Aventurile unui englez printre românii din Ţara Haţegului în secolul al XIX-lea. A rămas uluit la întâlnirea cu un cioban

Aventurile unui englez printre românii din Ţara Haţegului în secolul al XIX-lea. A rămas uluit la întâlnirea cu un cioban

Români din Ţara Haţegului în port popular, în anii 1900.

Robert Nelson Boyd, un publicist englez din secolul al XIX-lea. a oferit posterităţii o mărturie preţioasă despre românii din Ţara Haţegului, pe care o văzuse în timpul unei călătorii pline de aventuri.

O mărturie rară despre românii din Transilvania, în urmă cu un secol şi jumătate, a fost lăsată de Robert Nelson Boyd, un explorator englez, autor al unui amplu reportaj denumit „O vizită în Principatele dunărene”, pe care l-a publicat în „Ilustrated Travels” (Călătorii ilustrate), editată de Societatea Georgafică Regală din Mare Britanie.

Publicistul a călătorit din Viena la Deva cu trenul, în vara anului 1870, apoi şi-a continuat drumul spre Hunedoara, cu o căruţă. A vizitat Castelul Corvinilor şi minele de fier de la Ghelari, iar apoi s-a îndreptat spre Haţeg, cu o căruţă, oraşul fiind un loc de popas înainte de a trece prin munţi din Transilvania în România.

„Drumul din Hunedoara spre Haţeg este foarte asemănător cu cel pe care am venit din Deva, iar ţinutul, pe cât l-am văzut, la fel de frumos. Dar am pornit târziu, iar umbrele serii ne-au învăluit curând în obscuritate. Mai mult, ploua, iar dealurile erau acoperite de nori. Deşi stăteam pe o pernă de fân îmbibată cu apă şi uzi leoarcă, incapabili să mai vedem ceva sau să ne uşurăm trecerea timpului cu o ţigară, am călătorit, nu într-o stare mizerabilă, dar înfriguraţi şi lipsiţi de confort. Milă după milă, drumul era străbătut în tăcere, uneori într-un trap uşor, în general încet şi precaut, ca nu cumva vreo mlaştină nevăzută sau vreun bolovan neaşteptat de pe drum să ne strice trăsura. Orele au trecut şi ne găseam într-o întunecime aproape totală, când deodată s-a auzit un strigăt puternic şi imediat am putut distinge forma confuză a unui om stând în faţa cailor noştri”, relata Boyd.

Impresionat de un cioban
Autorul englez a mărturisit că s-a temut la vederea personajului necunoscut, ivit prin întuneric, crezând că va fi atacat de hoţii la drumul mare, care puteau fi întâlniţi în districtele izolate ale ţării.

„Departe de aşa ceva era însă intenţia omului, un cioban care avea în grijă o turmă de oi. Ne-a oprit doar pentru a ne avertiza că este un pod prăbuşit chiar în faţa noastră. Fără îndoială, dacă nu ne-a fi oprit am fi avut de suferit. Vizitiul nu putea vedea la 20 de yarzi în faţa lui şi pentru că podul se prăbuşise doar cu câteva ore mai devreme, era destul de ignorant faţă de pericol şi ar fi ajuns direct în râu, care la acea vreme curgea învolburat între cele două maluri abrupte. Aşadar prima noastră experienţă privind dispoziţia caracterului valahilor a fost una dintre cele mai favorabile, iar în timpul călătoriei noastre nu am avut motive să ne alterăm impresia făcută în timpul acestui incident. Eram doritor să îl răsplătesc pe om pentru deranjul său, dar vizitiul a dat din cap şi a spus „Nicks”, probabil singurul cuvânt german pe care îl cunoştea. A trebui să facem un ocol pentru a trece apa printr-un vad şi a ne continua călătoria, lăsându-l pe cinstitul păstor fără să aibă cunoştiinţă despre serviciul pe care ni l-a făcut, spre regretul meu”, a povestit Boyd.

Robert Boyd şi însoţitorii săi au ajuns în Haţeg cu mult după lăsarea întunericului. Au tras la hanul din oraş, însă nu au găsit camere libere.

„Un târg de vite avea loc în acele zile în oraş şi nu mai puţin de două cupluri au găsit ocazia să se căsătorească, astfel că acel loc era plin şi toate anexele sale erau ocupate. Nu numai că nu am putut găsi adăpost în hotel, dar fiecare era atât de ocupat încât am fost lăsaţi în curte, cu gleznele adâncite în noroi, cu ploaia căsând peste noi şi am fi rămas toată noaptea, dacă nu era un om bun, care văzând că suntem străini, s-a oferit să ne ajute să găsim găzduire peste noapte. În drumul nostru am întâlnit un popă grec, sau preot, şi apoi un pastor protestant, cu care prietenul nostru ne-a făcut cunoştiinţă. Ambii au fost binevoitori şi amabili cu noi”, scria englezul.

Au dormit în şcoală
În cele din urmă, oaspeţii au primit găzduire la un învăţător, care le-a oferit adăpost în şcoala din oraş. „Am într-o curte bine pavată, unde un câine ne-a întâmpinat lătrând furios”, relata englezul.

„Un felinar se mişca în faţa noastră şi când ne-am apropiat, am văzut că era purtat de o femeie bună, care ieşise din casă. I-a fost explicată situaţia noastră şi, după câteva vorbe, a fost de acord să ne primească în locuinţă. I-am mulţumit călduros prietenului nostru necunoscut, care a fost atât de amabil să ne ajute, iar el ne-a salutat la plecare, după ce s-a asigurat că am găsit tot ce avean nevoie. Proprietarul casei era un învăţător şi singura încăpere pe care ne-a putut-o oferi era o sală de şcoală, acum nefolosită datorită vacanţei, astfel că am fost conduşi într-un cameră largă care arăta dezolant, cu numeroase bănci şi scaune strânse într-un colţ. Era rece şi mohorât, un loc care nu era plănuit să consoleze nişte oameni uzi şi obosiţi cum eram noi. Gazdele noastre păreau însă hotărâte să facă totul pentru a ne face să ne simţim confortabil. Femeia a aprins focul în sobă şi ne-a adus o masă şi scaune, de asemenea nişte perne şi fân proaspăt, care a fost aşezat într-un colţ şi acoperit cu pături, formând un loc de dormit foarte rezonabil. După ce ne-am schimbat hainele şi ne-am omenit cu o cină din ouă şi cârnaţi, am simţit repede efectele călătoriei din timpul zilei şi eram mulţumiţi că am găsit chiar şi paiele proaspete pe care ne-am culcat şi unde am găsit odihna de care aveam atâta nevoie”, scria autorul.

Cum arăta oraşul Haţeg acum 150 de ani
Micul oraş Haţeg este situat în valea fermecătoare cu acelaşi nume, una dintre cele mai frumoase şi fertile din Transilvania. Aici câmpurile de porumb şi livezile de pruni se întrec unele cu altele într-o creştere luxuriantă şi cirzeile cu nenumărate vite sunt îngrăşate pe păşunile bogate, informa autorul britanic.

„Oraşul este valah în înfăţişarea sa. Cele mai multe dintre case sunt construite din lemn, fiind înconjurate de grădini şi mici livezi. Străzile, sau mai degrabă bulevardele, sunt foarte largi şi lipsite de orice fel de paviment, astfel că în zilele ploioase devin mlaştini aproape de netrecut, cum aveam să aflăm în următoarea dimineaţă. Oraşul este totuşi extrem de frumos, în centrul unei câmpii care ondulează graţios, cu scena pitorească a Munţilor Carpaţi, care mângâie privirile în depărtare. Romanii au avut o aşezare aici, numită Ulpia Traiana, şi au lăsat numeroase urme ale ocupaţiei, cum sunt pardoseli de mozaic, monede şi unelte de săpat după aur. Am găsit aici o piaţă plină cu vite de toate felurile, aduse aici pentru a fi vândute, iar drumurile care părăseau oraşul în toate direcţiile erau aglomerate cu turme, fie venind din munţi sau aduse din câmpiile Ungariei”, relata autorul reportajului.

Popasul în oraşul de la munţilor Retezat a fost scurt. „Timpul nostru era, din păcate, limitat, fiindcă eram hotărâţi să ajungem în Valea Jiului în acea zi, astfel că a trebuit să ne luăm adio devreme de la Haţeg. În acelaşi timp am urat rămas bun civilizaţiei, chiar şi uneia primitive, fiind pregătiţi de priveliştile magnifice din Carpaţi, unde ne va lipsi confortul pe care locuirea îl face aproape indispensabil”, scria Robert Nelson Boyd, în 1870.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Povestea neştiută a Hunedoarei, spusă de un englez: „Am petrecut câteva ore între zidurile castelului şi am regretat când le-am întors spatele”

Mărturia rară a unui explorator englez despre primul popas în Ardeal: „Românii sunt extrem de arătoşi, dar frumuseţea femeilor e tulburată de muncile grele”

Nicolae Iorga la Mănăstirea Prislop: „O cărare pe care nu pot sui trăsurile duce la colţul de munte al domniţei Zamfira”

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: