Reţeta uitată a unei beri care acum un secol făcea România celebră în toată Europa. „Ploll“ era mai scumpă ca vinul
0
Reţeta berii Ploll a fost adusă la Galaţi de un berar ceh care a preluat, în 1870, prima fabrică de bere construită în oraş, la 1842. Marca Ploll a fost faimoasă aproape opt decenii, dar a dispărut după Al Doilea Război Mondial, fiind readusă la viaţă în 2011, doar în scop istoric, de un pasionat de bere.
Are un secol şi jumătate şi trezeşte nostalgii, căci în „tinereţea“ ei făcea furori în Europa. Cândva vestita bere Ploll – căci despre ea este vorba – s-a fabricat la Galaţi din 1870 până în 1947, iar în perioada interbelică era în topul european al berilor şi era mult mai scumpă decât vinul bun. Acum, trăieşte doar din amintiri şi doar pentru că, în urmă cu opt ani, un împătimit berar a decis să o resusciteze pentru o vreme.
Pasionatul de bere se numeşte Vasile Joantă şi, la fel ca „părintele“ renumitei beri, cehul Josef Ploll, a ajuns la Galaţi venind dinspre vest, mai exact, din Ţara Făgăraşului. A ajuns la malul Dunării acum aproape o jumătate de secol, ca tânăr inginer, însă nu a pierdut niciodată legătura cu Boholţul natal, unde organizează, de ani şi ani, o impresionantă tabără de creaţie plastică. Însă asta e o altă poveste.
Berea „de salon” costa cât doi litri de vin bun
Întorcându-ne în timp, la începuturile berii Ploll, ajungem către o carte de referinţă legată de industria de la malul Dunării, mai exact la volumul „Monografia fabricilor din Galaţi“, tipărită în anul 1908 de către George Codreanu.
Amintita lucrare pomeneşte, pe la paginile 155-160, despre prima fabrică de bere din Galaţi şi unul dintre primele stabilimente industriale de profil din ţară: „Fabrica de bere şi malţ“, fondată la 1842 de un anume Marcu Schein, nume „moldovenizat“ apoi, prin documente, ca Şain.
Cu toate că informaţiile nu-s chiar foarte clare, se poate întrezări că amintitul industriaş (Moldova nu era, la jumătatea secolului al XIX-lea, un stat feudal eminamente rural, aşa cum au tot încercat să acrediteze unii istorici) era de origine evreiască, sosit însă la malul Dunării pe filieră austro-ungară.
La începuturile ei, fabrica se găsea undeva în zona Vadului Căzărmii, o uliţă prăfuită de lângă malul abrubt al Dunării, care începea de la strada Română şi cobora către fluviu printre magherniţe de mahala, colibe de pescari şi ateliere mizere, apoi şerpuia prin lutăria instabilă până la apă. Acum, pe locul fabricii se află câteva vile şi mai multe blocuri care ţin de cartierul Mazepa 2.
La o bere Ploll pe una dintre terasele Galaţiului Interbelic FOTO Colecţia VA Urechia
Potrivit lucrării amintite (completată şi de cercetările istoricului Tudose Tatu, în „Istoria trudită a fabricilor uitate“, apărută la Galaţi în 2008), la1870 fabrica este preluată de cehul Josef Ploll, care avea să aducă reţete şi utilaje, acţionate de abur, din ţara lui natală şi să pună pe picioare una dintre cele mai de succes mărci de bere din România. Era, de altfel, o „bere de salon“, fiind considerată licoare fină, pentru adevăraţii cunoscători.
Oarecum surprinzător, în câţiva ani, fabrica din Galaţi ajunge să se lupte pentru supremaţie cu deja celebra „Oppler“ din Bucureşti, iar din 1887, sub managementul lui Ştefan Petrina (ginerele lui Ploll), instalaţiile sunt aduse la un standard de vârf pentru acele vremuri. De altfel, Petrina, care era şcolit în Bohemia, avea să conducă fabrica mai bine de două decenii, timp în care berea s-a impus pe piaţa românească şi a ajuns să fie exportată şi în ţările din Balcani, în ciuda faptului că avea un preţ destul de piperat.
Conform istoricului Tudose Tatu, un litru de vin bun se comercializa pe atunci cu 30-40 de bani, în vreme ce la bere doar taxele (extrem de piperate, cu aspect de dumping) se duceau la 25-30 de bani pe litru, ceea ce făcea berea să coste cam dublu faţă de vin.
Fabrica de bere Ploll din Galaţi acum un secol FOTO Muzeul de Istorie Galaţi
De altfel, se pare că un sortiment pe Ploll, căruia i se mai spunea şi „Gold“, a fost la un moment dat cea mai scumpă bere din România. Desigur, informaţia este greu de argumentat economic, câtă vreme nu există nicăieri o statistică a preţurilor actualizate pe baza puterii de cumpărare dintr-un moment sau altul al istoriei.
Taxe mari, dar cu folos pentru oraş
Cu toate că taxele pe bere erau considerabile (în fapt, erau la acelaşi nivel cu cele la tutun), banii nu se duceau într-un sac fără fund, ca-n zilele noastre. Taxa de 10 bani pe litru, percepută pe la 1860 de către eforia (primăria) Galaţiului, era destinată explicit pentru întreţinerea a două şcoli publice, din cele patru care existau în oraş pe atunci.
Însă nici autorităţile de atunci nu erau chiar aşa de pricepute şi de incoruptibile precum li s-a tot dus vestea. Bunăoară, într-o scrisoare adresată primăriei în 1901, patronul fabricii Ploll afirma că a plătit comunei suma de 37.000 de lei (o sumă foarte mare la acea vreme) pentru a se pietrui strada Vadul Căzărmii – unde se afla fabrica, alături de care exista o grădină de vară unde veneau zilnic sute, dacă nu mii de muşterii – însă lucrarea se făcuse atât de prost, încât n-a ţinut decât câteva luni.
Tot în 1901, izbucneşte şi un scandal naţional al berii, după ce fabrica din Galaţi beneficiază de o o scădere a taxei locale de la 20 de bani la 15 bani pe hectolitru, ceea ce-i face pe patronii celebrei fabrici Bragadiru să protesteze, căci berea lor era taxată pe mai departe tot cu 20 de bani. Desigur, este vorba de o taxă locală, care era percepută la intrarea băuturii în oraş.
Interesant este că la acea vreme oraşul Galaţi era pe locul doi în România la consumul de bere, mulţumită şi zecilor de taverne marinăreşti din zona portului, unde se consumau zilnic cantităţi uriaşe de alcool. Nu de alta, dar la 1901, în portul Galaţi ancorau lunar peste 200 de nave de marfă şi de călători, iar fluxul total de oameni (pasageri şi marinari) depăşea 5.000 de persoane.
Lor li se adăugau alţi peste 10.000 de lucrători din zona portuară (salahori, docheri, negustori, pescari, meşteşugari etc.), aşa că bodegile erau mereu pline de o populaţie eterogenă, din care mai puţin de jumătate era formată din români.
Reţeta din „cronica sanitară” a doctorului Stavrescu
Interesant este că majoritatea detaliilor despre fabrica Ploll vin de unde nici nu te aşteptţi: dintr-un raport de control sanitar. În anul 1908, doctorul N. Stavrescu întocmeşte, la comanda primăriei, un „raport de hygienă al oraşului Galaţi pe anul 1907“, document din care ies la iveală detalii clare despre organizarea fabricii Ploll şi despre fluxul de producţie a berii.
Din document (disponibil la Arhivele Statului – Filiala Galaţi) aflăm că malul Dunării aluneca în fluviu încă din acea vreme (deci problemele actuale cu stabilitatea terenului la Galaţi nu sunt neapărat o rezultantă a urbanizării accelerate). Medicul face şi remarci critice la adresa canalizării, considerată „cam proastă“ şi atrage atenţia că muştele fac legea în fabrică, dat fiind că nu toate vasele (de dimensiuni mari) de fierbere, de păstrare şi de răcire a băuturii aveau capace.
Însă cele care atrag cel mai mult atenţia sunt detaliile tehnologice. Se consemnează că fabrica avea magazii mari, în care încăpeau peste 150 de tone de orz (ca stoc permanent, având în vedere că Ploll făcea pe atunci peste un milion de litri de bere pe an, pe care o îmbutelia la butoaie, dar şi la sticle), iar de acolo materia primă ajungea în două bazine mari de aproximativ opt tone fiecare, unde orzul stătea trei zile la înmuiat. Apa era schimbată de două ori pe zi.
Reconstituire istorica a berii Ploll, cu actorul Vlad Vasiliu FOTO Costel Crangan
Apoi, materia primă era dusă în trei hale mari, unde se întindea într-un strat uniform pentru a încolţi. Apoi, orzul încolţit era dus într-o clădire de uscare, fiind aşezat pe nişte site foarte mari prin care se pompa aer cald. Interesant este că operaţiunea începea cu aer la 14 grade Celsius, după care, la fiecare jumătate de oră, se urca temperatura cu câte 4-5 grade, până se ajungea la 56 de grade Celsius.
În acest punct, materia primă practic se prăjea şi căpăta denumirea de „slată“. De aici, ajungea într-o altă hală, unde un alt utilaj curăţa boabele de colţi (mugurii de germinaţie) şi de praf, apoi „slata“ se lăsa să se odihnească circa 60 de zile, aceasta fiind, se pare, marele secret al calităţii berii.
Ulterior, orzul era măcinat (utilajele erau marca „Nowak&Jahn“ şi erau aduse de la Praga, capitala europeană a berii pe atunci), iar produsul sfărâmat grosier era apoi livrat la linia de fabricaţie a berii. Punctul forte al liniei era cazanul sferic de 5,5 tone, urmat de un amestecător de 11 tone şi de „appleiterungsbatterie“. Nu este foarte clar ce era această din urmă instalaţie (este posibil ca doctorul să fi scris greşit termenul), însă din context rezultă că ar fi un fel de decantor cu filtre, adică o instalaţie de vârf pentru acea vreme.
Se consemnează că materia primă era fiartă de trei ori în cazanul sferic, apoi era amestecată cu hamei, după care se mai fierbea circa două ore, apoi se făcea limpezirea şi filtrarea şi, în cele din urmă, răcirea, căci era foarte important ca produsul să ajungă rapid la temperatura de fermentare. Cel puţin aşa descrie procesul tehnologic medicul amintit.
Cârciumi proprii şi serviciu de livrare cu cai şi boi
Trebuie spus că fabrica dispunea şi de instalaţie de răcire performantă, care este descrisă de doctorul Stavrescu drept un cilindru uriaş (plin cu apă răcită cu gheaţă), cu numeroase alveole, peste care se prelingea berea (dispersată printr-un fel de sită) şi îşi scădea temperatura la nivelul celei ambientale. Sala de fermentare avea 10 căzi din lemn mari de 2.500 de litri, în care berea se desăvârşea, căpătând tărie alcoolică şi aciditate.
De acolo, lichidul era dus prin nişte conducte în pivniţele fabricii (care erau pe două niveluri), unde existau utilajele de filtrare, dar şi sute de butoaie din lemn (cu capacitatea de 2.500 de litri fiecare), precum şi gheţăria, facilitate absolut necesară stabilimentului.
„La capătul fluxului de producţie, era sala de îmbuteliere, în sticle de un litru sau în butoaie de 100 şi 200 de litri. Trebuie remarcat faptul că, potrivit dovezilor istorice, fabrica avea în oraş mai multe cârciumi proprii, dar şi un serviciu de livrare, constând în o duzină de perechi de cai, o duzină de perechi de boi şi tot două duzini de care mari, cabriolete şi trăsuri“, citează istoricul Tudose Tatu din amintitul document.
Şeful producţiei era un ceh pe nume Nowacek (adus special din Bohemia), care avea la dispoziţie, pentru a pune în mişcare totul, două motoare cu abur – unul de 12 şi altul de 8 cai – precum şi vreo 30 de angajaţi, dintre care o treime erau germani şi cehi, o altă treime erau români, iar restul erau ruşi, greci şi italieni. „Un adevărat Turn Babel la malul Dunării“, glumeşte, pe seama eterogenităţii angajaţilor, Tudose Tatu.
Secunda de renaştere a unei mândrii naţionale
După Al Doilea Război Mondial, berea Ploll a ieşit aproape definitiv din memoria publicului românesc, deşi fusese în mare vogă până atunci. Se pare (informaţiile sunt cam incerte) că multe dintre utilajele performante ale fabricii (care fusese modernizată în repetate rânduri, ultima oară în 1939) au fost demontate de ruşi, în 1947-1948, fiind urcate în trenuri şi trimise în Uniunea Sovietică. Până şi clădirea administrativă a fabricii (devenită spital pentru o vreme, în timpul răboiului) a dispărut, fiind demolată de autorităţile comuniste pentru a construi blocuri.
Ulterior, prin anii ’60, a fost construită o fabrică de bere nouă, în partea de nord a oraşului Galaţi, însă vechile reţete au fost date uitării. Tocmai această fabrică avea să fie, după privatizarea ei către grupul belgian Martens (în1998) creuzetul în care a revenit la viaţă istoria berii româneşti.
A reuşit acest lucru, în 2008, inimosul inginer Vasile Joantă (pe atunci manager al Martens Galaţi), care, după ce a studiat în amănunt istoria berii Ploll, s-a încumetat să încerce să o reconstituie, fie şi doar meteoric, pentru a putea să o ofere pasionaţilor, cu ocazia unor evenimente speciale din urbea dunăreană.
Vasile Joanta si berea Ploll FOTO Arhiva personala a lui V Joanta
A contat imens în concretizarea acestui demers şi colaborarea cu Direcţia de Cultură a Judeţului Galaţi, condusă de conf. univ. dr. habil. Cătălin Negoiţă, cel care, de câţiva ani, organizează un eveniment excepţional: „La pas prin Grădina Publică“, în fapt o reconstituire istorică de o zi, în care ţinutele de altădată se completează cu mâncărurile şi băuturile reproduse după reţetele de odinioară.
Demersul nu are la bază profitul, ci este doar o lecţie vie de istorie, căci în mare parte, lucrurile se desfăşoară pe bază de voluntariat, iar mâncarea (şi nu-i puţină şi nici simplă, dat fiind că Galaţiul de acum un secol era, de departe, cea mai multiculturală aşezare din România) şi băutura (bere, bragă, vinuri şamd) sunt făcute artizanal şi vândute la preţul materiilor prime.
„Este o onoare şi o bucurie să ştiu că am reuşit să le ofer din nou românilor berea aceasta, Ploll, cândva celebră în toată Europa. Chiar dacă nu am putut – nici nu am dorit! – să o impun ca o marcă fabricată în masă, cred că acele puţine ore în care, anual, o readuc în atenţia oamenilor, au o valoare pe care doar adevăraţii iubitori ai istoriei României o pot înţelege“, ne-a mărturisit Vasile Joantă, omul care a reconstituit reţeta celei mai scumpe beri fabricate în România.
Se încarcă comentariile...
