Cât de evlavioşi erau dacii: îşi jertfeau tinerii lui Zamolxis şi duşmanii lui Marte şi îl apărau pe Gebeleizis în furtuni

Cât de evlavioşi erau dacii: îşi jertfeau tinerii lui Zamolxis şi duşmanii lui Marte şi îl apărau pe Gebeleizis în furtuni

Reprezentarea unei zeităţi supreme a dacilor, potrivit istoricilor.

Dacii îşi apărau zeul suprem trăgând cu săgeţi înspre cer, pentru a alunga demonii furtunilor, iar lui Zamolxis şi lui Marte îi ofereau jertfe umane, potrivit autorilor antici. Divinităţile aveau un rol important în viaţa strămoşilor noştri, susţin istoricii, iar o serie de mărturii despre ritualurile dedicate acestora s-au păstrat.

Una dintre cele mai vechi relatări despre spiritualitatea dacilor şi despre modul în care aceştia se raportau la divinităţi i-a aparţinut istoricului antic Strabon, care pretenta, la rândul lui, o scriere a autorului antic elen Meneandru. Strabon vorbea despre geţi afirmând că sunt „adoratori ai zeilor” şi că printre ei sunt „oameni care umblă în fum”.

Scria, de asemenea despre faptul că femeile împingeau pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la acte de adoraţie. „Iată ce mai spune acelaşi poet, aducând pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile cu jertfele. Cuvintele sunt: Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi cei căsătoriţi. Căci mereu e nevoie să se facă o serbare”.

Strabon prezenta şi unul dintre ritualurile de adorare a zeilor, citând acelaşi poet: „Jertfeam de câte cinci ori pe zi. Cinci sclave loveau chimvalele, stând în cerc, iar altele scoteau urlete”.

Cum arăta marele zeu

Marele zeu al dacilor era reprezentat, potrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan, de un personaj masculin, în două ipostaze: aşezat pe un tron sau călare, îmbrăcat în armură. Nu se cunoştea numele zeităţii, însă istoricul releva indiciile care ajutau la identificarea lui.

„În ajutor ne stau atributele: vulturul şi şarpele, ştiut fiind că vulturul este simbolul puterii cereşti care-l însoţeşte pe Zeus ori pe Jupiter, iar şarpele reprezintă simbolul chtonian (pământesc). Deci este vorba de un zeu suprem stăpân atât al cerului cât şi al pământului. Geto-dacii au ajuns chiar să-l reprezinte pe Marele Zeu printr-un simbol: un vultur cu corn ce ţine în cioc un peşte şi în gheare un animal, ce pare a fi un iepure, prezent pe obrăzarul drept al coifului de la Peretu, pe unul dintre pocalele de la Agighiol, pe coiful din Muzeul de Istoria artei din Detroit şi pe pocalul păstrat în Metropolitan Museum din New York, ultimele două fiind descoperite în zona Porţilor de fier”, scria I. H. Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” (1986).

În stăpânirea zeului suprem intrau cerul, apele şi pământul. „Atributul principal al acestuia este cerul reprezentat de vultur. Este zeul cerului prin excelenţă. Zeul tată, creatorul cosmosului şi al lumii, prezent la popoarele indoeuropene încă din prima lor fază, reconstituit pe temeiuri lingvistice”, scria Ion Horaţiu Crişan.

Numele zeului suprem al geto-dacilor putea fi Gebeleizis sau Nebelizis, indicat de autorul antic Herodot, în urmă cu două milenii şi jumătate. Ion Horaţiu Crişan susţinea că numele Gebeleizis (Nebeleizis) ar însemna zeul cerului furtunos.

“Când tună şi fulgeră, geţii trag cu săgeţile înspre cer şi ameninţă zeul, deoarece cred că acolo sus nu este alt zeu decât al lor”, relata Herodot. Potrivit filosofului Mircea Eliade, ritualurile aveau rolul de a ameninţa puterile demonice manifestate în nori. „Altfel zis, este vorba de un act cultural pozitiv. Se imită îndirect şi se ajută zeul fulgerelor, trăgând săgeţi împotriva demonilor tenebrelor”, afirma Mircea Eliade, în volumul „De la Zamolxis la Genghis-han”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1980).

Potrivit unor cercetători, Zamolxis şi Gebeleizis erau unul şi acelaşi zeu, afirmaţie contrazisă de Eliade. „Gebeleizis este un zeu al furtunii sau mai degrabă un vechi zeu al cerului, patronul clasei aristocrate şi militare, iar Zamolxis era zeul Misterelor, maestrul iniţierii, care conferă imortalitatea”, scrie Mircea Eliade, în volumul „De la Zamolxis la Genghis-han”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1980).

Marea Zeiţă, protectoare a căsniciei
Marea Zeiţă, afirma Ion Horaţiu Crişan, a fost reprezentată artistic pe obiecte de argint şi vase de lut. „Este un chip feminin cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul lung împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa”.

În unele reprezentări, marea zeiţă a dacilor avea braţele ridicate la nivelul umerilor, în invocare. În dreapta ea ţine un şarpe al cărui cap îi ajunge la picioare, iar în stânga un vas cu două torţi, de forma unei amforete”, afirma I. H. Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” (1986). Potrivit istoricului, zeiţa era protectoarea ogoarelor şi a vegetaţiei, a maternităţii şi a căsătoriei. „Că este vorba de soţia Marelui zeu al geto-dacilor o dovedeşte faptul că reprezentările ei sunt prezente în toate tezaurele de argint bine păstrate alături de cele ale Marelui zeu”, afirma I. H. Crişan. Cultul Marii zeiţe se va perpetua în Dacia romană sub numele de Diana, informa autorul.

Jertfe umane lui Zamolxis

Cel mai cunoscut personaj din mitologia strămoşilor noştri a fost Zamolxis, considerat divinitatea supemă a dacilor. Unii autori antici îl considerau ca mare înţelept, prooroc sau sclav, iar în jurul numelui său au fost create numeroase controverse. Herodot relata că geţii (dacii) credeau că atunci când pier vor merge la zeul lor Zamolxis, căruia îi închinau sacrificii umane.

„Tot în al cincilea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredintându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor, dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, scria Herodot, în Istorii.

Potrivit autorului antic, Zamolxis ar fi fost un discipol al filosofului Pythagoras, întors în ţinuturile stăpânite de geţi.

„Acolo a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui. Iată ce povestesc c-ar fi făcut el. Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa de sub pământ; de altfel, socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pithagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine”, relata Herodot.

Artemis şi amazoanele
Artemis, zeiţa vânătorii, era venerată de daci, susţin unii dintre istorici. „Artemis este numită Istriana, fie după Isru, în jurul căruia locuiesc amazoanele, care o cinstesc mult pe zeiţă, fie după tribul scitic al taurilor, care locuiesc în preajma Istrului şi care, de asemenea, o cinstesc şi pe Artemis. Unii citesc istriana înţelegând în ţara istriană”, afirma poetul antic Pindar, din secolul V. Î. Hr.

Un rol important în spiritualitatea dacilor l-a avut şi Marte, zeul războiului, menţionat ca zeu al dacilor de poeţii latini Ovidius şi Vergilius, şi ca protector al ogoarelor şi al comunităţii.

"Şi într-atât au fost de lăudaţi goţii, încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: „Neobositul părinte, care stăpâneşte câmpiile geţilor”. Pe acest Marte, goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatec (căci victimele lui au fost prizonierii ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc”, scria Iordanes, în Getica, se arată în volumul "Izvoare privind istoria României", publicat de Editura Republicii Populare Române, în 1964.

Dacii venerau o zeitate feminină protectoare a vetrei şi a focului asemănătoare cu Hestia, o divinitate protectoare a animalelor şi a casei, şi pe zeul soarelui, căruia nu i se cunoaşte numele, completa I. H. Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” (1986). Din panteonul dacilor făcea parte şi Derzelas, zeu al sănătăţii, protector al pământului. Zeul Dabatopeios, susţinea I. H. Crişan, era venerat ca zeu al focului.

Dionis, zeul petrecerilor şi al viei la greci, era venerat şi în Dacia, cel puţin până în vremea regelui Burebista, potrivit unor istorici. Tracia care cuprindea şi o parte din actualele teritorii ale României era o regiune viticolă, fiind considerată locul de naştere al zeului Dionis, al vinului şi al petrecerilor. „Tracii beau vin neamestecat deloc şi îl împrăştie pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire“, afirma Platon, potrivit cercetării publicate pe enciclopedia-dacica.ro. În vremea regelui Burebista şi al marelui preot Deceneu, cultivarea viţei de vie a fost oprită. „Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau geţii este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”, informa Strabon.

Lupii, animalele sacre

Unii istorici susţin că lupii, dar şi alte animale considerate sacre, erau priviţi ca personificări ale zeităţilor. Se cunoştea un ritual iniţiatic, ce presupunea transformarea tânărului războinic în fiară. Tinerii îmbrăcau piei de lupi şi practicau un ceremonial magico-religios prin care venerau animalul sacru.

“Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate. Sunt deci de reţinut două fapte: pentru a deveni războinic redutabil se asmila magic comportamentul fiarei, în special al lupului şi se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în lup”, relata Mircea Eliade, în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”. Atâta timp cât războinicii daci îmbrăcau pielea animalelor, ei nu mai erau oameni, ci personificarea animalelor.


Vă recomandăm şi:

Obiceiurile erotice ale strămoşilor noştri: femeile sarmaţilor ucideau pentru sex, soţiile tracilor erau sclave sexuale, geţii îşi luau câte 30 de neveste

Geţii aveau obiceiul să îşi ia mai multe soţii, la sarmaţi femeile care nu deprindeau mânuirea armelor şi nu ucideau erau pedepsite să nu se căsătorească, sciţii erau desfrânaţi, dar o parte a populaţiei suferea de afecţiuni sexuale, iar tracii îşi lăsau fiicele să ducă o viaţă libertină, înainte de căsătorie. Sunt doar câteva dintre relatările din Antichitate despre obiceiurile din viaţa privată a strămoşilor noştri.

Anecdote din Antichitate despre daci: au tăiat pădurea pentru a-i speria pe romani, fumau cânepă, iar un preot s-a prefăcut mort pentru a nu fi ucis

O serie de anecdote ce datează din Antichitate i-au prezentat pe daci în roluri mai puţin obişnuite. Autorii povestirilor scurte şi amuzante relatau despre cum au reuşit dacii să le înşele vigilenţa romanilor, de ce au renunţat la vin sau de ce trăgeau cu săgeţi spre cer, în timpul furtunilor.

Secretele calendarului dacic. Ce legături existau între templele din Sarmizegetusa Regia şi felul în care strămoşii noştri calculau trecerea timpului

Vechile temple din Sarmizegetusa Regia şi altarele celorlalte cetăţi dacice din Munţii Orăştiei au dat naştere unei serii nemărginite de ipoteze şi interpretări. Unii istorici au atribuit sanctuarelor antice rolul de calendare, iar teoriile asupra modului în care strămoşii noştri măsurau trecerea timpului sunt numeroase.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările