Tristan Tzara, fondator al dadaismului, şi relaţia lui cu drogurile: „Apa Diavolului plouă pe raţiunea mea“

Tristan Tzara este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet şi eseist român evreu, născut în localitatea Moineşti din România şi stabilit mai târziu în Franţa, cofondator al mişcării culturale dadaiste, care a condus la o revoluţie majoră în artele plastice şi literatură. Puţini români cunosc relaţia poetului Tristan Tzara cu narcoticele, ce este descrisă în detaliu de Andrei Oişteanu în lucrarea sa ”Narcotice în cultura română”.

În 1919, Marcel Iancu îl descria pe Tzara ca pe ”un fel de mare preot”, care organizează la Zurich ”nopţi de dezmăţ în fum de opiu”, consemna Andrei Oişteanu în cartea sa ”Narcotice în cultura română”, apărută la editura Polirom în 2011.

La începutul anilor 20, în unele ziare franceze se scria că Tristan Tzara folosea substanţe halucinogene. În 1947, Petre Pandrea îl asocia pe Tzara cu narcomania, numindu-l un fel de traficant cu ”opiul intelectualilor”, scrie Andrei Oişteanu. 

Câteva aluzii la narcotice par să-şi fi făcut loc în unele texte semnate de Tzara în 1918-1919: ”Apa Diavolului plouă pe raţiunea mea”, se menţionează în lucrarea ”Narcotice în cultura română”.

În perioada 1920-1924, Tristan Tzara şi Jean Cocteau (poet francez) erau nedespărţiţi. Prietenii lor îşi amintesc despre cei doi poeţi că ”beau mult pe atunci şi din când în când fumau opiu, drogul la modă”, consemna Andrei Oişteanu.  

Şi pictoriţa suedeză Greta Knutson îşi va aduce aminte de atmosfera boemă întreţinută de grupul de avangardişti în Parisul anul 1924, când l-a cunoscut pe Tzara, viitorul său soţ: ”cafenelele afumate, cu licorile lor vrăjite şi muzica lor îndrăcită”, descria Andrei Oişteanu spiritul acelor vremuri în cartea ”Narcotice în cultura română”.

După ce a făcut câteva călătorii în Spania (1936-1937), pentru a se solidariza cu luptătorii anti-Franco şi şi a devenit militant comunist, Tzara a vizitat România şi a ţinut câteva conferinţe la sfârşitul anului 1946. Tristan Tzara revenea în Bucureşti şi apoi la Moineşti, unde se născuse, după două decenii, scrie Andrei Oişteanu.

”Furnizor balcanic pentru cadâne interlope”

România se afla într-un moment dificil, imediat după alegerile din 19 noiembrie 1946, fraudate de comunişti. Tzara a ţinut o prelegere intitulată ”Suprarealismul şi epoca de după război” la Teatrul Naţional din Bucureşti, la 4 decembrie 1946, se menţionează în lucrarea ”Narcotice în cultura română”. 

Ulterior, Petre Pandrea îl numea pe Tzara un ”furnizor balcanic pentru cadâne interlope, cu narcotice şi un soi de literatură de scandal, un semi-colonial de-al nostru, semi-doct şi semi-comercial, brânză bună, ca inteligenţă, în burduf de câine al răului caracter, care trafichează cu cocaine literară, ieri ca dadaism, azi ca <<rezistenţă franceză>> şi sovietism literar, mâine ca dandysm anglo-saxon”, consemna Andrei Oişteanu.

În octombrie 1956, Tzara a vrut să revină în România, în ideea să mai parcurgă odată traseul Paris-Praga-Budapesta-Belgrad-Bucureşti. A început însă revoluţia anticomunistă de la Budapesta, iar Tzara a decis să îl viziteze pe Lajos Kassak şi pe alţi scriitori maghiari care luptau pentru destalinizarea Ungariei, nota Andrei Oişteanu.

După acest episod, a revenit în Franţa, dezamăgit atât de Europa Răsăriteană, cât şi de comunism. La Paris a fost  criticat puternic de conducerea Partidului Comunist Francez pentru că a susţinut public revoluţia maghiară. La sfârşitul anului 1956, după ce revoltele din Ungaria au fost reprimate, Tristan Tzara şi-a dat demisia din Partidul Comunist Francez în semn de protest, se consemnează în cartea ”Narcotice în cultura română”.

Aventurile lui politice îl vor apropia de fiinţele umane şi treptat se va transforma într-un poet liric. Poemele lui Tristan Tzara revelează durerile sufletului prins între revoltă şi uimirea datorată tragediilor zilnice ale condiţiei umane. A murit la Paris pe 25 decembrie 1963 şi a fost înhumat în Cimitirul Montparnasse.