Trucuri pentru violoniştii de mâine de la un artist consacrat. „Studiul unui instrument muzical dezvoltă substanţial abilităţile copilului la ştiinţele exacte“

Eduard Ciobotaru FOTO Arhiva personală

Eduard Ciobotaru activează de peste 25 de ani în orchestra Teatrului Muzical „Nae Leonard“ din Galaţi, iar de un an a revenit ca profesor la Şcoala de Arte din acelaşi oraş. El formează puţinii copii care se încumetă să înveţe acest complicat instrument în România, ţinând cont că este nevoie de 15 ani pentru a deveni un violonist profesionist şi de modificări majore ale poziţiei corpului pe care le presupune cântatul la vioară.

Eduard Ciobotaru (55 de ani) este profesor la Şcoala de Arte din Galaţi, unde predă vioara, considerată regina instrumentelor datorită dificultăţii cu care se obţin sunetele muzicale corecte.

A început să cânte la vioară la doar 5 ani, însă impulsul a pornit de la mama sa. „S-a lăsat cu bătaie, cu lacrimi. Niciunui copil nu-i place să studieze vioara de la o vârstă atât de mică“, ne mărturiseşte Eduard cum a început pentru el lungul drum al formării la acest instrument. Cu ajutor şi de la fraţii săi mai mari, care cântau şi ei la vioară, a început treptat să deprindă tainele corzilor şi să ajungă pasionat de instrument. 

Când alţi copii se jucau, micuţul instrumentist repeta cam două ore pe zi, fiind nevoit să îşi modifice mult şi poziţia corpului pentru a putea obţine sunetele dorite. Ulterior, a ajuns la trei ore şi apoi la patru ore de exersat pe zi, mai ales după ce a fost admis la Liceul de Arte din Galaţi.

În ciuda talentului său, a fost nevoit să se angajeze la combinatul siderurgic de la Galaţi, deoarece, în perioada comunistă, cultura era marginalizată, iar posturile scoase la concurs la teatre sau case de cultură se numărau pe degete. Abia după cinci ani de la absolvire a reuşit să se angajeze într-o orchestră de muzică populară, predând o scurtă perioadă şi la Şcoala de Arte din Galaţi, iar ulterior a ajuns în orchestra simfonică a Teatrului Muzical „Nae Leonard“ din Galaţi, unde activează neîntrerupt de 25 de ani.

„Trebuie să fie maleabili, să se lase formaţi“

Eduard Ciobotaru a absolvit recent Facultatea de Pedagogie Muzicală, iar de un an, predă din nou la Şcoala de Arte din Galaţi. „Formez copii care poate nu au atât de mult talent, dar care au o dorinţă mare de a munci. Trebuie să fie maleabili, să se lase formaţi, exact ca o plastilină pe care o poţi manevra aşa cum doreşti“, punctează Eduard câteva aspecte de care ţine cont la cursul său de vioară. Marea problemă în România este că sunt din ce în ce mai puţini copii care se îndreaptă spre vioară pentru că este un instrument greu, ce necesită, de regulă, 15 ani de exerciţiu zilnic.

„Dacă laşi instrumentul o zi, el te lasă două“

Părinţii îşi dau micuţii la vioară doar pentru că sună bine şi cred că ar fi o diversificare a activităţilor pe care le au zilnic, însă puţini sunt cei care şi-ar lăsa copiii să-şi urmeze pasiunea pentru acest instrument, deoarece consideră că profesia de violinist nu este una de viitor. Nu sunt departe de adevăr, pentru că instrumentiştii la vioară pot lucra doar într-o orchestră sau pot preda, la rândul lor, vioara la şcoală. 

„Acum 20 de ani, erau mai buni instrumentiştii decât cei de acum pentru că îşi alocau mai mult timp pentru studiu şi pentru exersat. Vioara are doar patru corzi, dar este extrem de greu să cânţi curat. Pianul, prin comparaţie, este un instrument temperat, unde sunetele sunt gata făcute, pe când la vioară ele trebuie obţinute cu arcuşul şi cu mâna stângă. La pian, după şase luni se poate cânta cât de cât, pe când la vioară, abia poţi să scârţâi un sunet muzical, cum spunem noi“, ne face dascălul o scurtă comparaţie între cele două instrumente muzicale.

Cântatul la vioară face parte din rutina zilnică a dascălului FOTO Valentin Trufaşu

Există şi o vorbă printre violonişti, care spune că „dacă laşi instrumentul o zi, el te lasă două“, pentru că se pierde automatismul format în ani şi ani de studiu. Secretul ca să cânţi curat la vioară este să pui degetele exact unde trebuie pe corzi pentru a obţine sunetul perfect, ne destăinuie Eduard. Dacă greşeşti şi cu un milimetru, sunetul este deja distorsionat, fals, iar în timpul unui recital sau concert, elevii săi nu îşi permit luxul de a greşi.

În paralel cu dexteritatea, copiii îşi formează şi urechea muzicală. Dascălul crede că una dintre cele mai mari greşeli ale învăţământului românesc a fost să scoată muzica din programa şcolară. „La ora de muzică, profesorii preferă să facă exerciţii la matematică, fizică sau alte materii unde copiii au carenţe. Cred că viitorul unei naţii stă în cultura lui. Muzica face copiii mai buni, mai oneşti şi mai calzi sufleteşte, mai apropiaţi de cei din jur“, consideră profesorul de vioară.

Eduard Ciobotaru se arată surprins că muzica de calitate la noi este preferată de puţini români, cei mai mulţi ascultând stiluri muzicale împrumutate din afară. „Mă uit şi la formaţiile de lăutari. Nu se mai cântă muzica aceea lăutărească de pe vremuri, ci tot soiul de kitschuri şi manele“, constată profesorul.

Poziţia nefirească a corpului la violonişti

Profesorul de vioară crede că ”părinţii ar trebui să ştie că studiul unui instrument muzical îi dezvoltă substanţial abilităţile copilului la ştiinţele exacte, cum ar fi matematica, fizica, chimia şi informatica”. În plus, îi formează răbdarea, o calitate pe care puţini elevi o mai au astăzi. Ei au fost învăţaţi de părinţi şi uneori chiar şi de către şcoală că recompensa trebuie să vină imediat, iar dacă nu se întâmplă acest lucru, atunci nu merită efortul. 

„Când elevii intră la ora de vioară, în loc să studieze partitura pe care urmează să o cânte, ei butonează telefonul mobil, să vadă ce mesaje au mai primit. Când pleacă de la clasă, primul lucru este să îşi scoată telefonul, în loc să se gândească la ce li s-a predat şi ce probleme au de rezolvat acasă“, punctează dascălul. Tocmai de aceea mulţi preferă să nu continue cu vioara, deşi le place şi chiar au talent.

Puţinii care rămân trebuie să lucreze intens pentru a-şi modifica poziţia corpului în timp ce cântă, o postură deloc uşoară, ce presupune ca mâna stângă să fie poziţionată sub instrument, lucru care îi oboseşte foarte repede. După sute de exerciiţii de ridicare şi lăsare a mâinii stângi, se călesc muşchii, dar se formează şi o obişnuinţă, o rutină a elevului, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru mâna dreaptă, în care se ţine arcuşul. 

„Sunt poziţii nefireşti ale corpului şi trebuie să exersezi foarte mult pentru ca apoi să poţi repeta ore întregi cu vioara la gât“, ne explică profesorul. Eduard plănuieşte să meargă în şcoli în perioada următoare pentru a recruta tinere talente pentru vioară, copii care înţeleg dificultatea instrumentului, dar care se lasă purtaţi de pasiune pentru a învăţa să cânte la el.