Cele mai frumoase snoave româneşti despre diavol. Dracul negru ca un hornar care l-a scăpat pe român de soacră
0O mulţime de snoave din folclorul românilor îl aveau în rolurile principale pe diavol, ironizat adesea de autorii populari.
Diavolul este unul dintre cele mai prezente personaje din cultura şi mitologia românească, dovada fiind şi nenumăratele nume pe care i le-au dat românii de-a lungul timpului. Cele mai cunoscute sunt: Aghiuţă, Satana, Necuratul, Pârdalnicul, Încornoratul (Cornoratul), Cel cu coarne, Carnea, Corneciu, Cornila, Spurcatul, Împeliţatul, Tartorul, Sarsailă, Scaraoschi, Antihristul (Antihartul, Neteharsulf, Naiba, Nefârtatul (Nefartache), Ucigaşul, Uciganul, Ucigă-l crucea, Bată-l crucea, Ucigă-l tămâia, Ucigă-l toacă, Ucigă-l întunerecul, Ucigă-l vederea, Ucigă-l focul, Cruce de aur în casă, Cruce de aur cu noi, Ducă-se pe pustii, Mâie pe unde-a-nserat, Cel din baltă, Al de pe scorbura, Aghiuţă, Tichiuţă (Chitiuţă), Cel cu chitia, Michiduţă, Mititelul, Neagră-rea, Han-Tătar, Crăpatu, Loază, Vârlan, Codea, Nodea. Folclorul românesc i-a alocat un loc aparte, iar snoavele, bancurile şi proverbele au făcut din el un personaj pitoresc. Iată câteva dintre acestea:
Dracul din vis
„Să vă povestesc visul meu. Dintre toate boalele căsătoriei, cea mai mare este soacra. Contra acestei boli nu e leac. Nici dr. Babeş, care vindecă de turbariţă, de soacre nu te poate mântui. Întrebat-am la vrăjitoare, păsăclitori şi şolomonari cum să scap pe căi cinstite de soacră-mea, dar nimeni nu mi-a ştiut da sfat. Dat-am liturgii de prescuri la biserici, făcut-am masle la câte şapte popi, lăsat-am să-i citească psaltirea înapoi, rugatu--m-am în tot chipul la Dumnezeu şi la toţi sfinţii s-o ia dracul, dar toate în zadar. Disperat cum eram, într-o zi m-am dat pe mine însuşi dracului, numai să scap de soacră-mea. La urmă îmi părea rău de ce am făcut, că nevastă-mea era o fiinţă atât de bună de te puteai lega la rană cu ea. Cel ce ziua pomeneşte pe dracul, noaptea draci visează. În noaptea următoare când dormeam mai bine, cine mi s-arată în vis? Dracul.
Negru ca un hornar, cu coarne de ţap pe cap, coadă cât un şlep, copite de cal la picioare, sta dracul dinaintea patului meu şi scânteind din ochi ca o şină de fer scoasă din para focului, când ţiganul dă pe nocovalmă cu barosul în ea. Ce vrei de la mine, mă întreabă dracul, apoi aşteptând răspunsul meu lasă să-i spânzure o limbă lungă din gură, ca şi ogarul ostenit de fuga după iepuri. Mie, de spaimă, mi s-a făcut graiul nod în gurp şi nu putam zice alta decât so-socră-cră du-du-du. Dracul aflând dorinţa mea a plesnit într-un râs cu hohote de toate cănile şi blidele din cuier se clătinau, apoi mi-a zis: Aşa vă trebuie vouă bărbaţilor din această lume păcătoasă. De ce sunteţi voi atât de proşti. Noi în iad suntem mult mai cuminţi şi ca să scăpăm de soacre le luăm de neveste. Dar să nu te superi, adaose dracul, eu îţi voi împlini dorinţa. Apoi parcă-l văd cum s-a învârtit cu coada în jurul grumazului soacrei mele şi fluierând marşul lui Miai Viteazul a luat-o prin hornul casei afară cu ea. Eu, ca niciodată în viaţa mea, am dormit liniştit şi fericit până a doua zi târziu, când o dată mă pomenesc cu oarecine strigând: Scoală, puturosule şi vezi-ţi de lucru! Mă trage de picioare jos din pat şi cine mă trăgea de picioare? Soacră-mea”. (Calicul. Humor şi satiră/ 13 martie 1893).
Tararaua nemţească
„În vremea de demult, pe când şi dracii umblau pe pământ şi-i cunoştea lumea, căci azi nu se mai cunosc oamenii din draci, în vremea de demult, zic, s-a întâlnit odată un neamţ cu un drac, şi se cam luară la colţ. Dracul zicea că el ştie să cînte un cântec frumos şi lung. Neamţul se fălea că el ştie să cânte un cântec mai frumos şi mai lung decât dracul. Se ciorovăiră ei ce se ciorovăiră, dară câîtuşi de cît nu se putură ajunge din vorbă ca să se înţeleagă. Tocmai erau să se şi ciomăgească, iată că ajunge şi un pui de românaş şi intră şi dânsul în vorbă. Din una din alta, înţelese el despre ce este gâlceava. Atunci le zise: — Măi, vreţi voi să faceţi pace? — Vrem, răspunseră ei. — Trebuie să vreţi, le mai zise românaşul, că de unde nu, vă fac morişcă în păr. Iacă, tu, neamţule, să porţi pe dracul în cârcă, până îşi va sfârşi cîntecul. Apoi, tu, drace, să porţi pe neamţ în spinare, pînă îşi va cânta şi dânsul cântecul.
După aceasta vă veţi răfui voi între voi socoteala, căci se va vedea al cui va fi cântecul mai lung. — Priimim. — Ne învoim. Răspunseră deodată amîndoi. Neamţul luă pe dracul în spinare şi începu a-l purta, iară dracul începu să cânte. Un an de zile încheiete purtă neamţul pe drac în cîrcă, în care timp dracul făcu ce făcu şi isprăvi cîntecul. Românul sta doparte, îşi răsucea mustaţa, râzînd de astă bazaconie. Acum luă şi dracul pe neamţ în cârcă şi începu să-l poarte. Neamţul începu şi el să cînte. Dracul îl purtă un an, îl purtă doi, îl purtă trei şi neamţul, ca să sfîrşească, ba. Dracul tot aştepta să-i spuie că a sfârşit, dară neamţul nici că avea gând. Începu dracul a cam pierde răbdarea, dară înghiţi la noduri, căci aşa le fusese vorba.Românul râse de dînşii, pînă ce se strâmbă de râs. Se ţinea cu mîinile de pântece şi rîdea. În cele de pe urmă, către al şaptelea an, i se acrise şi dracului de atâta tarara, căci neamţul tararaua mi-şi cînta. Îl mai purtă ce-l mai purtă, plin de obidă şi de necaz, dară neamţul şedea bine în cârca dracului şi nici pomeneală nu era de isprăvit. Doisprezece ani trecu şi neamţul cânta mereu şi dracul îl purta mereu în câîrcă. Cât p-aci era să plesnească dracul de necaz. Biruindu-l supărarea şi, scos din orice răbdare, se incumese şi întrebă: — Mai ai mult, mă neamţule, că mi-ai împuiat urechile cu tararaua ta? — O! O! D-abia am început, răspunse neamţul. Atunci dracul, nemaiputîndu-se ţine de necaz, trânti pe neamţ jos, căruia îndată îi plesni pantalonii în genuchi şi gherocul în coate şi la subsioare. Şi d-atunci a rămas zicătoarea: Tararaua nemţească. Iară românaşul nostru leşinase de rîs, de astă întîmplare, podidindu-l lacrămile”. (Petre Ispirescu, 1879).
Săracul şi dracul
Snoava spune păţana unui român sărac, cu şapte copii, care voia să îl înşele pe diavolul ce trăia într-o baltă. „Luă în dăsagă un ghem de sfoară groasă şi făcu un ţăruş ascuţit şi plecă. Cum ajunse la baltă băgă capul sfoarei pe ţăruş, bătu ţăruşul în pământ, desfăcu ghemul şi începu a se face că măsoară cu sfoara, cântând şi chiuind. Auzind Dracu gălăgie, eşi să vază ce e. Dădu de rumân măsurând. — Dar ce faci acolo, mă? l-a întrebat dracul. Rumânul se uită la el aşa pe sub sprinceană şi-i zise: — Da ce zor ai tu? — Am, că acilea stau. — Apăi, dacă vrei să ştii, iacă: măsor locul să zidesc o biserică să fie pomană morţilor. (...) Si rumânul se făcu că începe iar să măsoare. — Ştii ce, mă ? zise dracul, crezând că nu e glumă, eu îţi dau voie să faci aici ce vrei tu să faci, dar să te prinzi şi tu a împlini trei lucruri ce-ţi voi zice eu, şi pe urmă, de l-ei face, să fie locul al tău. — Ce să fac? — Întâi, uite vezi tu calu-ăla de colo?
— Ei... — Să-l duci în spinare până ăi ocoli de trei ori lacul. — Da, tu poţi? — Pociu. — Ia să te văz. Luă dracul calul şi-l puse pe spate şi ocoli lacul ca şi cum n-ar fi avut nirnic în spinare. — Aoleo, zise rumânul când se opri dracul, ce, tu ai fi zicând că ai făcut pricopseala mare, ai? — Ei, fă şi tu ca mine. — Ce ca tine? că eu fac altfel, mai abitir... Tu l-ai luat în spinare; să ţi-l iau eu numai între picioare mă, să vezi. Şi o dată se repezi călare pe cal; îi dădu două călcâie în burtă şi tot în goana calului ocoli de trei ori lacul şi sări lângă drac. Dracu se vede că nu mai văzuse om călare, or că erau dracii proşti pe vremea aia, că rămase cu gura căscată. (Dumitru Stăncescu - Basme, culese din gura poporului, Bucureşti, 1892)
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
