Un copilaş moare mâncat de maidanezi. Opinia publică protestează. Câţiva politicienii simt în nări aerul tare al alegerilor şi varsă lacrimi. Şi ce lacrimi! De crocodil.

Autorităţile se autosesizează. Ce bine le stă aşa, autosesizate! Mai ales că promit şi niscaiva măsuri. Doar promit, staţi liniştiţi.

Se dă şi o lege. Oau! Peste doar câteva luni, însă, legea privind euthnasierea câinilor fără stăpân este suspendată de Justiţie. Maidanezii prosperă pe străzi. Iubitorii de câini se iau la bătaie cu cei care vor oraşe/străzi/parcuri/parcări fără animale libere. Poliţia îi amendează, nediscriminatoriu, pe beligeranţi. Viaţa merge mai departe.

Vecinul de la trei, nea Costică, îl înjură pe vecinul Ilie de la doi. Nea Ilie are un maidanez. Nea Costică are oftică pe relaţia om-câine. „Băăăăă, m-am săturat să calce copiii mei în rahatul javrei tale!”, strigă nea Costică de la fereastră. N-are copii. Zice doar aşa, din principiu.

Nea Ilie îi arată degetul mijlociu. El nu ţipă pe stradă, că e un domn. Vecina Vasilica, de la scara unu se aliază cu nea Ilie şi se face purtătoarea lui cuvânt. „Marş, băăăăăă! Du-te naibii, criminalule! Şi câinii e suflete! Huooo!” Nea Costică se uită la ea ca prin sticlă. Nu-l impresionează vocalizele. Îi ştie tonalităţile de săptămâna trecută, când s-au porcăit pentru locul de parcare.

În schimb, Georgel (aşa îl cheamă pe căţelul adoptat de nea Ilie) se sperie (sau se plictiseşte, nu mi-e foarte clar) de la atâta dezbatere publică, se smulge din lesă şi o ia la sănătoasa.

Se opreşte lângă gardul bisericii şi începe să-şi marcheze teritoriul, calm, cu siguranţa celui ştie ce face. Habar n-am dacă Georgel e ateu sau creştin. Nu e clar nici dacă „marcajul” lui e „friendly” sau are conotaţii contestatare. Mare figură Georgel! Ştie să fie mai mereu „sub acoperire”.

Deschid televizorul. O tanti se văicăreşte că a muşcat-o un câine în curtea unui muzeu din Galaţi. Cică pe biletul de intrare nu scria că e inclusă şi o muşcătură de maidanez, că nu se mai băga în combinaţie. Reporterul o caină. I-a ieşit o ştire bună.

Imediat ecranul se umple de look-ul ciufulit al doctorului. Preşedintele judeţului. Vorbeşte rar, dar cu cuvinte şfichiuitoare, ironice, chiar despre cucoana care a testat colţii căţeilor protejaţi de el.

„De unde ştiu eu că nu cumva doamna i-a muşcat pe câini? Asta ar fi fost ştirea ştirilor”, dă el o lecţie deotologică reporteriţei. Mda. Nu s-a schimbat. Este acelaşi personaj care, în calitate de director al Spitalului de Urgenţă, a ordonat ca maidanezii să aibă acces în holul de la parterul clădirii medicale. Legea? Cui îi pasă de ea? Baronul n-are lege.

Mi se pare că asist la un joc de poker. Miza: nişte vieţi. De oameni, de câini. Tot vieţi, la urma urmelor. Nici unii, nici alţii, nu merită judecaţi. Câinii rămân câini, oamenii rămân (sper) oameni. Adevărul e pe undeva pe la mijloc, căci un om muşcat de câine trezeşte unei persoane normale (repet: normale) aceeaşi milă ca şi un câine ucis.

Numai că toată lumea din zona radicală, talibană, a problemei preferă să pună căruţa în faţa boilor. Uite-aşa, de-al naibii! Iubitorii de câini nu vor să accepte că şi oamenii au oareşce drepturi, iar ăilalţi, anti-maidanezii, văd totul doar în culoarea purpurie a sângelui.

Însă în timp ce talibanii îşi sparg capetele cu entuziasm, nişte alde unii adună capital politic simulând  interesul public. Alţii, şi mai chitiţi, fac direct bani, fără să o mai cotească prin politichie, căci în jurul adăposturilor de maidanezi şi curge, şi pică.  Prăzi de război!

Dar oare de ce mă mai mir? Aşa se-ntâmplă de câteva mii de ani în jurul oricărui conflict tembel.