Atrocităţile Revoluţiei de la 1848 în Transilvania: sate trecute prin foc, femei violate şi decapitate, familii măcelărite

Atrocităţile Revoluţiei de la 1848 în Transilvania: sate trecute prin foc, femei violate şi decapitate, familii măcelărite

Bătălia de la Sibiu

Mişcările revoluţionare din 1848–1849 au fost momente cruciale în istoria poporului român. În Transilvania, revoltele şi luptele de la mijlocul secolului al XIX-lea, în care au fost implicate comunităţile de români, maghiari, saşi şi secui, au fost crâncene, potrivit mărturiilor istorice.

În anul 1848, Transilvania se afla sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, iar ungurii naţionalişti cereau independenţa ţinutului şi alipirea lui la Ungaria. Românii, majoritari în Transilvania, militau pentru recunoaşterea naţiunii, a limbii române şi a religiei ortodoxe.

Conflictele dintre comunităţile de maghiari, pe de o parte, români şi saşi, de cealaltă, şi luptele dintre habsburgi, unguri şi secui au avut urmări dezastruoase pentru comunităţile din Transilvania. O serie de mărturii istorice prezintă atrocităţile din timpul mişcărilor revoluţionare din anii 1848 – 1849. Sunt numai câteva dintre episoadele luptelor sângeroase din Transilvania, înregistrate pe parcursul unui an.

Spânzuraţi pe marginea drumului
Una dintre aceste mărturii a aparţinut preotului Beniamin Densuşianu, tribun în Ţara Haţegului şi participant la revoltele din anii 1848 - 1849. Manuscrisele sale au fost păstrate în parohia Bisericii din Săcărâmb, unde acesta a slujit. Preotul român relata că, după mai multe zile în care rătăcise prin ţinuturile Hunedoarei şi Haţegului, cu scopul de a trece în Ţara Românească, a fost prins de maghiari şi închis la Haţeg, sub paza secuilor.

„După mai multe rătăciri periculoase prin munţi, peste vreme de neauă, flămânzi şi desculţi ca vai de noi, în timp de cinci zile am străbătut munţii Haţegului, deasupra satului Păucineşti. De acolo am trecut în dealurile şi pădurile Densuşului şi ne-am ascuns în grajdul de vite al unui cunoscut. Aflasem că ungurii l-au bătut pe tatăl meu, l-au întemniţat şi l-au jefuit de toată averea sa mişcătoare. Dar eu, venind acasă, din toată isteţimea şi prevederea bunului meu tată, am fost trădat unor unguri dregători la curte. M-au escortat la Haţeg, prin mijlocul târgului, şi m-au predat sângerosului comandant maghiar pe atunci, Cleeberg, care apoi m-a aruncat în prinsoare sub vegherea secuilor. Nota bene: când am intrat escortat în Haţeg, în marginea oraşului către Toteşti, am văzut spânzuraţi în furcile de lângă drumuri o mulţime de români, fără nicio lege şi fără niciun drept, de ferosul şi sângerosul tribunal maghiar din Haţeg”, relata preotul. Beniamin Densuşianu fusese condamnat la spânzurătoare pe motiv că a fost tribun şi militase pe lângă Curtea de la Viena pentru drepturile românilor, însă a fost salvat de la moarte prin intervenţia unui vicar şi a unui deputat la generalul Bem, conducător al insurgenţilor maghiari. Povestea sa este prezentată de istoricul Ernest Armeanca, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională 1931 – 1935.  

Masacrele românilor

John Paget s-a stabilit în Transilvania înainte de mişcările revoluţionare din 1848 – 1849, căsătorindu-se cu o tânără din nibilimea maghiară şi stabilindu-se în Cluj. A făcut parte dintr-un regiment maghiar implicat în mai multe bătălii din toamna anului 1848 şi a relatat despre evenimentele din Transilvania în volumul „Revoluţia din 1848 – 1849 în Transilvania şi Ungaria, văzută de John Paget”. John Paget a descris ravagiile făcute de români în satele maghiare din vestul Transilvaniei.

Susţinea că satul Sâncraiu a fost ars, iar marea parte a localnicilor maghiari au fost ucişi. „Au fost trimise trupe din Cluj când s-a aflat de acest dezastru, dar a fost prea târziu. Multe mi-a relatat cumnatul meu, care comanda un detaşament de husari de-ai noştri şi care a vizitat satul când încă mai fumega. Un tânăr husar a cerut permisiunea de a părăsi frontul să vadă dacă mai poate fi recuperat ceva din casa tatălui său, cât încă focul mai mocnea. Când s-a întors, l-am întrebat dacă a găsit ceva. «Da, a răspuns. Am găsit capul mamei mele şi l-am îngropat. Nimic altceva». Când românii au atacat satul, familia aceasta a rămas în speranţa de a mai salva ceva din bunuri. Două dintre fete au fost violate de câţiva dintre aceşti nenorociţi înaintea părinţilor. Mama lor a fost bătută şi omorâtă, tatăl, deşi rănit, a supravieţuit. Fetele au fost lăsate în viaţă, dar cea mai mare a înnebunit”.

John Paget afirma că detaşamentul din care făcea parte a fost nevoit să ardă trei sate româneşti, în urma informaţiei primite de la Marele Stat Major că românii urmau să atace armata. Oraşul Reghin fusese incendiat de secui şi jefuit, însă locuitorii săi au fost lăsaţi să trăiască, adăuga scriitorul. „În Transilvania era de ajuns să fii nobil ungur pentru a fi jefuit sau omorât fără nicio pedeapsă. Drumul spre Cluj prezenta numeroase urme ale acestui război. Nici măcar o reşedinţă a vreunui nobil nu a fost cruţată”, afirma John Paget. În numeroase localităţi transilvănene, cadavrele erau abandonate în casele incendiate, scria englezul, citat de autorii volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, publicat la Editura Academiei Române.

Sate pustiite

Andrew Paton, un alt scriitor occidental care a călătorit în Transilvania, la mijlocul secolului trecut, descria în articolele publicate în "The Times" distrugerile din timpul luptelor sângeroase din Transilvania anilor 1848 – 1849.

“Aceasta era locuinţa şi satul unui moşier român, un credincios pe nume Nopcea, a cărui casă a fost atacată şi jefuită de secui şi distrugerea a fost desăvârşită chiar de proprii săi ţărani. Să nu-l lăsăm pe cititor să creadă că Zam era un exemplu rar de distrugere. Din momentul intrării mele în Transilvania şi până la sosirea mea în Sibiu, o călătorie de trei zile, fiecare casă izolată, fiecare mic sătuc sau han aflat pe marginea drumului era distrus”, relata Andrew Paton, potrivit autorilor volumului V “Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, editat de Academia Română.

Avram Iancu, în fruntea moţilor

Unul dintre personajele cheie din timpul mişcărilor revoluţionare din 1848 – 1849 a fost Avram Iancu. Din toamna anului 1848 până în vara anului următor, Avram Iancu şi miile de români care făceau parte din Legiunea Auraria Gemina au fost implicaţi în mai multe operaţiuni militare pe teritoriul Transilvaniei, în special alături de armata imperială austriacă, aflată atunci în conflict cu armata ungară susţinută de secui.

Cele mai multe dintre confruntările în care au fost implicaţi moţii lui Avram Iancu au avut loc în Munţii Apuseni. O bătălie importantă a fost consemnată în iunie 1849, la Abrud. Potrivit istoricilor, armata maghiară a fost silită să se retragă din oraş, după ce a pierdut peste 500 de soldaţi în lupte.


Vă recomandăm şi:

Boala care l-a îngenuncheat pe Avram Iancu: „Văd cu întristare cum speranţele mele şi jertfa mea se prefac în nimica. Eu nu mai sunt Iancu, sunt umbra lui“

O depresie profundă şi o boală cruntă de plămâni l-au îngenuncheat pe Avram Iancu, cel mai ilustru personaj al Transilvaniei anului 1848. Declinul „crăişorului munţilor“ a avut loc după cea mai strălucită perioadă din viaţa sa, anii în care i-a condus pe români în revoltele de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Zece secrete ale moţilor, oamenii dârzi din Ţinutul Aurului care i-au dat istoriei pe Horea şi Avram Iancu

Moţii sunt o comunitate aparte care trăieşte în satele din ţinuturile înalte ale Munţilor Apuseni. Deşi în mod tradiţional moţii sunt consideraţi doar localnici ai câtorva sate din jurul oraşelor Câmpeni şi Abrud, treptat şi-au luat numele de moţi şi localnicii de pe Valea Crişului Alb, din Ţara Zarandului, zone din judeţele Bihor, Hunedoara, Arad şi Cluj. Povestea locuitorilor „Ţării Moţilor” este fascinantă.

Gorunul lui Arsenie Boca şi cea mai mare moştenire lăsată de Sfântul Ardealului - o poveste de viaţă veche de 90 de ani

Un stejar vechi de aproape nouă decenii, sădit de Arsenie Boca în vremea în care era elev la Colegiul Naţional Avram Iancu din Brad şi purta numele de Zian, a devenit loc de reculegere pentru elevii şi vizitatorii liceului. Gorunul simbolizează vigoarea şi trăinicia şi le oferă linişte celor care se aşează la umbra lui.

Avram Iancu, 10 mituri despre „crăişorul munţilor”: iubita unguroaică, luptele moţilor, depresia şi refuzul împăratului

Avram Iancu este unul dintre eroii de referinţă ai românilor. Conducătorul moţilor din timpul mişcărilor revoluţionare din anii 1848 şi 1849 a rămas în istorie ca un simbol al patriotismului şi al jertfei pentru libertate. O serie de lucruri au rămas însă mai puţin cunoscute publicului care se raportează astfel la eroul naţional.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările