Cei mai înfricoşători duşmani ai Romei. Cum au sfârşit „barbarii” legendari care au făcut să se clatine un imperiu

Cei mai înfricoşători duşmani ai Romei. Cum au sfârşit „barbarii” legendari care au făcut să se clatine un imperiu

Cei mai de temut duşmani ai Romei/

Două personaje legendare din istoria antică a românilor s-au numărat pe lista selectă a celor mai înverşunaţi duşmani ai Imperiului Roman.

Ştiri pe aceeaşi temă

Istoricii Antichităţii au oferit relatări despre teama pe care le-au inspirat-o romanilor câteva dintre personajele legendare ale vremurilor. Iată povestea acestora:

Mitridates cel Mare - regele otrăvurilor
Mitridates al VI-lea din Pont se revendica, potrivit istoricilor, ca urmaş al lui Alexandru cel Mare şi al regelui persan Darius şi s-a numărat printre cei care au provocat Roma, creând un imperiu care se întindea din nordul Mării Negre în Siria şi Armenia. În 88 î. Hr., armatele sale ar fi ucis peste 80.000 de civili romani. Ambiţia lui Mitridates, cuplată cu cunoştinţele avansate ale otrăvurilor, l-a făcut una dintre cele mai colorate personalităţi ale Antichităţii.

În cele din urmă, Roma a fost victorioasă, iar Mitridates şi-a pierdut împărăţia şi viaţa. Războaiele mitradatice au împins Roma spre pragul dezastrului, susţin istoricii. Mitridates al VI-lea a fost supranumit şi Mitridates cel Mare sau Eupator. A stăpânit regiunile de pe ţărmul Mării Negre, în perioada 119 – 63 î.Hr., şi a rămas în istorie prin cele trei războaie care îi poartă numele. Armatele romane au învins în bătălia de la Lycus şi au cucerit regatul Pontului. Istoricii susţin că, înainte de a fi capturat de romani, Mitradates s-a sinucis prin otrăvire, într-un turn din Bithynia, împreună cu cele două fiice ale sale. Trupul său a fost mutilat apoi de soldaţii romani. O legendă spune că Mitridates ar fi eşuat în încercarea de a se otrăvi, pentru că se făcuse imun la toate toxinele, ori pentru că doza de otravă purtată cu el nu era de ajuns pentru a fi eficientă pentru el şi fiicele sale. Însă povestea nu este credibilă, susţin specialiştii. Potrivit unor istorici, sub conducerea regelui cu origini greceşti, timp de două decenii s-ar fi aflat şi cetăţile antice din Dobrogea.

Hannibal - Fulgerul
Născut în nordul Africii, în secolul al treila î. Hr., generalul cartaginez Hannibal şi-a trecut numele pe lista celor mai străluciţi comandanţi militari din istorie şi al celor mai temuţi duşmani ai Republicii Romane. În timpul celui de-al doilea Război Punic, în primăvara anului 218 î. Hr., Hannibal a mărşăluit cu o armată de aproape 100.000 de oameni, dar şi cu elefanţi de război, din Iberia până în Italia. Traversarea Alpilor s-a numărat printre cele mai remarcabile realizări militare ale sale. Pe lângă climatul rău, armata lui Hannibal s-a confruntat cu atacurile de gherilă ale triburilor indigene, care au rostogolit stânci în calea lor. În cea de-a 15-a zi de trecere şi după mai mult de cinci luni de la plecarea în marş, Hannibal a ieşit în cele din urmă Alpi cu doar 20.000 de ostaşi de infanterie, cu 6.000 de cavaleri şi 37 de elefanţi. După trei bătălii importante împotriva romanilor Hannibal a ocupat o parte din Italia timp de 15 ani.

Contra-ofensiva romană în nordul Africii l-a forţat să se întoarcă însă în Cartagina, unde a fost înfrânt de Scipio Africanul în bătălia de la Zama. Anticii l-au numit Barcas (Fulgerul), având în vedere slăbiciunea lui pentru atacurile rapide. „Nicicând n-a fost pe lume un om mai bine înzestrat cu însuşiri atât de felurite - şi de a asculta şi de a porunci. Când înfrunta primejdiile, Hannibal era cel mai cutezător dintre toţi, iar în toiul pericolelor dovedea cea mai mare chibzuinţă. Nu-i isovea trupul nici un fel de trudă. Hannibal era deopotrivă de răbdător şi la frig şi la arşiţă, cumpătat la mâncare şi băutură, după care nu jinduia niciodată. Mulţi l-au văzut adesea pe Hannibal odihnindu-se pe pământul gol, acoperit numai cu o mantie soldăţească, în mijlocul străjerilor la posturile de veghe. În luptă pornea cel dintâi şi ieşea din încăierare cel din urmă”, îl descria istoricul roman Titus Livius. Hannibal a fost înfrânt în cele din urmă, s-a refugiat în exil, pentru a evita capturarea sa de către romani, în cele din urmă şi-a luat propria viaţă, otrăvindu-se în anul 183 î. Hr. în apropierea Strâmtorii Bosfor.



Burebista - cel dintâi şi cel mai mare rege al Traciei
Unii istorici îl consideră pe Burebista (82 î.Hr. - 44 î.Hr.) întemeietorul statului dac, omul care a reuşit să unească sub stăpânirea sa triburile care populau în urmă cu peste două milenii actualul teritoriu al României şi teritoriile din Balcani.

A ajuns să fie temut chiar de către romani, informa autorul antic Strabon. „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista i-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi prin ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani”, scria istoricul antic, în Geografia. În vremea regelui Burebista, puterea militară a statului dac devenise o ameninţare pentru romani şi celţi, iar regatul se afla în culmea prosperităţii. Potrivit istoricilor, armatele lui Burebista ajungeau la 200.000 de oameni. Cu ajutorul lor, Burebista a supus şi distrus mai multe triburi stabilite în spaţiul carpatic şi a reuşit să îi alunge pe celţii care ocupaseră ţinuturi întinse din actualul teritoriu al Transilvaniei. Istoricii susţin că generalul Cezar a ajuns să se teamă de puterea regelui Burebista, cele care avea să fie numit, potrivit unei inscripţii greceşti din vremea sa, „cel dintâi si cel mai mare dintre regii din Tracia". Burebista a fost înlăturat însă, potrivit istoricilor, în urma unui complot, iar regatul său s-a destrămat. „Cât despre Burebista, acesta a murit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată asupra lui. Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi”, informa Strabon.

Decebal - două decenii de confruntări
Decebal, unul dintre eroiii naţionali ai românilor, şi-a legat numele de cele mai însemnate războaie purtate de romani în Dacia, la începutul secolului al doilea. Decebal a fost numit un duşman de temut al romanilor, menţiona Dio Cassius, autorul Istoriei Romane.  Predecesorul său, Duras, îl lăsase la conducerea ţării, de bună voie, Decebal fiind „foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbînda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrîngere”, informa autorul latin. Potrivit istoricilor, armata lui Decebal se putea ridica la 60.000 de oameni, dintre care 40.000 erau daci, iar restul proveneau din rândurile triburilor germanice şi sarmatice, care le-au fost aliate dacilor împotriva romanilor. Cu două decenii înainte de războiul care a dus la înfrângerea dacilor, în timpul domniei împăratului Domiţian, au avut mai multe confruntări sângeroase între daci şi romani.

La Tapae (în apropiere de viitorul oraş Ulpia Traiana Sarmizegetusa) în anii 87 şi 88, dacii conduşi de Decebal i-au măcelărit pe romani, potrivit izvoarelor istorice. În prima bătălie, prinşi într-o ambuscadă, aproape toţi soldaţii Legiunea a V-a Alaudae au fost ucişi, împreună cu generalul lor Cornelius Fuscus, iar dacii au capturat steagurile şi maşinile de luptă. În anul următor, armata romană s-a întors la Tapae şi i-a învins pe daci. În anii 101 – 102 şi 105 – 106, sub conducerea împăratului Traian, romanii îi înfrâng pe daci şi cuceresc teritorii întinse din Dacia. „Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti”, relata autorul Istoriei Romanilor.

Attila – Biciul lui Dumnezeu
Attila, regele legendar al hunilor supranumit şi Biciul lui Dumnezeu, a trăit în secolul al V-lea, şi a rămas în istorie drept unul dintre cei mai mari conducători militari. Aproape a îngenuncheat Imperiul Roman, iar războaiele de cucerire au adus hunilor ţinuturi întinse de la munţii Ural la fluviul Rin şi de la Dunăre la marea Baltică. Autorul antic Iordanes relata că Attila devenise stăpân şi în Dacia. Hunii au invadat actualele teritorii ale ţării noastre în secolele IV – V, potrivit unor istorici.  „Attila, stăpânul tuturor hunilor şi singurul stăpânitor în lume al aproape tuturor neamurilor din întreaga Sciţie, a fost admirat şi s-a bucurat de o faimă strălucită la toate neamurile”, informa autorul lucrării istorice Getica. Alţi istorici ai Antichităţii târzii au descris în culori sumbre obiceiurile de viaţă ale hunilor care inspirau teamă prin cruzimea lor. Attila nu făcea excepţie. „În timp ce călătoream şi ne pregăteam să poposim lângă un sat, a fost prins un scit care venise în ţara barbarilor ca spion trimis de romani. Attila a poruncit să fie ucis prin răstignire”, afirma Priscus.

Cea mai importantă bătălie a armatelor sale a avut loc în 20 iunie 451, pe Câmpiile Catalaunice, pe teritoriul actualei Franţe. Oştile lui Attila şi ale aliaţilor săi au dat piept cu cele ale unei coaliţii aflate sub comanda generalui roman Flavius Aetius şi a regelui vizigot Theodoric I. Armata regeui hun a fost înfrântă, iar bătălia a marcat sfârşitul dominaţiei militare hunice în Europa şi a imperiului hun. Peste 15.000 de oameni au murit în bătălie, susţinea autorul antic Iordannes. La un an după marea înfrângere din Câmpiile Catalunice, Attila a invadat Italia şi a devastat mai multe oraşe în drumul oştirilor sale spre Roma. Generalul roman Aetius, văzând că nu are şanse să ţină piept cu armatele sale cuceritorului l-a convins pe Papa Leon I să iasă în întâmpinarea regelui hun şi să îi ceară pacea, oferindu-i aur. Potrivit spuselor lui Attila, sfinţii Petru şi Pavel i s-au arătat şi i-au cerut să-l asculte pe Papa Leon şi să se retragă din Italia. Conform legendei, moartea lui Attila a survenit în noaptea nunţii sale cu prinţesa burgundă Hilda, în 453. „Attila a murit din cauza unei hemoragii la nas, noaptea, pe când dormea cu ţiitoarea sa hună. Această tânără a fost bănuită că l-a omorât”, relatau autorii Chronicon Paschale, din secolul al VII-lea. Attila avea in jur de 57 de ani în anul 453 şi avusese peste 300 de soţii şi amante, potrivit unor istorici.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Povestea scenei XXX de pe Columna lui Traian. Cum a refuzat sora regelui Decebal avansurile împăratului Traian

Descoperirile uimitoare din cetatea dacilor Sarmizegetusa Regia: comori de aur, obiecte stranii şi mii de kosoni

Secretele templelor dacilor: altare de sacrificii, locuri de observaţii cereşti şi sanctuare de iniţiere a războinicilor. De ce au fost distruse din temelii de romani

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: