Torţionarul Goiciu, bestia care a inventat „Ringul Morţii“. Este vinovat de asasinarea şi schilodirea a mii de români
0Cu sprijinul comuniştilor, a ajuns în 1947 şef al puşcăriei din Galaţi, unde s-a ocupat direct, timp de cinci ani, de torturarea deţinuţilor politici. A inventat cele mai groaznice metode de tortură, care au adus penitenciarului gălăţean supranumele de „Ringul Morţii”. S-a pensionat la 53 de ani, cu o pensie specială de trei ori mai mare decât salariul mediu.
Deşi avea doar patru clase şi era cunoscut ca având o inteligenţă cu mult sub medie, torţionarul comunist Petrache Goiciu a reuşit să aibă o carieră fulminată în perioada 1947-1958, când a reuşit să conducă două dintre cele mai importante lagăre (Galaţi şi Gherla) în care erau închişi, torturaţi, schilodiţi şi asasinaţi „duşmanii poporului”.
Secretului „succesului” lui a fost supunerea orabă faţă de autorităţile comuniste şi un sadism greu de închipuit, care l-au făcut să fie comparat de o serie de istorici cu şefii de lagăre ai regimului nazist.
O biografie banală până la 40 de ani
Goiciu s-a născut în 1905, la Galaţi, într-o familie modestă: era fiul unui salahor în port şi al unei femei care muncea cu ziua, ca spălătoreasă. După ce a absolvit cele patru clase ale şcolii gimnaziale, a urmat o perioadă în care şi-a ajutat mama (rămasă văduvă pe când Petrache avea cinci ani) în munca de spălătoreasă.
La doar 16 ani se angajează la Fabrica de cuie „Fischer”, iar după doi ani devine ucenic la Depoul de locomotive Galaţi, unde învaţă meseria de lăcătuş. A muncit acolo peste două decenii, însă singurele lucruri notabile sunt implicarea în câteva scandaluri cu şefii direcţi.
Cel mai important lucru, care avea să-i influenţeze fundamental viaţa după Al Doilea Război Mondial, a fost faptul că, în acea perioadă, l-a cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu Dej, cel care avea să devină ulterior lider al partidului comunist şi apoi şef al statului român. De altfel, Goiciu se lăuda deseori cu prietenia cu Dej.
În anul 1945, pe fondul implicării lui în mişcarea sindicală (unde, totuşi, era un obscur, deşi ajunsese deja la vârsta de 40 de ani) este promovat, surprinzător (singurul criteriu din dosar era faimoasa „origine socială sănătoasă”, dublată probabil de o vorbă bună de la Gheorghiu-Dej), „responsabil de cadre” al Partidului Muncitoresc Român la Regionala CFR de la Galaţi, care acoperea jumătatea de sud a Moldovei şi nordul Munteniei.
Apoi, după nici doi ani, Goiciu avea să facă un nou salt impresionant în carieră. În 1947, din dispoziţia prim-secretarulului Regionalei de Partid, este transferat la Penitenciarul Galaţi, unde este numit, direct (deşi nu avea nicio pregătire militară; avea să ajungă chiar la gradul de maior), director adjunct. Începuse o perioadă tulbure, în care comuniştii acaparau sistemul de administrare a ţări prin numirea câte unui „cadru de nădejde”, ca dublură/adjunct al tuturor şefilor de instituţii.
Nici măcar nu era angajat MAI, dar era şef de puşcărie
De-a dreptul absurd este că că vreme de câteva luni Goiciu a condus penitenciarul de la Galaţi fără să fie angajat oficial la MAI, fiind în continuare retribuit pe o funcţie administrativă în cadrul CFR. Asta nu înseamnă însă că Goiciu nu s-a pus serios pe treabă, instituint un regim de teroare greu de imaginat.
I-a căzut victimă până şi şeful său, Ion Erşov, directorul instituţiei, pe care l-a înlăturat „demascându-l” la Regională şi apoi i-a luat locul, în martie 1948. Lungile memorii scrise de Goiciu către conducerea partidului şi către MAI sunt pline de cuvinte grele la adresa lui Erşov, care este categorisit ca fiind un „trădător” deoarece aplică un tratament prea blând deţinuţilor politici.
Petrache Goiciu a fost încadrat în funcţia de administrator al Penitenciarului Galaţi începând cu data de 18 februarie 1948, post pe care-l va ocupa până la începutul lunii iunie 1952. Interesant este că înainte de a fi pus director a fost la un pas să fie scos cu forţa din penitenciar (unde activa, totuşi, ilegal, dat fiind că era angajatul CFR), însă scandalul, pornit de un înalt funcţionar din MAI avea să se finalizeze, paradoxal, cu angajarea lui Goiciu şi cu demiterea celui care semnalase ilegalitatea.
„Foaia calificativă” a funcţionarului Petrache Goiciu, întocmită pe perioada 1 octombrie 1947 – 1 octombrie 1948, îl aprecia ca fiind „bun în funcţiune”, având un comportament corespunzător faţă de personal, cu toate că din când în când „mai bea puţin, dar fără a influenţa asupra serviciului”.
Mărturiile foştilor subordonaţi şi ale deţinuţilor care au supravieţuit arată însă că individul era un beţiv notoriu, care a avut şi numeroase probleme medicale din cauza abuzului de alcool.
Relevantă despre Petrache Goiciu este declaraţia dată de sublocotenentul Darie Gheorghe, din penitenciarul Galaţi, pe 11 august 1952, existentă în Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în dosarul G-1628.
„Atitudinea Tov. Căpitan Goiciu în cadrul unităţi noastre era caracterizată asemenea unui politician din regimul capitalist, brutal în serviciu, lipsit complet de aplicarea luptei de clasă şi a moralei proletare. Astfel în repetate rânduri am observat că vinea beat în unitate şi chiar în şedinţele de bilanţ ceeace avea ca urmare folosirea metodei de comandă şi uneori insultând tov. Miliţieni, fără a ţine socoteală nici de cele mai elimentare atitudini muncitoreşti”, declară sublocotenentul în amintitul raport.
Cele de mai sus pot fi confirmate prin atitudinea de zbir şi brutalităţi în serviciu când fără a ţine socoteală de împrejurări şi urmări a bătut pe Miliţianul Căprarul Gheorghe, Postase Ilie. Greşelile în serviciu înţelegea să le îndrepte făcând Miliţieni bandiţi fapt care dădea naştere la o serie întreagă de nemulţumiri ce mocneau în rândul Miliţienilor”, continuă raportul.
„Un monstru complet lipsit de inteligenţă”
În perioada în care l-a avut ca director-comandant pe capitanul Petrache Goiciu, puşcăria gălăţeană a dobândit sinistra faimă de „Ringul Morţii”. De altfel, numele lui Goiciu le dă şi astăzi fiori urmaşilor celor care au fost schingiuiţi, mutilaţi şi omorâţi din ordinul şi cu participarea directă a acestuia.
Mărturiile legate de faptele lui Petrache Goiciu îl înfăţişează pe acesta ca pe un individ cu grave probleme psihiatrice, un psihopat în toată, regula, ale cărei obsesii erau tortura şi crima sadică.
„Era una dintre figurile cele mai temute şi mai detestate în lumea închisorilor, căruia i s-a reţinut - lucru rar - şi înfăţişarea: mătăhălos, cu buze mari, roşu la faţă, un monstru complet lipsit de inteligenţă, incapabil să-şi închipuie că altul poate gândi diferit de el“, îl descrie scriitoarea Doina Jelea, în excepţionalul volum “Lexiconul torţionarilor”.
Unul dintre cei care au trăit pe viu ororile închipuite de mintea bolnavă alui Petrache Goiciu este gălăţeanul Mihai Dionisie, care a ajuns în penitenciarul Galaţi la vârsta de doar 17 ani, după ce a fost arestat, judecat şi condamnat la opt ani de temniţă pentru „uneltire contra regimului”. În fapt, adolescentul nu făcuse nimic altceva decât refuzase să devină turnător al Securităţii, motiv pentru care a fost catalogat, aşa cum se obişnuia, „duşman al poporului”, după cunoscutul principiu „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”.
Mihai Dionisie, una dintre victimele torţionarului Petrache Goiciu FOTO M. Mototolea
„Eram izolaţi, fiecare în câte o celulă, şi nu puteam comunica între noi decât prin alfabetul Morse. Ciocăneam în pereţi. Când ne-au depistat sistemul de comunicare, a început «îmblânzirea» prin bătăi până la sânge. Nu prea mai erai om după astfel de schingiuiri", a povestestit Mihai Dionisie, pentru „Adevărul”, cele suportate de el în penitenciarul Galaţi.
Torturile peferate: „covorul”, „rotisorul”, „la papuci” şi „ringul”
După cum a mărturisit fostul deţinut politic, una dintre metodele cele mai dure de tortură era bătaia „la papuci”. Deţinuţii erau descălţaţi şi apoi erau bătuţi peste tălpi, minute în şir, cu bâtele. După un astfel de tratament, deţinutul nu mai putea merge pe picioarele lui zile în şir, durerile fiind cumplite, fără însă a prezenta urme vizibile de violenţă.
În penitenciarul lui Petrache Goiciu, se practicau însă şi alte metode de tortură, cele mai relevante fiind: “covorul”, “rotisorul” şi ”ringul”.
„La prima metodă, te înfăşurau într-un covor şi te loveau cu picioarele peste tot, până nu mai mişcai. Cealaltă metodă, rotisorul, presupunea să te lege de mâini şi de picioare, ghemuit pe-o bară de metal, şi, în timp ce erai învârtit, gardienii loveau. La «ring»», te puneau în mijlocul lor şi, în timp ce întrebau pe rând «De ce ai făcut asta banditule?, N-o să mai ieşi viu de-aici!» loveau cu bestialitate”, a povestit Mihai Dionisie.
Însă apetenţa lui Goiciu în a tortura şi a ucide intelectuali şi, mai ales, preoţi, a devenit legendară, căci nicăieri membrii clerului nu au fost mai rău trataţi ca în puşcăria de la Galaţi.
„Cei care îl cunoscuseră la Galaţi erau îngroziţi când auzeau de el. Avea o deosebită plăcere de a ucide şi de a chinui preoţi sau fii de preoţi şi putini dintre cei care au trecut prin închisoarea de la Galati, au scăpat cu viaţă din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu, prin vizeta uşii, în momentul când îsi făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit şi l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort”, scrie Dumitru Bordeianu în cartea autobiografică “Mărturisiri din mlaştina disperării”.
Şi Gavril Burzo rememorează ororile comise de temutul torţionar comunist Petrache Goiciu, în volumul „Zile trăite după gratii”.
„Am nimerit într-o cameră cu 23 de deţinuţi. Printre noi era un preot armean ortodox. Se ruga mult la Dumnezeu. Era o cameră la parter, fără toaletă. Tineta, butoiaşul în care îţi făceai necesităţile, era lângă uşă, paturile erau suprapuse, mirosea urât, iar la fereastră, pe lângă gratii, erau şi jaluzele ca să nu pătrundă soarele la noi. În tavan, era un mic bec care ardea zi şi noapte. Deţinuţii, cu condamnări de la cinci la 25 de ani erau de toate felurile: intelectuali, muncitori, ţărani, studenţi. Mâncarea era cât să nu mori. Peste două zile, intră comandantul închisorii, căpitanul Goiciu şi strigă la noi: «Dezbrăcarea pentru percheziţie! Aţi înţeles?». Ne percheziţionează peste tot, întorcându-ne pe toate părţile, aşa goi cum eram. După aceea, comandantul Goiciu se adresează preotului zicându-i: «Ia aceeastă sfoară şi îi cădeşte». De sfoară, era agăţat un cui”, scrie Gavril Burzo.
„Comandantul a venit cu un polonic vechi şi i l-a dat dat preotului ca să scoată din tinetă fecale poruncindu-i să ne cuminece. «Cuminecă-i popă!» a răcnit la el. Atunci, preotul a strigat foarte tare: «Domnule comandant, de mine vă puteţi bate joc, dar de Hristos nu!». În acel moment, căpitanul Goiciu şi cu locţiitorul politic Istrate au tăbărât asupra lui lovindu-l cu sete pe tot corpul. La urmă, au luat coada măturii şi i-au introdus-o în gură, până ce a ieşit prin ceafă. Pur şi simplu l-au omorât în faţa noastră (…) L-au scos afară târându-l ca pe o vită. Oameni fără suflet, fără credinţă, fără nici un pic de omenie”, continuă povestea.
A tăiat picioarele unui deţinut mort, pentru că nu încăpea în sicriu
Vasile Gurău, un alt fost deţinut politic, relatează că, în iulie 1958, confruntat cu o revoltă a unui grup de deţinuţi, Goiciu n-a ezitat s-o reprime intrând în celule şi tragând cu pistolul mitralieră în deţinuţi.
„Obişnuia să bată până la leşin toate loturile noi de deţinuţi care soseau. O dată a omorât în bătaie un deţinut şi apoi i-a tăiat picioarele ca să încapă în coşciug. Pe un altul l-a târât pe scări ţinându-l de lanţul de la picioare pentru că nu mai putea merge. Din ordinul lui, un deţinut a fost zidit de viu şi ţinut aşa două luni. I-au lăsat libere doar mâinile şi un orificiu la înălţimea gurii. Goiciu îl vizita, înjurându-l zilnic. Când a fost scos, deţinutul abia mai respira”, a relatat Vasile Gurău.
Acelaşi Petrache Goiciu este cel care l-a chinuit îngrozitor pe Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănist, atunci când a fost transferat la penitenciarul din Galaţi. De pumnii torţionarului a avut parte, de asemenea, şi marele om de stat Ion Mihalache.
Pensionat la 53 de ani, cu o pensie specială uriaşă
Pentru zelul excepţional depus în „munca de reeducare a duşmanilor poporului”, psihopatul Petrache Goiciu a fost chiar decorat cu ordinul „Steaua Republicii” clasa a IV-a.
„Tovarăşul Petrache Goiciu a fost foarte exigent în ceea ce priveşte respectarea ordinelor şi regulamentelor militare, lucru ce a făcut ca să imprime o înaltă disciplină şi să-i convingă prin exemplul său personal şi pe restul tovarăşilor de muncă, pentru respectarea conştientă a îndatoririlor de serviciu, cât şi a respectării disciplinei de partid”, se afirmă în referatul pe baza căruia i s-a acordat înalta distincţii comuniste.
Maiorul Petrache Goiciu a fost trecut în rezervă şi pensionat la vechime la data de 30 noiembrie 1958, prin ordinul MAI nr. 3078, în conformitate cu articolul nr. 52, litera „a” din Statutul Corpului Ofiţerilor Forţelor Armate ale RPR (la acea dată locuia în blocul cadrelor din incinta penitenciarului, situat pe strada Andrei Mureşanu nr. 2 din Gherla).
Ulterior, s-a întors în Galaţiul natal, unde a trăit liniştit încă mai bine de două decenii dintr-o pensie specială care era echivalentul a trei salarii medii din acea vreme. Moare la vârsta de 75 de ani, în anul 1980.
Interesant este că şi cei trei fii ai lui Petrache Goiciu (a avut patru copii: trei băieţi şi o fată) au urmat cariera militară. Ion, Neculai şi Dumitru au fost ofiţeri superiori în Securitate, fiind cunoscuţi, la fel ca şi tatăl lor, pentru comportamentul brutal, fără scrupule şi fără milă.
Se încarcă comentariile...
