Văduva Neagră, românca nimfomană care şi-a ucis 35 de iubiţi şi le-a ascuns trupurile în beciul castelului
0Vera Renczi a fost inclusă pe lista criminalilor în serie care au făcut cele mai multe victime în secolul XX, însă povestea româncei nimfomane care se comporta asemenea „văduvei negre” ar fi fost inventată.
În 1925, mai multe ziare americane au publicat povestea „văduve negre”, o româncă acuzată că a ucis 35 de bărbaţi şi le-a ascuns trupurile în sicrie de zinc, aşezate într-o temniţă secretă de sub castelul său din localitatea yugoslavă Berkerekul.
Articolul iniţial a fost publicat de jurnalistul american Otto B. Tolischus, stabilit în Berlin, cel care în 1940 a primit prestigiosul Premiu Pulitzer, pentru corespondenţa sa din Berlin, la începutul celui De-al Doilea Război Mondial.
„Victimele aveau între 23 şi 30 de ani, cu excepţia băiatului. Paisprezece dintre ei erau români”, scria acesta.
Iar relatarea care făcea furori în presa din SUA este următoarea:
„Plângerea unei tinere femei căsătorite din oraş că soţul ei, un bancher de frunte, dispăruse după ce a vizitat-o pe Madame Renczi a fost ultima oprire care a condus la investigarea carierei sale. Zvonuri despre bărbaţi dispăruţi în condiţii bizare au fost actuale de ceva vreme, dar multe persoane se temeau să ia măsuri împotriva văduvei bogate şi distinse, care părea să exercite o fascinaţie misterioasă asupra tuturor celor care intrau în contact cu ea. Aproape toţi oamenii dispăruţi erau din locuri îndepărtate şi nu exista nici o relaţie la îndemână pentru a cerceta dispariţia lor. În cele din urmă, a venit cererea arătată de la soţia bancherului ca poliţia să caute în pivniţa din casa Madamei Renczi, un vechi castel. Dându-şi seama că reputaţia oraşului era în joc, poliţia a acţionat cu mare energie.
Înainte ca doamna Renczi să nu aibă habar de acuzaţiile împotriva ei, ei i-au înconjurat castelul şi au intrat în pivniţă. Pentru a ajunge acolo, trebuiau să treacă prin coridoare lungi de piatră boltită şi să treacă prin trei uşi de fier. O servitoare bătrână a rezistat cu înverşunare la intrarea lor şi au fost obligaţi să o încătuşeze. În cele din urmă, când au ajuns în vasta pivniţă boltită, o privelişte uluitoare s-a dezvăluit sub lumina felinarelor lor electrice. În mod corespunzător amenajate în jurul pivniţei erau nu mai puţin de treizeci şi cinci de sicrie de zinc, fiecare purtând numele şi vârsta ocupantului. Toţi ocupanţii erau bărbaţi. Poliţia a arestat-o imediat pe Madame Renczi, care fusese prinsă în luxosulei dormitor. A fost condusă în faţa unui magistrat de instrucţie sub acuzaţia că a cauzat moartea lui Leo Pachich, a bancherului şi a altor persoane. Cercetări atente au arătat că sicriele din pivniţă purtau numele a doi dintre soţii ei, ai fiului său cel mic [în vârstă de 10 ani] şi ai treizeci şi doi de bărbaţi care i-au fost iubiţi. La început, ea şi-a negat cu îndrăzneală vinovăţia şi a protestat cu indignare la arest. „Aţi adus ruşine asupra oraşului nostru şi vă voi pedepsi pe toţi sever”, a exclamat frumuseţea imperioasă, cu ochii înflăcăraţi”, scria Otto B. Tolischus.
Povestea scrisă de jurnalistul american este privită cu suspiciune, existenţa româncei nefiind încă dovedită. Niciun ziar sârbesc nu a relatat despre Vera Renczi şi despre personajele amintite în povestea „văduvei-negre”, iar numele ei nu este menţionat în arhivele presei yugoslave. Nu se cunoaşte soarta acesteia, nu există fotografii cu ea, şi există doar prespuneri că ar sfârşit într-un ospiciu.
A ajuns pe lista criminalilor în serie
Câteva decenii mai târziu, însă, numele Verei Renczi ajungea în volumele despre cei mai prolifici criminali ai secolului XX. Povestea a fost reluată adesea în presă, fără a fi pusă la îndoială veridicitatea ei.
Vera Renczi a fost o ucigaşă, care se îndepărta de metodele „ortodoxe”, o descria Bernard O’donnell, autorul cărţii „Cele mai rele femei” (Londra, 1953).
„Era nerăbdătoare în a-şi ascunde crimele, la fel ca orice alt ticălos, dar s-a arătat destul de igienică, dacă poate fi numită astfel. Căci, după uciderea a doi soţi, a 32 de iubiţi şi a propriului fiu, le-a aşezat cu grijă trupurile în sicriele din zinc, special confecţionate, şi le-a ridicat un mausoleu sub conacul luxos în care trăia, din oraşul yugoslav Berkerekul. Vera era metodică şi ea. Sicriele erau dispuse îngrijit în pivniţa spaţioase, ordonate şi inscripţionate fiecare cu numele ocupantului său, cu vârsta şi data la care a plecat din lume”, afirma publicistul care i-a scris povestea.
Omorurile şi înmormântările s-au transformat într-o rutină pentru Vera şi toate cele 35 de victime ale acesteia, una pentru fiecare an al vieţii sale, au fost omorâte într-un mod lent, într-o manieră a cărei tehnică nu a variat niciodată. Toţi au murit din cauza arseniculului – otravă administrată în doze mici în diferite perioade de timp - uneori doar câteva zile, alteori câteva săptămâni, dar întotdeauna suficient pentru a permite Verei să se bucure de suferinţa victimelor ei. Atunci când crimele au ieşit la iveală, Vera a mărturisit motivul pentru care le-a făcut: gelozia.
Copila răsfăţată din Bucureşti
„Născută în Bucureşti, într-o familie înstărită, Vera s-a bucurat la început de fiecare avantaj al vieţii. A primit o educaţie rafinată, iar din primele zile oferea promisiunea unei mari frumuseţi ce, mai târziu, avea să se dovedească o capcană mortală pentru atât de mulţi. Mama ei a murit când Vera era încă un copil, iar tatăl ei, care moştenise proprietăţi în Berkerekul, a plecat să locuiască acolo cu fiica ei de 10 ani. Deşi fusese disciplinată de câteva guvernante angajate să o educe, copila a dezvoltat repede o natură rebelă, egoistă, care a făcut să treacă peste orice obstacol în a-şi îndeplini dorinţele. Cea mai mare dintre ele era compania bărbaţilor. Rar putea fi văzută singură, fără a f în compania vreunu ibit, iar în adolescentă nu avea nicio dificultate în a atrage tineri care să capituleze în faţa frumuseţii ei. Având un părinte uşuratic, care îşi imagina că fiica ei era doar o fată spirituală şi că nimic nu putea merge greşit şi cu cele câteva guvernante care se temeau să o aducă pe drumul cel bun, Vera putea face tot ce vroia, fără a fi învinovăţită”, scria Bernard O’donnell.
Adolescenta care le sucea minţile tinerilor
Tocmai împlinise 15 ani când a fost descoperită, în miez de noapte, în dormitorul unui elev, întâmplarea fiind prima dintr-o lungă serie de la care o dusese nestatornicia ei. Cu alte ocazii, adolescenta fugea de acasă împreună cu iubitul ei de moment, dar invariabil se întorcea în câteva zile, declarând că s-a săturat de el. În zadar, tatăl ei a admonestat-o şi trebuie să fi fost o mare uşurare pentru el când Vera se îndrăgostise până peste urechi de un cunoscut om de afaceri din oraş, mult mai în vârstă ca ea. Bărbatul era extrem de bogat şi de chipeş şi apela la romantisme pentru a o cuceri pe Vera.
„Din momentul primei lor întâlniri, Vera a fost cu totul altă persoană. Devenise modestă şi discretă, mulţumită să îi îndeplinească soţului ei orice dorinţă. Mariajul a fost unul dintre marile evenimente din Berkerekul şi perechea a plecat apoi în luna de miere la Tirol, cu binecuvântarea tatălui fetei şi urări de bine de la prieteni. Vera şi soţul ei s-au aşezat într-un conac vast care aparţinea mirelui şi curând devenise una dintre cele mai populare femei din oraş. Arăta mari competenţe în a administra moşia şi era o gazdă fermecătoare şi iubitoare. Când, 14 luni mai târziu, copilul celor doi a intrat în scenă, bucuria Verei şi a soţului ei nu mai cunoştea margini. Tânăra mamă şi-a devotat fiecare oră din viaţă pentru bunăstarea fiului ei, dar trei luni după naşterea acestuia, Vera a apărut în oraş, arătând tulburată şi tristă. A mărturisit prietenilor ei vestea incredibilă despre soţul ei, pe care „îl iubea mai presus de orice” şi care o părăsise. „M-a lăsat fără vreun cuvând de atenţionare ori vreun bileţel în care să îmi spună de ce pleacă şi unde”, le spusese, cu lacrimi în ochi, relata autorul volumului „Cele mai rele femei”.
Soţul dispărut fără veste
Prietenii au consolat-o, afirmând-i că soţul rătăcitor se va întoarce în curând, însă la auzul acestor lucruri, Vera a zâmbit în gol, spunând „Nu se va mai întoarce vreodată la mine”.
„Avea o dreptate mortală căci, în acele momente trupul soţului ei, închis într-un sicriu de zinc, era aşezat în cavoul conacului său, primul dintre cele 35 de cadavre care urmau să intre în noul mausoleu al casei. A trecut un an, în care Vera şi-a devotat timpul numai fiului ei, care pe zi ce trecea semăna mai mult cu tatăl său. Prietenilor care veneau să o consoleze în singurătatea ei, Vera le înfăţişa copilul, remarcând cu mândrie asemănarea acestuia cu soţul dispărut. „Cât timp îl am pe micul Karl”, plângea ea, „soţul meu va fi întotdeauna cu mine”. Apoi, dintr-o dată, Vera şi-a lepădat suferinţa şi s-a apucat să ducă o viaţă boemă, fără griji, încălcând convenţiile vremii şi dând naştere bârfelor în cercurle ei de apropiaţi care o cunoşteau ca fiind o femeie circumspectă. Cafenelele de noapte din Berkerekul au devenit locurile obişnuite de vânătoare ale femeii care devenise avidă de compania tinerilor. Într-o zi, Vera a făcut cunoscut faptul că tocmai aflase că soţul ei absent fusese ucis într-un accident de maşină, anunţ care i-a pavat calea către ataşamentul noului su admirator”, scria Bernard O’donnell.
Soţul „plecat într-o lungă călătorie”
Obiectul devoţiunii sale devenise Josef Renczi, un tânăr nu prea înstărit, a cărei singură recomandare era cea că fusese un Adonis al tinereţii, pe lângă faptul că era desfrânat şi risipitor. Dar la scurt timp după ce au devenit soţ şi soţie, Vera a revenit la un trai liniştit şi casnic. Nu şi soţul ei, care, săturat de tânăra mireasă, a început să îşi caute plăcerile în alte părţi. Vera era pregătită să îndure orice alt scandal care avea legătură cu afacerile ei amoroase şi era gata să înţeleagă că nu îşi putea ţine soţul în frâu, însă lucrul pe care nu îl tolera era faptul că acesta şi-ar putea găsi fericirea în braţele altei femei. „Sub castelul în care locuia, unde se afla sarcofagul de zinc al fostului ei soţ, în camera mortuară secretă era destul loc de acomodare pentru nou veniţi. Astfel, patru luni după mariajul celor doi, Vera le-a spus prietenelor sale că soţul ei a plecat într-o lungă călătorie, adăugând că „nu îmi pasă dacă îl voi mai vedea vreodată”. De fapt, călătoria în care Joseph fusese trimis nu era tocmai una lungă, ci doar de câţiva paşi în jos, în celula unde predecesorul acestuia fusese aşezat, un hotar fără cale de întoarcere”, afirma Bernard O’donnell.
Un an mai târziu, Vera a anunţat că al doilea soţ dispărut al ei i-a scris pentru a-i spune că a decis să o părăsească pentru totdeauna. Aşadar a revenit la viaţa sa veselă, în care trecea din braţele unui bărbat în ale altuia cu o vioiciune considerabilă. Îi încuraja pe noii intraţi în viaţa ei şi îşi revărsa asupra lor toată pasiunea de care era capabilă, scria Bernard O’donnell, însă la fel ca paianjenul „Văduva neagră” îşi consuma partenerii la scurt timp după ce ardoarea dispărea. Zile şi nopţi, Vera stătea la capătâiul iubiţilor ei, administrându-le doze mici de arsenic, care îi trimitea în final în eternitate şi în camera mortuară de la subsol. Unul după altul, iubiţii ei cădeau în mrejele ei. Nu mai puţin de 32 de tineri au dispărut după ce au vizitat casa morţii din Berkerekul, fără a trezi suspiciuni.
Ultima victimă a sa ar fi fost un bancher sârb, care, spre deosebire de ceilalţi era căsătorit. Pasiunea pentru Vera se transformase în remuşcare, mai ales după ce bărbatul aflase că soţia sa este însărcinată şi voia să se întoarcă la ea. În seara ultimei sale crime, Vera i-a închinat amantului ei un pahar de vin, pentru „singurul bărbat pe care l-a iubit”, însă toastul ei a rămas fără răspuns. I-a pus o supradoză de otravă în băutură, pentru a-i grăbi moartea şi la scurt timp, avea să îl aşeze într-unul dintre sicriele de la subsol. Soţia omului ucis anunţase Poliţia, văzând că bărbatul nu s-a mai întoars acasă, iar ancheta autorităţilor a dus la descoperirea „văduvei negre” şi a camerei sale mortuare.
Între sicriele din mausoleul de la subsol se afla şi cel al fiului ei, pe care Vera îl ucisese pentru că se temea să nu fie dată de gol. „Îmi plăcea să merg seara şi să stau printre victimele mele, bucurându-mă de destnul lor”, relata aceasta. Deşi se aştepta să fie condamnată la moarte, Vera a fost trimisă în detenţie pe viaţă. „La auzul sentinţei, a întors capul dispreţuitor în timp ce a dispărut din faţa publicului pentru totdeauna. Încă de frumuseţe supremă, călăul amorezilor a intrat în închisoare fără a avea o singură expresie de regret pe chip, pentru carnajul pe care îl făcuse. Se spunea că în temniţă continua să creadă că este înconjurată de iubiţii ei şi că noaptea pe coridoarele închisorii se aud ecourile delirului ei în timp ce discuta cu cei ucişi cu mâinile ei”, afirma autorul cărţii „Cele mai rele femei”.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
