Superstiţiile ţăranilor români despre fulger şi trăsnet. Cum se apără casa de focul din cer şi ce talismane se folosesc

Superstiţiile ţăranilor români despre fulger şi trăsnet. Cum se apără casa de focul din cer şi ce talismane se folosesc

În satele de la Prut, mlădiţele de salcie sunt considerate „paratrăsnete divine” FOTO Costel Crângan

Tradiţiile şi credinţele arhaice româneşti legate de trăsnet şi fulger sunt foarte interesante şi includ elemente împrumutate de la mai multe religii. Marele stăpân al săgeţilor de foc ce cad din cer rămâne însă Sfântul Ilie.

De mii de ani, frica de fulgere şi trăsnete este una dintre cele mai complicate angoase ale omului, care a încercat să explice în toate felurile periculoasele şi spectaculoasele fenomene meteorologice. Cel mai des, oamenii le-au atribuit unor diverse divinităţi, care, zice-se, se foloseau de ele pentru a-şi exterioriza stările sufleteşti sau pentru a-i pedepsi ce cei care le-au stârnit, într-un fel sau altul, mânia.

Succesul acestor explicaţii cu substrat religios a fost foarte mult timp unul garantat la public, dat fiind spectacolul ceresc oferit. Însă vremurile lor de glorie au început să apună după ce Benjamin Franklin a descifrat misterul săgeţilor de foc ce cad din cer şi a inventat paratrăsnetul.

Stăpânii fulgerelor

Numeroase curente religioase înglobează în ele detalii despre „stăpânii fulgerelor”, dintre care cei mai cunoscuţi dintre aceştia fiind  Zeus al grecilor, Jupiter al romanilor, Thor al scandinavilor şi Tinia al etruscilor.
Interesant este că pe teritoriul românesc, amintiţii zei n-au avut prea mare succes, fiind învinşi, oarecum surprinzător, de divinităţi de mai mic anvergură.

Cea mai veche divinitate a „focului din cer” cinstită de vechii locuitorii ai acestui teritoriu (daci, geţi, sau cum vreţi să le spuneţi) este, fără îndoială, Gebeleizis - sau Nebeleizis, zeul fulgerului, tunetului şi ploii la vechii daci. Era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă, care tuna şi fulgera pentru a-i alunga pe duşmani.

Suprinzător, obiceiurile românilor au mai fost influenţate de un alt zeu obscur – pe nume Perun – în care credeau slavii de la răsărit. De altfel, numele lui în rusa arhaică înseamnă înălţime sau deal, locurile favorite unde loveşte trăsnetul.

Perun este echivalentul zeului Perkons (Letonia) sau Perkunas (Lituania) din mitologia baltică, zeului vedic Parjanya din mitologia indiană, Thor din mitologia scandinavă, Donar din mitologia germană, Taranis din mitologia celtă. Unii cercetători afirmă că i-a luat locul lui Rod ca zeu suprem în vechea mitologie slavă.

Cert este că la 988, când ruşii au fost creştinaţi de Sfântul Vladimir I, marele principe al Kievului, Perun era zeul lor principal. Era reprezentat ca un bărbat cu statură impunătoare, cu păr de argint şi mustăţi de aur. De obicei purta o ghioagă (uneori un ciocan), o secure de război şi un arc cu care trăgea săgeţi din fulgere sau trăznete. Pentru el se făceau, de obicei, sacrificii de cocoşi şi de capre, în timp ce pentru ritualurile cele mai importante se sacrificau tauri şi urşi.

După trecerea ruşilor la ortodoxie, identitatea lui Perun a fost „absorbită” de profetul Ilie, al cărui car de foc gonea prin cer, declanşând fulgerele asociate cu vechiul zeu. De altfel, toate aceste supersitiţii pornite dinspre Perun sunt adânc înfipte în mentalul colectiv al ţăranului român, mai ales în Moldova şi Muntenia.

Săgeata care te scapă de junghiuri

Marea  majoritatea a superstiţiile românilor legate de fulger şi trăsnet au legătură cu Sfântul Ilie, care este considerat „marele pedepsitor” al răului şi relelor. Folcloristul tecucean Tudor Pamfile (1883-1923) consemnează mai multe dintre obiceiurile ţăranilor legate de furtună şi fulgere, iar multe dintre acestea par un fel de instrucţiuni pentru situaţii de urgenţă.

„Să nu stea la fereastră ori în tocul uşii când fulgeră şi trăsneşte, căci pe acolo intră diavolul în casă şi acolo va lovi săgeata Sfântului Ilie”, scrie folcloristul, relatând o vorbă bătrânească din aria Nicoreştiului.

„Diavolul, ca să râză de Domnul, se duce pe culmea de deal, ori pe vârf de şură, iar acolo îl trăsneşte Ilie”, este o altă relatare, culeasă din zona Comeşti, carea arată fără echivoc că a nu merge pe un loc înalt când e furtună e reţetă sigură de protejare.

Uneori, se credea că în locul unde cade trăznetul se află o comoară. „Joacă dracii pe comoară, iar Sfântul Ilie îi alungă cu trăsnete”, este o veche superstiţie care însă se mai păstrează în satele din centrul şi nordul judeţului Galaţi, după cum ne-a confirmat şi folcloristul Paul Buţă.

O impresionantă colecţie de superstiţii a fost adunată de folcloristul Gh.F.Ciauşanu (1889-1963). Aflăm astfel că „săgeţile de fier şi cremene care cad din cer odată cu trăsnetul sunt bune de leac şi de noroc”. Evident, unele formaţiuni erau chiar produse de fulger, care topea nisipul cu formidabila lui forţă electrică, însă cele mai multe erau doar artefacte arheologice: vîrfuri de săgeţi din piatră şi din fier.

Interesant este că ţăranii de acum un secol şi jumătate credeau că se pot lecui de junghiri de şale cu aceste obiecte. „Săgeata de fier a trăsnetului se spală în trei ape, iar apa aceea se dă să bea celui care e ţinut de junghiuri”, scrie Gh.F.Ciauşanu.

Amulete din piatra fulgerului

Trebuie spus însă că, potrivit mărturiilor colectate de etnologi, obţinerea săgeţii „garantate” nu era deloc o misiune uşoară uşoară. Exista credinţa că săgeata trăsnetului  intră în pământ nouă stânjeni (în Oltenia) sau şapte (în Muntenia), de unde iese câte un stânjen pe an, deci în cam şapte sau nouă ani pot fi adunate şi folosite.

Din aceste pietre se făceau amulete de leac pentru bolnavii de plămâni („de aprindere”), pentru ca pomii neroditori să rodeascăsau pentru ca vitele bolnave să se îndrepte. Obiceiul în că mai există în unele sate din sudul judeţului Vaslui.


FOTO Arhiva Adevărul

Dar cel mai important rol al amuletelor era de protecţie faţă de trăsnet. În Oltenia (potrivit lui Gh.F.Ciauşanu) era obiceiul să se găurească şi să se poarte la gât ca talisman care să te ferească de fulgere. Tradiţia există şi în Ardeal, fiind povestită chiar de către George Coşbuc, care descrie o astfel de amuletă ţinută într-o pungă de postav roşu şi despre care se credea că este aducătoare de noroc.

Alungarea cu urzica şi salcia

Metodele de protejare faţă de trăsnet sunt mult mai complexe decât par. Folcloristul Tudor Pamfile relatează credinţa ţăranilor de prin părţile Tecuciului de a alunga „şarpele de foc” (trăznetul) cu un băţ de alun pe care drumeţul trebuie să-l ţină în mână. Principiul era valabil şi pentru şarpele veninos, iar superstiţia încă mai este întâlnită în satele Moldovei.

Şi în vremea noastră, în satele din estul Transilvaniei există obiceiul de a arunca în timpul furtunii urzici în foc, culese în ziua de Sânziene. Salcia este, de asemenea, considerată protectoare, mai ales în satele din lunca Dunării. Mlădiţa de salcie pusă la icoană de Sfântul Gheorghe sau de Florii se scoate la vreme de furtună şi se pune pe pervazul ferestrei, pentru a alunga trăsnetul.


Mlădiţe de salcie duse la Biserică pentru protecţie. FOTO Costel Crângan

În ajunul Sânzienelor, ţărani din Oltenia de sub munte culeg floarea de sânziene şi o împletesc în cununi sau în buchete, pe care le aruncă pe acoperişul casei, unde vor sta toată vara. În alte locuri, se pun cununi de salcie la creasta acoperişului sau chiar împletituri din urzici.

Cu crenguţa-n chimir, fugind de mâţă

Foarte interesant este că, în prezent, ciobanii din Bacău şi Neamţ încă mai au tradiţia ţinerii în chimir a unei mlădiţe de salcie de la Florii, pentru a apăra, zic ei, de fulger, de junghiuri în şale şi de muşcătură de şarpe. Pescarii lipoveni au şi ei superstiţii legate de trăsnet. Ei cred că piatra de trăsnet agăţată printre greutăţile năvodului le va aduce mare noroc la prins peşti.

În Oltenia, potrivit lui Gh.F.Ciauşanu, se crede că nu este bine să stai când fulgeră aproape de o pisică sau de un câine, căci în acestea se ascunde cel mai des diavolul, deci există risc de a fi trăsnit de Sfântul Ilie, care ţinteşte pe necuratul.

De altfel de aici derivă obiceiul de a face, când trăsneşte, de trei ori semnul crucii, căci astfel diavolul este alungat. Obiceiul este întâlnit pe tot teritoriul românesc.

Foarte multe credinţe sunt legate de protejarea locuinţei. În Moldova, ca căpriorii caselor în construcţie se pun mlădiţe de salcie şi busuioc, legate de o cruce din lemn, scopul fiind acela ca imobilul să fie ferit de trăsnet. În alte zone, mai ales în sud, pietrele de trăsnet sunt zidite în pereţii locuinţei, uneori chiar sub pervazul unei ferestre.

Tot în Moldova se crede că omul rău, nelegiuit, este lovit de trăsnet din senin, tocmai ca pedeapsă a răutăţii lui. Iată cum suprindea credinţa aceasta Vasile Alecsandri (Poesii populare – Vidra): „Bine vorba nu sfârşea/ Pe loc cerul se-aprindea/ Şi trei fulgeri repezea/ Pe Stoian popa-l lovea/ Şi în cenuşă-l prefăcea”.

Locuri care au luat nume de oameni trăsniţi

În trecut, locurile în care oamenii erau loviţi de trăsnet erau marcate cu o cruce din piatră. În localitatea gălăţeană Jorăşti, un întreg deal poartă numele unei femei ucise de un trăsnet. Locul este marcat în hărţi sub numele „Crucea Bălaşei”.

În localitatea respectivă, în urmă cu circa trei decenii, un activist de partid a avut un schimb de replici demn de Caragiale cu un ţăran care, la întrebarea „Unde să treieră grâul azi?”, a primit un răspuns aparent impertinent: „La crucea mamei mele!” Ţăranul respectiv se nimerise să fie tocmai fiul Bălaşei, femeia a cărei moarte a dat nume dealului.


Vă mai recomandăm şi:

Şapte tabuuri despre mămăligă. Ce lucruri îngrozitoare prevesteşte banalul aliment ţărănesc născut din porumb

Cele mai ciudate cinci superstiţii culinare la români. Despre carnea căror animale se crede că vindecă anumite boli

De ce bat fetele nemăritate pernele cu nuiaua şi cum se prezice vremea cu găina 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările