Ce s-a ales de vechea graniţă din Defileul Jiului. Luptele crâncene date de români la hotarul din Primul Război Mondial
0Pasul Surduc din Defileul Jiului a rămas un punct de reper pentru istoria românilor. Până în 1918, aici a fost o graniţă între Transilvania şi România, iar în anii Primului Război Mondial s-au dat lupte crâncene. Câteva clădiri vechi, abandonate, mai amintesc frânturi din istoria zonei.
Până în 1918, un loc din Defileul Jiului a fost graniţă între Transilvania aflată în Imperiul Austro-Ungar şi România. În urma fostului hotar din Pasul Surduc a mai rămas o clădire veche de peste un secol, abandonată pe marginea şoselei Petroşani – Târgu Jiu, între versanţii abrupţi tăiaţi de râul Jiu. Timp de mai multe decenii, de la mijlocul secolului al XIX-lea când a fost construită şoseaua prin Defileul Jiului, clădirea, în faţa căreia se întindeau barierele păzite de grăniceri, marca locul de intrare în Defileul Jiului şi în ţinuturile României.
Şapte kilometri mai jos pe cursul Jiului, o altă fostă clădire impunătoare, acum şi ea părăsită, a funcţionat din 1867 până în 1918, ca sediu al Oficiului Vamal dintre Regat şi Transilvania. După ce graniţa a dispărut, construcţia din vecinătatea Mănăstirii Lainici a devenit loc de cazare pentru muncitorii care au lucrat la construirea căii ferate din Defileul Jiului. Apoi, cu timpul, a fost lăsată de izbelişte, rămânând doar un loc de popas. Ambele clădiri au rămas necunoscute celor mai mulţi dintre călătorii care traversează cei peste 30 de kilometri ai Defileului Jiului.
Şoseaua din Defileu
În urmă cu peste un secol, istoricul Nicolae Iorga admira vechea poartă de intrare în România.
„Hotarul nu e mai departe decât şase kilometri. Unde sapă o strâmtoare între munţi, e satul ardelenesc al Vîlcanului şi Pasul Vâlcan, prin care Jiul românesc de la Lupeni, unit cu cel unguresc, care se trece aici la petroşani pe un podeţ al căii ferate, intră în România. La alt pas, al Surducului sau al Păiuşului, ţinteşte frumoasa şosea netedă care vine din ţară ca o solie de muncă şi ca o dovadă de simţ ales pentru frumuseţă”, scria istoricul Nicolae Iorga, în Neamul Românesc în Ardeal ţi Ţara Ungurească (1909).
Câţiva ani mai târziu, în timpul Primului Război Mondial, aici s-au dat lupte crâncene între armatele române şi cele germane şi austro-ungare. Un general german descria în memoriile sale, cât de greu îi era armatei sale să înainteze prin Defileul Jiului, apărat de români.
„Ca un zid imens se ridicau Munţii Vulcan (lăţime orizontală de 5 – 6 kilometri), din valea adâncă a Jiului românesc (altitudine 1.000 de metri), spre coama înălţimii, aflată la 1.700 de metri. Trecătoarea Surduc propriu-zisă (spărtura Jiului prin munţi) nu putea fi în niciun caz, cucerită pe front. Îngustimea defileului, care nu avea spaţiu decât abia pentru curgerea râului şi pentru şoseaua săpată artificial în stânci, ca şi inaccesibilitatea versanţilor foarte abrupţi de ambele părţi, împiedicau succesul unei operaţiuni pe front. Şoseaua nu putea fi cucerită decât prin învăluirea coamei Munţilor Vulcan pe la Vest şi Est”, scria generalul de infanterie Erich von Falkenhayn, în „Campania Armatei a 9-a germane împotriva românilor şi ruşilor 1916 – 1917”.
Germanii au abandonat maşinile de luptă în defileu
Cărarea muntoasă pe care şi-a forţat-o Jiul în trecerea sa prin munţi, are 25 de kilometri în linie dreaptă, însă, graţie şerpuirilor, măsoară mai mult de 40 de kilometri, menţiona generalul de infanterie.
„Cărarea Jiului este atât de îngustă încât abia s-a găsit lângă pârâul ce curge atât de repede locul necesar construcţiei unei şosele de aproximativ cinci metri lărgime. Numai într-un loc, la Mănăstirea Lainici, cam înspre mijlocul văii, aceasta se lărgeşte, luând forma unui cazan cu diametrul de jumătate de kilometru. Pe rest, munţii se înalţă pretutindeni chiar din imediata apropiere a malului pârâului sau de la marginea şoselei, vertical în sus, până la înălţimi de peste 1.000 de metri. Abia de curând, burghiile mecanice şi explozibilele au făcut posibilă construcţia ei. Înainte de a fi existat această şosea, traficul peste munţi se făcea în acea refiune peste trecătoarea Vulcan, aflată la numai câţiva kilometri vest de şoseaua Surduc şi la o înălţime de peste 1.600 de metri, pe drum foarte dificil”, scria Erich von Falkenhayn.
Potrivit istoricilor, Bătătlia de pe Valea Jiului a făcut parte din operaţia de apărare a trecătorilor din Munţii Carpaţi, cea de-a treia operaţie de nivel strategic desfăşurată de Armata României în campania anului 1916. A avut ca scop oprirea ofensivei declanşate de inamic pe frontul din Transilvania, menţinerea şi consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munţilor Carpaţi şi crearea condiţiilor pentru reluarea iniţiativei strategice şi trecerea la ofensivă.
Armatele austro-ungare au forţat, cu eforturi mari în lunile octombrie – noiembrie 1916, traversarea defileului, în cele din urmă reuşind, însă, cu pierderi mari.
Pod distrus în timpul luptelor din defileu. FOTO: Arhiva personală Dan Simion Grecu
„Înaintarea s-a înfăptuit prin luptele cele mai grele. Românii au rezistat cu disperare. Fiecare munte trebuia luat cu asalt. Şi chiar dacă prin acest procedeu noi cuceream pradă bogată, prizonieri material, trebuia în schimb să plătim înaintarea noastră cu sacrificii serioase. Una dintre cele mai grele pierderi a fost moartea Princeipelui Enric de Bavaria. El a căzut la 25 octombrie pe când recunoştea în Linia 1-a terenul, în vederea atacului regimentului său din ziua următoare, şi a murit în urma unei împuşcături în pântece”, scria Erich von Falkenhayn.
Tot în Defileui Jiului a fost rănit grav generalul român Ioan Dragalina (foto), o rană de gloanţe care în cele din urmă i-a fost fatală. În dimineaţa zilei de 12 octombrie 1916, generalul Dragalina se afla în recunoaştere, în primele linii, trecând podul din apropierea Mănăstirii Lainici. La întoarcerea de la mănăstire, pe pod, maşina sa a fost cuprinsă într-un schimb de focuri. Maşina a trecut în viteză pe pod prin ploaia de gloanţe, dar generalul a fost rănit de două gloanţe în braţul stâng şi în omoplat. Câteva zile mai târziu, generalul a murit, după ce rana i s-a infectat, chiar dacă braţul îi fusese amputat.
Şoseaua era în multe locuri îngheţată, desfundată, surpată sau distrusă de inundaţie, adăuga acesta. Pe cei 40 de kilometri ai ei, la sfârşit de octombrie 1916, au trecut 60.000 de oameni şi 30.000 de cai de cavalerie sub tirurile românilor, care însă au fost nevoiţi să se retragă.
„Chiar ducerea înapoi a cailor abia a fost posibilă; pentru tunuri şi vehicule, cu toată abnegaţia călăreţilor, a fost o imposobilitate. Au trebuit să fie distruse sau împinse în prăpăstii, unde nu mai puteau fi găsite de inaimic. Aceasta a reuşit. Timpul a fost atât de rău, încât a împiedicat şi pe inamic să urmărească de aproape”, amintea comandantul Armatei a noua germane.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
