VIDEO Povestea reală care a inspirat „Balada miresei”. Tragedia sfâşietoare a alaiului de nuntă care a pierit în apele tulburi ale Siretului
0Toate dovezile adunate de mai mulţi cercetători conduc spre ideea că drama este una reală, iar balada „La Siret, la Nămoloasa”, cântată în mai toate satele Moldovei, dar şi în Muntenia, este o adevărată cronică a vie a evenimentelor tragice întâmplate acum un secol şi jumătate.
De mai bine de un secol şi jumătate, în satele din toată Moldova (adică şi de-o parte şi de alta a Prutului) şi din o bună parte a Munteniei circulă din generaţie în generaţie şi din rapsod în rapsod, o frumoasă melodie populară, foarte tristă, care aminteşte de o tragedie cumplită petrecută pe Siret, în apropiere de localitatea Nămoloasa din judeţul Galaţi.
Moştenirea etnologică nu este, însă, transmisă pe modelul „tipizat” al muzicii moderne. Balada cunoaşte mai multe variante de interpretare, iar numele ei diferă de la zonă la zonă. Astfel, dacă în satele din Vrancea şi Galaţi balada este cunoscută sub denumirea de „La Siret, la Nămoloasa”, în Moldova de mijloc şi în Basarabia poartă numele de „Legenda miresei” sau „Cântecul miresei”.
Foarte puţină lume ştie, însă, că această legendă nu este doar o plăsmuire a artistului care a generat prima variantă, ci este, de fapt, povestea literaturizată a unei drame reale, petrecută cam pe la jumătatea secolului al XIX-lea în aşezarea aflată pe pământ vrâncean, dar care, paradoxal, este sub administraţie gălăţeană.
Vremurile glorioase de la Nămoloasa
În zilele noastre, localitatea Nămoloasa este o aşezare aproape anonimă şi aproape pustiită de migraţia către zări mai bune, însă în urmă cu câteva secole aici era un târg foarte important din sudul Moldovei.
Aşezarea este testată documentar încă din vremea lui Petru Vodă (1448 dHr), fiind poarta de trecere dintre Muntenia şi Moldova, motiv pentru care aici s-au aşezat numeroşi negustori de lemn (adus cu plutele), de animale (fiind un punct foarte important al tranhumanţei către bălţile din balta Dunării) şi de alte bunuri.
Nămolosa însemna foarte mult pentru administraţia Moldovei medievale. Acest lucru este demonstrat de faptul că pe la 1830-1835 aici este atestată funcţionarea unei vămi foarte importante, care îi taxa pe mocanii „vrânceni, băcăuani şi ungureni” (adică ardeleni), care treceau pe aici cu turmele, la iernat, după ce coborau de la munte sau chiar traversaseră Carpaţii prin culoarul Ojdula-Soveja sau prin pasul Oituz.
Există mai multe surse care atestă şi că o parte dintre familiile din Nămolosa sunt descendente din refugiaţi veniţi din Ardeal, mai ales în urma prigoanei pornită contra contra românilor (în special a ortodocşilor) din vremea împărătesei Maria Tereza.
Balada născută dintr-o tragedie sfâşietoare
După cum consemnează profesoara Carmen Titiana Ioniţă (soţia preotului din Nămoloasa, Gheorghiţă Ioniţă), care a făcut o excelentă cercetare pe seama originilor legendei, drama care a inspirat totul s-ar fi petrecut pe la jumătatea secolului al XIX-lea.
Iar dacă în alte locuri cântecul este doar emoţie artistică, acolo, la Nămoloasa, toată suflarea satului ştie că balada nu este un simplă interpretare a unei melodii, ci că totul este o rememorare a unor fapte teribile, care au zguduit din temelia aşezarea moldavă şi a adus doliul în cam o duzină de sate vrâncene şi gălăţene.
„Am descoperit legenda miresei în 2008, la un an de la venirea noastră în parohie. Fiind cadru didactic în localitate, am văzut pe un panou de pe holul şcolii o imagine din anii 70 ai secolului trecut, care înfăţişa corul din acea vreme al căminului cultural, dirijat de prof. Florică Dumitrache, profesor de muzică la şcoala din sat. De aici a pornit interesul meu pentru această legendă. Cu ajutorul învăţătorului Constantin Nicolae, pensionar acum, am aflat că ea ar data din jurul anului 1850 şi că are ca punct de pornire un fapt tragic, real”, a povestit profesoara pentru ziarul „Lumina”.
Interesant este că până în anul 1968, legenda a fost doar o întâmplare povestită din neam în neam (uneori versificată), iar meritul de a o pune pe hârtie aparţine unui rapsod popular cunoscut în zonă, Gheorghiţă Călin (decedat în 1988), care a dat lumii varianta cântată în zilele noastre.
„Această ultimă variantă am identificat-o în colecţia personală a fiicei lui. «La Siret la Nămoloasa» este varianta cântată a legendei, a cărei muzică este compusă de către profesorul Florică Dumitrache, tatăl sopranei Liliana Dumitrache, de origine de pe aceste meleaguri”, a mai mărturisit profesoara Carmen Titiana Ioniţă.
Trecea o nuntă pe Siret
Conform mărturiilor adunate de profesoara amintită, în acea vreme localnicii obişnuiau în timpul iernii să traverseze Siretul pe gheaţă. De altfel, în zonă n-a existat nicicând vreun pod, aşa că drumeţii fie apelau la o plută sau o barcă, fie mergeau la vadurile aflate la peste 20 de kilometri distanţă.
În anul în care s-a produs tragedia ajunsă legendă, nunta a încercat să treacă pe gheaţă, undeva în zona cătunului Blehani (acum dispărut). Era în perioada cunoscută popular sub numele de „Câşlegi”, adică între Anul Nou şi postul Paştelui, când este dezlegare la nunţi creştineşti.
Din ce se pare, mirele era din Tudor Vladimirescu sau Vameş (aşezări gălăţene de pe malul de est al Siretului), în vreme ce mireasa era din Nămoloasa. La un moment dat, după ce ritualul gătitului miresei şi cel a despărţirii de părinţi ei fusese îndeplinit, alaiul de nuntă, urcat în sănii trase de cai, a pornit către malul celălalt, peste gheaţa râului.
Din păcate, gheaţa a cedat sub greutatea convoiului şi toată suflarea s-a înecat în apele îngheţate. Au pierit zeci de nuntaşi, printre care mireasa, nunii, socrii mari şi lăutarii. Numai mirele a scăpat şi a dat socrilor mici teribila veste.
Nu se cunoaşte cine a închipuit primele versuri ale baladei, însă este cert că varianta de Gheorghiţă Călin rămâne cea de referinţă, fiind cântată atât de ansamblul folcloric al aşezării, dar şi de numeroşi rapsozi, inclusiv din Basarabia.
Un exemplu la îndemână este faptul că balada este cântată magistral de basarabeanca Natalia Munteanu, care a auzit-o cu foarte mulţi ani în urmă, copil fiind, în satul Coşerniţa, raionul Floreşti, în Republica Moldova.
Cum a ajuns acolo este un mister, căci nicăieri în satele învecinate balada nu este cântată, iar cercetătoarea Natalia Munteanu a fost convinsă la început că are de-a face cu o baladă strict locală.
O altfel de Mioriţa
Frumoasa baladă, născută la nici o sută de kilometri de obârşia celebrei Mioriţa (de care, de altfel, şi aminteşte în întrega ei structură) debutează cu un drum iniţiatic, cu elemente identitare de neam, „din Carpaţi spre mare“, străbătut de „Un fecior frumos/ Pe-un cal arătos/...Cu urechi ciulite/ Şi steluţe-n frunte...“, printr-un codru de fag, fluierând, „Şi tot întrebând:/ Spuneţi-mi, vă rog,/ Pe ce drum să merg,/ Ce cale s-apuc,/ S-ajung mai curând,/Unde-mi este gând, / Cu-ai mei călăreţi,/ La neamul de geţi?/ Căci mersese zvon/ De la om la om,/ Că-n jos de Siret,/ Unde nu-i brădet,/ Este-un sat frumos,/Cu oameni făloşi,/ Cu câmpii mănoase,/ Şi fete frumoase,/ Harnice şi bune,/ Cum nu-s alte-n lume”.
Harta locului unde se presupune că s-a întâmplat tragedia INFOGRAFIE
Exact ca mama ciobanului ucis din „Mioriţa“, tânărul întreabă din om în om unde să caute satul din care să-şi aleagă mireasă, iar toţi îl îndrumă spre Nămoloasa. Drumeţul se luptă cu forţele dezlănţuite ale naturii, însă, chiar înainte de Anul Nou, ajunge în satul cu fete frumoase, Nămoloasa, unde o întâlneşte pe Gherghina, viitoarea lui mireasă, „Cu faţa ca spuma,/ Cu buze de miere,/ Şi cu ochi de stele”.
Ajunşi la casa fetei, mirele şi peţitorii sunt sfătuiţi de mama fetei să se întoarcă pe altă cale spre casă, „Că astăzi în zori,/ Două urisitori,/ M-au vestit în vis,/ Că Gherghine-i scris,/ C-o să-i iasă-n cale,/ Un balaur mare,/ Blestemat şi rău, /S-o-nghită în hău”.
După ce au chibzuit ce să facă, au hotărât să treacă Siretul pe gheaţă. Numai că „Sloii s-au pornit,/ Apa s-a umflat,/ Şi s-a tulburat./ Şi braţă la braţă,/ Au pierit sub gheaţă,/ Nun şi nună mare,/ Fecior şi fecioare”.
Din tragedie s-a salvat doar ginerele: „Şi mă duc în sihăstrie,/ Să-mi fie viaţa pustie,/ Ori mă duc într-un pustiu,/ Pradă fiarelor să fiu”.
Legenda se încheie cu un blestem adresat Siretului: să i se surpe malurile, iar „Prundurile tale,/ Să nu vadă pod pe ele/ Pân-la a doua înviere./ Să nu vezi pe ele plută,/ Apele să ţi se-mpută,/ Şerpii să ţi-o sorbă-n nări,/ Să ţi-o-mprăştie sub nori”.
În zonă se crede că blestemul chiar s-a înfăptuit şi aduc mărturi faptul că, prin anii 60, în zonă (se pare că exact în locul unde s-a produs tragedia) s-a ridicat un pod ce a fost luat de viitură după doar câteva luni, iar din el au rămas doar câţiva piloni din beton, ca un fel de mărturie şi de avertisment.
Unul dintre pilonii podului luat de ape FOTO Carmen Titiana Ioniţă
Locul se numeşte şi în zilele noastre „Crucea Miresei”, întărind şi mai mult ideea că legenda nunţii dispărute sub gheaţă la Nămoloasa nu este o simplă plăsmuire a minţii unui rapsod, ci o poveste reală, care încă declanşeză emoţii profunde.
Se încarcă comentariile...
