. Nereuşind să-i smulgă logofătului promisiunea că o va lua de soţie, Saphira „face scandal”, şi-i cere înapoi cadourile oferite, dar cum susţine Johannes Keserew, aceste bunuri au rămas în continuare în posesia logofătului”, informează Maria Roşu, pe blogul Istorii povestite. Logofătul însă nu voia să o ia de nevastă, fiind căsătorit cu o altă femeie.
Comoara lui Decebal, ascunsă în Strei
Una dintre cele mai faimoase legende din zona Ţării Haţegului vorbeşte despre fabuloasa comoară a lui Decebal, ascunsă în albia Râului Strei.
„Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata Dio Cassius.
Autorul „Istoriei Romanilor” mai scria că romanii au descoperit o parte din comori, după ce Biciclis, un get care ar fi ştiut locul ascunzătorilor, a fost luat prizonier şi ar fi dat în vileag povestea. Comorile au ajuns în Roma, o dată cu alte prăzi care au totalizat peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint. La aproape 14 secole de la invazia romanilor în Dacia, povestea comorii lui Decebal revenea în actualitate.
Mai mulţi istorici din secolul XVI relatau despre o comoară extrem de valoroasă descoperită de pescari, în râul Strei.
„Mai frumoasă istorie scrie Lazie (n.r. Wolfgang Lazius, umanist austriac) despre nişte români şi o parte a visteriei de Decebal ascunse supt albia Streiului, celei neaflate de împăratul Traian, zicând: o parte a vistieriei acestuia, mai înainte de opt ani (Lazie scrie în anul 1551), în numitul râul Sargeţiei, pre care romanii îl cheamă Streiu, s-au aflat prin întâmplare acestea: mergea nişte pescari români cu şeicile din Mureşu în Streiu şi, legându-şi luntrile cu un trunchiu, au zărit că sclipeşte ceva. Vrând să scoată din apă aceea ce stricase prin rădăcinile lemnului şi cercând mai de adinsul, au aflat şi mai mulţi galbeni, mai cu seamă de ai lui Lisimahu, craiul Traciei, cu inscripţie grecească. Cum am înţeles din oameni vrednici de credinţă, la 400.000 de galbeni şi mulţi sloi (n.r. piese) de aur au aflat. Ducându-i acasă şi împărţindu-i pescarii între sine, unii dintre dânşii au mers la Bălgradul Ardealului (n.r. Alba Iulia) şi întrebând pe argintari de cât preţ ar fi acela s-a vestit lucrul. Şi George Monahul sau Martinusie (n.r. George Martinuzzi), carele ca un tutor al lui Ioan Zapolia cârmuia Ardealul, a început a căuta după pescari. A şi luat multe mii de la unii pescari şi multe mii au găsit în numita boltiţă. Dar ceilalţi pescari, prinzând de veste, au încărcat câteva care şi au trecut în Moldova”, relata Gheorghe Şincai, în Hronica Românilor.
Puţine erau satele din Ardeal în care nu circulau poveşti despre comori ascunse în ruinele unor cetăţi, în gorgane sau în peşteri. „Cele mai multe stau sub paza duhurilor necurate şi dacă întâmplător le găseşte un om mai slab de fire, acela trebuie să moară de moarte năpraznică. Altele iarăşi stau sub afurisenie şi cei ce le găsesc se nefericesc din cauza lor până în a şaptea viţă. Când se apropie apoi primăvara cu indiciile cele mai neîndoelnice ale flăcărilor albastre, cari se ridică din comorile ascunse, mulţi oameni veghiază în tovărăşie nopţile senine, şi când se arată mult dorita flacără, aleargă la faţa locului şi împlântă semne în pământ”, relata istoricul Iulian Marţian.
Vă recomandăm şi:
Cea mai înfricoşătoare poveste adevărată din istoria Castelului Corvinilor este cea a decapitării domniţei Ana (Barbara) Torok, de către soţul ei, nobilul Ioan Torok, cel care a stăpânit Castelul Corvinilor în secolul XVI. Domniţa a sfârşit torturată şi ucisă cu un piron, pentru că îşi înşelase soţul.
Locul care dă fiori celor mai mulţi dintre vizitatorii Castelului Corvinilor este fântâna din curtea interioară, veche de şase secole, despre care se spune că a fost construită de trei prizonieri turci, în vremea lui Iancu de Hunedoara. Potrivit unor legende, turcii au fost ucişi după 15 ani în care au săpat în stâncă şi au dat de apă, deşi li se promisese că vor fi eliberaţi.
Elisabeta Szilagyi, soţia lui Ioan de Hunedoara şi mama regelui Matia Corvin, a jucat un rol importat în istoria poporului român, chiar dacă povestea „reginei din Hunedoara“ este presărată de controverse.
Se încarcă comentariile...
