Blestemul minelor de uraniu. Cum au trăit românii în coloniile miniere secrete controlate de sovietici VIDEO

Blestemul minelor de uraniu. Cum au trăit românii în coloniile miniere secrete controlate de sovietici VIDEO

Ciudanoviţa. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL.

Minele de uraniu şi orăşelele muncitoreşti din munţi, înfiinţate în jurul lor, au fost un subiect tabu în anii de comunism, însă după 1990 au ieşit la iveală mărturii impresionante despre acestea.

Ştiri pe aceeaşi temă

Primele mine de uraniu din România au fost deschise la începutul anilor ´50, în munţii Apuseni, în ţinutul Maramureşului şi în Banatul Montan.

În primul deceniu de existenţă, zăcămintele şi uzinele din jurul lor s-au aflat sub controlul strict al sovieticilor, prin Societatea româno-sovietică „Sovrom Kvartit“ (Sovromura), iar minereul extras era sigilat şi trimis, sub pază armată, în Uniunea Sovietică, neexistând în aceste zone alte facilităţi de procesare şi rafinare a metalului.

Istoria secretă a uraniului din România. Cum a început goana sovieticilor după metalul preţios

Metoda odioasă prin care mii de români au fost sacrificaţi pentru a deveni „sclavi“ în minele de uraniu

Secretele celor mai bine păzite locuri din România secolului XX. De ce nimeni nu avea voie să se apropie de ele

Zeci de mii de români au lucrat la extragerea minereului preţios, mulţi dintre ei fiind deţinuţi politici sau membri ai unor detaşamente de muncă forţată.


Mineri din Ciudanoviţa. Foto: Benone Todică

La început, muncitorii locuiau în colonii coordonate de trupe sovietice izolate de satele din împrejurimi. 

Astfel au apărut, în inima munţilor, aşezări minereşti ca Ştei şi Băiţa Plai – în Apuseni, sau Ciudanoviţa – în Banatul Montan, care în doar câţiva ani s-au transformat în oraşe cu mii de oameni, marea majoritate lucrători în exploatările de uraniu. 

Autorităţile comuniste au ţinut secrete activităţile din exploatările de uraniu, iar relatările despre viaţa localnicilor din „orăşelele uraniului” au lipsit din presa regimului comunist. 

Până la sfârşitul anilor ´90, cele mai multe dintre minele de uraniu de pe teritoriul României au fost închise. 

Aşezările din jurul lor au intrat într-un declin, iar comunităţile au rămas cu problemele de mediu cauzate de numeroasele halde de steril cu radioactivitate crescută şi cu amintirile.

Cum a început exploatarea uraniului în România

Abia după 1990, românii din afara locurilor unde se aflau exploatările de uraniu au putut afla din cum trăiau şi munceau localnicii din aceste zone în anii când exploatările funcţionau la capacitate maximă.

O scurtă istorie a exploatărilor de uraniu din România este prezentată într-un document publicat de Federaţia Naţională de Mine şi Energie, pe pagina de internet fnme.ro

„Mineritul uranifer în România a început în 1952, în Munţii Apuseni (Băiţa Bihorului), Aici fusese depistată, în timpul celui de-al doilea război mondial, din avion, o anomalie emanometrică. 

Germanii au conturat destul de bine zăcământul, însă n-au mai apucat să-l cerceteze în detaliu pentru că au fost nevoiţi să se retragă. Există afirmaţii conform cărora ruşii au preluat planurile de cercetare şi de exploatare ale germanilor şi n-au făcut decât să le dezvolte. 

Cercetarea s-a făcut, într-adevăr, extrem de rapid, zăcământul întrând în exploatare după un an, prin Societatea Sovrom Kvartit. S-a exploatat în carieră deschisă, într-un ritm ameţitor, probabil pe vremea aceea apărând şi expresia “oricând din munţi el face-o vale”. 

Într-adevăr, începând de la trei kilometri de Băiţa Plai, e vizibilă ilustrarea materială a acestei expresii. S-a lucrat cu soldaţi şi deţinuţi politici şi cu ţăranii din Apuseni, uluiţi de salariile (pentru ei imense) oferite. În ce măsură ştiau ei cu ce substanţă periculoasă lucrează? E greu de spus… 

Dat fiind că, după ani şi ani, au fost găsite în fundaţiile caselor lor pietre cu un conţinut ridicat de uraniu, e de presupus că nu li s-a spus nimic! Deţinuţii oricum nu contau – ei erau “duşmanii poporului”, iar soldaţii oricum trebuiau să fie mândri că erau “patrioţi” şi contribuiau la “propăşirea patriei”. 

Cu toate acestea, cel puţin pentru “angajaţii civili”, o parte dintre normele de protecţie a muncii erau respectate mult mai bine decât ani şi ani mai târziu, după ce ruşii se retrăseseră de mult. Au fost ani în care s-a lucrat cu 20.000 - 30.000 oameni”, arăta documentul prezentat de reprezentanţii FNME.

Mina Avram Iancu, 100 de kilometri de galerii
 

Minereul era extras din carieră, sortat întâi la Băiţa, transportat la Dr. Petru Groza (în prezent a revenit la numele vechiului sat – Ştei) unde era măcinat (au existat mai multe “mori de minereu”), sortat pentru a doua oară şi încărcat în trenuri. Exploatarea de la Băiţa Plai a funcţionat sub controlul sovieticilor timp de un deceniu, până la începutul anilor 60, când Societatea Sovrom Kvartit a fost desfiinţată, iar minele din zonă au trecut în administrarea Exploatării Miniere Bihor.

„Înainte de retragere fusese început tunelul care a fost folosit de Exploatarea Minieră Bihor ani întregi pentru a exploata uraniul în mina Avram Iancu. Tunelul a fost realizat şi el în acelaşi ritm “infernal”, impus de ruşi, iar din el a fost realizat un puţ vertical, de 400 metri, care ajunge lângă suprafaţă în apropierea celui mai înalt vârf al Munţilor Apuseni (numit de cei din zonă Biharea). 

Din acel puţ, la diverse nivele, s-au dezvoltat reţele de galerii, suitoare, planuri înclinate, lucrări pregătitoare şi de exploatare a căror lungime totală depăşeşte 100 de kilometri. Exploatarea minereului de uraniu a continuat în mina Avram Iancu, în acelaşi timp dezvoltându-se intens lucrările de explorare şi prospecţiune, atât în zona cât şi în întreagă ţară. Numărul de muncitori n-a mai fost, totuşi, la fel de mare, oscilând în jurul a 4.000 persoane (incluzând sectoarele de cercetare şi mina vecină, de sulfuri complexe cu conţinut ridicat de molibden şi bismut).

Condiţiile de protecţie a muncii s-au degradat, însă, din ce în ce mai mult: apa pentru duşul obligatoriu de la ieşirea din schimb a fost “raţionalizată”, masă caldă obligatorie s-a transformat în câteva cutii de paté, dispensarul de la gura minei (care ar fi trebuit să aibă şi evidenţă evoluţiei angajaţilor din punct de vedere al sănătăţii, chiar şi după părăsirea locului de muncă în mediu radioactiv) a fost desfiinţat, chiar şi staţia de tratare a apelor uzate de mină a fost lăsată în paragină începând din anii ’80 - ea încetând să funcţioneze şi lăsând satele din aval să fie poluate. 

La dozimetrele individuale se renunţase din anii '70! După ce uraniul n-a mai “plecat la ruşi”, a intrat în următorul circuit: de la Ştei, cu trenul, la Feldioara (“Uzina R”), unde era prelucrat chimic, ajungându-se la aşa-numita “yellow cake” care, la rândul ei, este transportată la Piteşti unde se obţine combustibilul nuclear”, arăta  documentul al Federaţiei Naţională de Mine şi Energie.

 

Ciudanoviţa, oraşul uraniului de la poalele Golgotei
 

Minele de la Băiţa şi Avram Iancu au fost închise la sfârşitul anilor '90. Au fost cele mai mari astfel de exploatări din România. La fel de faimoasă, după 1990, a devenit Ciudanoviţa, un orăşel din Munţii Banatului, izolat de restul lumii, care găzduia în urmă cu jumătate de secol aproape 10.000 de oameni. 

Minerii aduşi din zona Moldovei, a Câmpiei Române şi chiar şi din Uniunea Sovietică locuiau în blocurile cu două şi trei etaje şi în nenumăratele barăci de la poalele Dealului Golgota, unde se afla exploatarea minieră de uraniu. 

În vale, la câţiva kilometri de colonia muncitorească, se află vetrele satelor Ciudanoviţa şi Jitin, cu case vechi de piatră locuite şi ele în trecut de numeroase familii de mineri. 

Întreaga zonă, aflată între Reşiţa şi Oraviţa, s-a depopulat o dată cu declinul mineritului. Orăşelul ascuns de lângă zăcămintele şi haldele de uraniu s-a ruinat în ultimele decenii, iar câteva dintre cele aproape 20 de blocuri din cărămidă, ridicate de la începutul anilor ’60, s-au prăbuşit.

