Satul morţii de pe malul bălţii. Aşezarea din România unde este ucis unul din o sută de locuitori în fiecare an FOTO
0
Pe malul unei bălţi mizere de la marginea Galaţiului se află cea mai nouă mahala a oraşului. Un loc care, teoretic, face parte din urbe, dar care ascunde o lume bizară: mafioţi, pustnici şi o comunitate ce aminteşte de triburile izolate. Zona are o medie de o crimă pe an, la cei o sută de locuitori.
Nimeni nu ştie exact cum s-au pripăşit oamenii de-a lungul malului vestic al lacului Cătuşa din Galaţi. De altfel, numele lacului se potriveşte la fix cu specificul zonei. Deşi locuiesc în coasta marelui combinat siderurgic, ei nu-i pot vedea dantelăria complicată din metal şi beton, ci cel mult pot să-i miroase toate răsuflările puturoase. Au gigantul industrial în fundul curţii, ascuns după nişte dâmburi, dar ferestrele lor „bat” către oraş.
Dacă-i întrebi pe ei, locuitorii de toate felurile ai cartierului născut ca din nimic pe strada Garofiţei, cea mai nouă mahala a Galaţiului, vei primi răspunsuri dintre cele mai ciudate. Niciunul dintre răspunsuri nu seamănă cu altul, iar geneza micuţei comunităţi, ce numără cam o sută de suflete, rămâne un mister chiar şi pentru autorităţi.
O parte din cartierul Garofiţei, din satelit. FOTO Google Earth
Baraca pescarului împătimit
Nea Mihai Ciuntu are, după spusele lui, 70 de ani, dar nu-i dai mai mult de 50. Arată bine şi se mişcă precum un tânăr în putere. Se mândreşte cu aparenţa de tinereţe. „Iaca, eu am 70 şi zici ca am 50, iară vecinul meu, Costică, are 50 şi zici că-i de 70. Aşa le aşează Dumnezeu. Bine, e şi cum îşi face omul cu mâna lui. Costică (n.r. - vecinul) mănâncă mai mult rachiu decât mămăligă. E vai de mama lui“, spune nea Mihai.
Locuieşte pe malul Cătuşei de mai bine de 40 de ani. S-a aciuat într-o baracă încropită de el, din resturi, pe malul bălţii. La început venea doar la pescuit. Apoi, a îndrăznit să rămână şi câte o noapte de vară în baracă. Şi, uite-aşa, gospodăria a crescut. După Revoluţie, a lăsat garsoniera fostei neveste şi s-a mutat cu totul pe malul bălţii. Ba chiar a profitat şi de modernitate, căci acum zona este electrificată şi, din ce se aude, va avea chiar şi canalizare. Se face confort în mahala.
Mihai Ciuntu, pescarul mutat la malul bălţii FOTO Costel Crângan
Cât priveşte formarea mahalalei, nea Mihai are propria poveste. „Ca mine sunt încă vreo 20 de aici. Pescari înrăiţi care ne-am fixat aici, la burta bălţii. Mai spre podul de la Barboşi sunt patronii care au făcut afaceri cu fier şi cu alte prostii. Am auzit că a fost şi o fabrică de ţigări clandestină pe acolo. Nişte borfaşi! Aici, pe la mijloc, suntem noi, oamenii cu scaun la cap, iar mai încolo, către viaduct sunt alţi borfaşi pripăşiţi. Hoţi, beţivi, nenorociţi“, îşi descrie omul vecinii.
Sudul prosper
În partea sudică a mahalalei Garofiţei se află ceea ce s-ar putea numi „lumea bună“ a cartierului. Primii 200 de metri ai străzii, cei care merg paralel cu DN25, sunt chiar asfaltaţi, căci asigură accesul către popasul Tirighina.
Însă de acolo, către şi prin cartier, drumul (lung de aproape trei kilometri) are doar ceva pietriş pe el. Este o uliţă botezată „stradă“ acum vreo două decenii, doar pentru oamenii să poată să îşi facă buletine. Şeful de la Evidenţa Populaţiei se săturase să tot dea buletine cu adresa la cimitirul din localitate celor fără locuinţă, aşa cum proceda pe atunci, o chichiţă găsiă de autorităţile locale din acele vremuri pentru a putea emite acte.
Partea de sud a străzii Garofiţei FOTO Costel Crângan
Începutul străzii, pe capătul sudic, este interesant. Printre rotocoalele de praf stârnite de roţile maşinilor se pot vedea chiar şi câteva pancarte care indică faptul că prin zonă ar fi şi firme. Nu e vorba de ceva industrial, ci doar depozite. Fier vechi, plastic reciclat, lemn, materiale de construcţii, ba chiar şi un service auto.
Povestea lui nea Mihai, despre fabrica de ţigări de contrabandă este şi ea adevărată, căci, acum vreo şase ani, aici au dat năvală mascaţii, care au săltat un autobuz plin cu oameni şi câteva camioane de ţigări. S-a aflat apoi că în hala deghizată în depozit de materiale de construcţii funcţiona cea mai mare fabrică ilegală de ţigări din România. Avea până şi tipografie pentru timbre de acciză şi pentru pachete.
Nordul mizer
Trecând peste cele vreo 20 de curţi cu iz de gospodărie rurală – găinile scurmă prin ogradă, porcul guiţă în coteţ, mâncarea se face la soba cu lemne – ajungem în parte de nord. În iadul mahalalei. Nimeni de aici nu are acte pentru coteţul în care stă. Unii n-au acte nici ei, ca oameni. Nu există.Totul este la plezneală, încropit, clandestin, grotesc. Oameni murdari, în zdrenţe, copii slabi şi sălbatici.
„Gospodărie” de la malul bălţii Cătuşa FOTO Costel Crângan
Oamenii vorbesc greu, poate şi din cauza consumului de alcool. Viaţa acolo, în nordul mahalalei, este un chin. Nu-i apă, nu-i electricitate, nu-i nimic. Oamenii trăiesc din ce fură, din fierul vechi adunat din gunoaie, din peturi. Reuşim să legăm un fel de dialog cu Maria. Zece lei înseamnă o avere pentru ea, mai ales că nu trebuie decât să răspundă la nişte întrebări pentru ei. Nu ştie câţi ani are. Pare de vreo 50. În jurul ei roiesc şase copii, extrem de murdari, dintre care unul încă nu merge în picioare.
Maria, văduva cu şase copii din ghetoul de la malul bălţii FOTO Costel Crângan
Maria nu mai are bărbat. A avut, dar acum vreo doi ani, pe când cel mic era încă în pântecele ei, a fost omorât de doi tovarăşi. S-au luat la harţă de la nişte fier găsit lângă calea ferată, iar ceilalţi i-au făcut felulul. Acum, criminalii sunt la închisoare, însă asta nu-i prea foloseşte Mariei. N-avea acte cu bărbatul ei, deci n-a băgat-o nimeni în seamă, pentru daune morale sau materiale. A rămas pe malul bălţii, resemnată.
Copilăria rămâne copilărie chiar şi în ghetou FOTO Costel Crângan
Violenţe nesfârşite
Comunitatea mizeră de pe malul Cătuşei este o permanentă durere de cap pentru mai toată lumea. Ei sunt cei care au făcut una cu pământul frumoasa livadă din apropiere (a fostei Seromgal), pe care au transformat-o în lemne de foc, după ce Agenţia Domeniilor Statului a lăsat-o neapăzită. Tot ei sunt cei care „vămuiesc“ permanent vagoanele de pe linia ferată de manevră a ArcelorMittal. Cocsul metalurgic merge de minune în sobă, cheresteaua e folositoare, orice bucată de fier care se poate fura înseamnă bani, deci mâncare şi băutură. Mai ales băutură.
Hoţi de cocs la vagoanele ArcelorMittal FOTO Costel Crângan
În ultimii trei ani, aici au fost patru crime, însă şi o sumedenie de bătăi cumplite în urma cărora mai mulţi oameni au ajuns în stare gravă la spital. Unii au rămas infirmi pe viaţă. Se bat de la orice. De la pradă, de la femei, de la băutură, de la barbut. Autorităţile spun că n-au ce le face. N-au unde să-i mute şi, chiar de i-ar muta şi le-ar dărâma magherniţele (cum s-a mai încercat în trecut), ei se întorc în mahala şi o iau de la capăt.
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
