CAMPANIA ADEVĂRUL DE SEARĂ „SUPRAVIEŢUITORII” : Roxana Irimia, pictoriţa fără mâini VIDEO
0Nu are palme, iar degetele sunt mici proeminenţe pe antebraţ. Handicapul nu o împiedică pe eleva liceului de artă „Sigismund Toduţă” din Deva să fie unul din cele mai apreciate talente în clasa ei. La 17 ani, tânăra a vernisat trei expoziţii şi a vândut 64 de tablouri.
Creionul devine solidar cu antebraţul drept prin presiunea făcută de micul pumnuleţ cu care se termină antebraţul stâng al Roxanei Irimia. Cu o dexteritate ieşită din comun sincronul în mişcare al celor două mâini ce prind la mijloc creionul lasă pe hârtie forma stilizată a unei flori. E aproape magic cum din conlucrarea celor două mânuţe, incapabile fiecare în parte să folosească penelul, se naşte caligrafie şi desen.
Citeşte şi:
Teo Chitaristu’, trubadur la poalele Cetăţii
Actorul Păstorel Vulcu, hunedoreanul care a învins cancerul
Dincolo de ineditul scenei, atitudinea Roxanei impune automat respect. Pe lângă greutăţile fireşti ale vieţii, tânăra elevă învinge zilnic şi complicaţiile unui destin vitreg. La 17 ani, Roxana a vernisat trei expoziţii de pictură, a vândut 64 de creaţii plastice şi, culmea, îşi propune o carieră în care pe lângă ochi, trebuie să ai şi mână. Roxana studiază ca să devină designer.
Roxana a învăţat să scrie cu ambele mâini simultan
Cu tacâmurile legate de braţ
Naşterea fără mâini a fost ultimul mare ghinion din viaţa Roxanei Irimia. După acel moment viaţa i-a dat norocul de a avea o mamă deosebită, un caracter tare ca diamantul, o înclinare spre ordine nativă şi un talent special pentru pictură şi desen. Fireşte drumul ei de la copilărie spre maturitate a fost unic în felul lui.
„Am amintiri de când eram fetiţă cu furculiţa sau linguriţa prinse cu elastic de braţ. Mama le punea aşa pentru că eu nu puteam să le
apuc normal şi trebuia cumva să învăţ să mănând singură”, îşi aminteşte Roxana. Pe la doi ani, mama ei a fost sfătuită de un specialist să renunţe la ideea de a-i pune o proteză fetiţei în ideea că pentru aceasta este mai bine să înveţe să se descurce cu părţile de mâini pe care le avea. Roxana nu-şi mai aminteşte cum a reuşit să ţină singură în mână primul măr, cum a descheiat prima oară nasturii puloverului sau cum şi-a pieptănat primele păpuşi. Îşi imaginează doar durerea mamei, care, pentru ca ea să reuşească, trebuia mereu să se abţină de la a-i da o mână de ajutor.
La grădiniţă Roxana a atras pentru prima dată atenţia asupra talentului ei. „Coloram cu o tuşă uniformă fără să depăşesc contururile desenelor din cărţile de colorat. A fost primul meu succes”, se confesează Roxana. Voinţa pe care a avut-o de a se descurca cu mânuţele ei incomplete, voinţă neobişnuită pentru un copil, i-a convins pe pedagogi că, în cazul ei, nu e nevoie de o şcoală specială.
În CV-ul de elevă de gimnaziu al Roxanei se pot consemna lucrările făcute de ea la ora de desen. Planşele l-au lăsat înmărmurit pe dascălul de la clasă. Acesta a constatat cu stupoare că tuşele Roxanei sunt mai bune decât cele ale colegilor şi dacă iniţial intenţiona să o scutească de o prea mare rigoare, a sfârşit prin a lucra suplimentar cu fata cultivându-i talentul.
Pentru că e o deprindere pe care a învăţat-o de mică, Roxana Irimia se descurcă acum singură. Nu are nevoie de ajutorul nimănui pentru a face curat în cameră, pentru a se îmbrăca, sau a forma numărul la telefonul mobil. “Nu mai am probleme nici să merg pe bicicletă, sau să-mi car bagajale şi vă pot spune că sunt destul de bună şi la baschet. Fireşte am totuşi un mic călcâi a lui Ahile. Câteodată îmi e greu să închid fermoarul de la geacă”, se destăinuie Roxana.
O cană ţinută de toartă nu mai este decât o rutină pentru Roxana
„Unde ţi-ai pierdut mâinile, fetiţă?”
Evident, Roxana nu e ca toţi oamenii. Din cauza mâinilor prezenţa îi este remarcată imediat. A trebuit să înveţe, vrând-nevrând, să treacă peste reacţiile unor semeni, unele şocante, altele de-a dreptul prosteşti.
„Când am venit la liceu am provocat un val de griji. Toată lumea era preocupată de soarta mea. Se făceau planuri cu cine şi cum mă ajută să mă descurc. A trecut ceva timp până s-a înţeles că eu pot să fac singură totul. Ultimul lucru pe care-l vreau e să fiu ajutată fără rost sau să inspir milă. Nu e cazul. Sunt capabilă să am singură grijă de mine şi nu am nevoie de ajutor la nimic”, se destăinuie Roxana.
Eleva ţine minte o experienţă şocantă pe care a trăit-o acum câteva luni. „Pe stradă o doamnă în vârstă pe care nu o cunosc s-a apropiat de mine şi aşa cu un fel de compasiune m-a întrebat unde mi-am pierdut mâinile. Am trecut mai departe fără să răspund. Mă aşteptam de la o femeie cu experienţă de viaţă să aibă mai multă minte şi să nu pună întrebări copilăreşti”, spune Roxana.
Laptop şi bicicletă cu bani de pe tablouri
Roxana Irimia duce o viaţă normală. Dar asta nu e totul. Lipsa mâinilor nu a fost pentru ea un impediment ca să-şi dezvolte aptitudinile pentru pictură şi grafică. La 17 ani are deja în palmares trei expoziţii de autor, două de pictură şi una de origami (tehnică de modelare a hârtiei).
„A fost şi este încă surprinzător pentru mine statutul acesta de artist plastic în devenire pe care cei din jurul meu mi l-au pus. M-a încurajat însă succesul primelor mele expoziţii. Am vândut toate tablourile (64 de piese-n.n.). Nu mai am nici unul acum. Cu banii câştigaţi mi-am cumpărat un calculator şi o bicicletă”, povesteşte mica pictoriţă.
Roxana ştie ce va face şi după ce va absolvi liceul. „Vreau să-mi continui studiile la Universitea Timişoara, în desing. Mă pregătesc să lucrez în amenajări interioare, carieră care cred că mi se potriveşte şi îmi place”, spune Roxana Irimia.
Tablourile se nasc din efortul comun şi sincronizat al ambelor braţe ale Roxanei
Se încarcă comentariile...