Mulţi dintre foştii ortaci au decis să nu plece din Ciudanoviţa, în ciuda nenumăratelor avertizări ale specialiştilor cu privire la efectele radiaţiilor de uraniu înregistrate în zonă şi la reziduurile periculoase care pot ajunge în apa freatică. Unii dintre ei au oferit mărturii preţioase despre modul în care a funcţionat marea exploatare de uraniu de la Ciudanoviţa.

Tiberius Andonie a lucrat în minele de la Ciudanoviţa de la sfârşitul anilor '50, când exploatarea era controlată încă de sovietici. Mărturia sa a fost prezentată pe blogul scriitorului Benone Todică, şi el fost angajat al minei de uraniu, stabilit în Australia.


Ruine la Ciudanoviţa Foto: Benone Todică

„În vestul Banatului, uraniul se extrăgea de la Ciudanoviţa, Dobrei, Natra şi alte galerii de coastă împânzite sporadic prin văile dealurilor. Numai în colonia Ciudanoviţa locuiau mai bine de zece mii de locuitori iar cu împrejurimile făceau în jur de peste treizeci de mii. Aceste date sunt doar aproximări calculând că în fiecare locuinţă ar fi zece persoane. 

Erau şapte şcoli, trei restaurante, vreo zece bufete, trei cinematografe (două în Ciudanoviţa şi unul în Lisava, asta fără să pun la socoteală caravana de film militară care venea cu proiectoarele ei pe trepiezi şi ne prezenta eroismul Armatei Române şi caravana judeţeană pe 16 milimetri care ne aducea filmul în premieră), un spital cu 300 de angajaţi, o bibliotecă, casă de cultură şi recreere, trei alimentare, cinci aprozare, magazin mixt şi universal etc.” îşi amintea fostul miner Tiberius Andonie.


Ciudanoviţa Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
 

„Anii de glorie” ai Ciudanoviţei

La fel ca şi celor din zona Băiţa, localnicilor de la Ciudanoviţa nu li s-a spus cât de nocive erau condiţiile în care munceau în mina de uraniu. 

„În vremurile noastre puţini s-ar mai apropia de o astfel de mină de uraniu, dar în trecut lumea nu ţinea cont de radiaţii. Mulţi mineri se angajau aici, spre exemplu, doar pentru a avea un loc călduţ unde să stea iarna. Au venit într-un an 17 oameni, luaţi de pe stradă. Li s-au dat haine, masă, cazare”, povestea Vasile Voloca, un fost miner, pentru „Adevărul“.


Ciudanoviţa Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL

„Coproducţia (ca să folosesc un termen din cinema) dintre Uniunea Sovietică şi România se numea SOVROM QWARTIT, şi se ocupa de extracţia resurselor minerale din ţară. Datorită „foamei”, cerinţei mari de energie, „această maşinărie” - qvartitul, a concentrat forţe mari de muncă: orăşeni, ţărani (că tocmai eram în perioada forţată de colectivizare şi mulţi erau pe drumuri), puşcăriaşi, militari în termen şi chiar studenţi au fost aduşi în aceste lagăre ruseşti de muncă. 

Având caracter secret, zona era înterzisă accesului liber şi era păzită de un batalion de securitate. Avea un pluton de pompieri militari, punct de miliţie, secţie de vânători amatori, echipa de pădurari, militari în rezervă, iar pe Golgota o puşcărie care găzduia câteva sute de puşcăriaşi şi în final să nu-i uit pe soldaţii de la „diribau”(n.r.: numele unei firme de construcţii româno-germană, existentă în anii -’40: Deutschland Rumanien Bauern – Derubau), care lucrau la construirea localităţii”, îşi amintea Tiberius Andonie.

Urmările exploatării de la Ciudanoviţa, care a funcţionat între 1952 şi 1997, au fost considerate catastrofale de organizaţiile ecologiste. Acestea au reclamat că haldele fostelor mine de uraniu au rămas neacoperite în totalitate, iar rezidurile periculoase ajung în apa freatică.

Vă recomandăm să citiţi şi:

Planul sovietic de distrugere completă a pădurilor României. „Lemnul este tăiat fără limită şi fără reguli“

Ciudanoviţa, oraşul-fantomă ridicat de sovietici unde oamenii sunt dependenţi de uraniu. „Se petrec lucruri ciudate cu cei care pleacă de aici“

Secretele sovromurilor din primii ani de comunism. Cum a ajuns toată industria românească sub controlul sovieticilor

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările