Reţeta berii româneşti legendare. Ploll avea preţ dublu faţă de vin şi „distrugea“ marile mărci similare din Europa
0
Reţeta a fost adusă la Galaţi de un industriaş austriac de origine evreiască. Acesta a construit prima fabrică de bere din oraş în anul 1842, manufactura fiind transformată în stabiliment industrial modern de către cehul Josef Ploll. Reţeta a dispărut vreme de peste şapte decenii, fiind readusa la viaţă în 2011, mai degrabă în scop istoric, de un gălăţean pasionat de bere.
Veche de peste un secol şi jumătate, vestita bere Ploll, care s-a fabricat la Galaţi până în 1947, nu mai trezeşte prea multe nostalgii românilor. Nu de alta, dar destul de puţini dintre cei care au degustat faimoasa „licoare de salon” (care era mult mai scumpă decât vinul) mai sunt acum în viaţă.
Evident, la uitarea reginei berii româneşti a contribuit, fără îndoială, şi faptul că, mai ales în ultimele două decenii, piaţa românească a fost de-a dreptul inundată de mii de mărci de bere, care de care mai complicată sau cu caracteristici mai aparte.
Un litru de bere costa cât doi litri de vin
Mergând spre începuturile berii Ploll ajungem către o carte de referinţă legată de industria de la malul Dunării, mai exact volumul „Monografia fabricilor din Galaţi”, scoasă în anul 1908 de către George Codreanu.
Amintita lucrare pomeneşte, pe la paginile 155-160 despre prima fabrică de bere din Galaţi şi una dintre primele stabilimente industriale de profil din ţară: „Fabrica de bere şi malţ” fondată la 1842 de un anume Marcu Schein, „moldovenizat” apoi sub numele de Şain.
Deşi informaţiile nu-s chiar foarte clare, se poate întrezări că amintitul industriaş (iată, totuşi, că Moldova nu era, la jumătatea secolului al XIX-lea, un stat feudal eminamente rural, aşa cum au tot încercat să acrediteze unii istorici) era de origine evreiască, sosit însă la malul Dunării pe filieră austro-ungară.
Fabrica este identificată, la începuturile ei undeva în zona Vadului Căzărmii, o uliţă abruptă care începea de la strada Română şi cobora către fluviu printre magherniţe de mahala şi apoi şerpuia prin lutăria abruptă, mereu în surpare, până la apă. Acum, pe locul fabricii se află ceva vile şi ceva blocuri ce ţin de cartierul Mazepa 2.
De-abia în 1870, fabrica este preluată de cehul Josef Ploll, care avea să aducă reţete şi utilaje (acţionate de abur) din ţara lui natală şi să pună pe picioare una dintre cele mai de succes mărci de bere din România. Era, de altfel, „bere de salon”, fiind considerată licoare fină, pentru adevăraţii cunoscători.
În scurt timp, fabrica din Galaţi ajunge să se lupte pentru supremaţie cu deja celebra „Oppler” din Bucureşti, iar din 1887, sub managementului lui Ştefan Petrina (ginerele lui Ploll) instalaţiile sunt aduse la un standard de vârf pentru acele vremuri.
De altfel, Petrina (care era şcolit în Bohemia) avea să conducă fabrica peste două decenii, timp în care berea s-a impus pe piaţa românească şi a ajuns să fie exportată şi în ţările din Balcani, în ciuda faptului că avea un preţ destul de piperat.
Berea Ploll era băutura lumii bune a oraşului. FOTO colecţia Maksay a Bibliotecii „V.A. Urechia“
Potrivit istoricului Tudose Tatu (în lucrarea „Istoria trudită a fabricilor uitate” – 2008), un litru de vin se comercializa pe atunci cu 30-40 de bani, în vreme ce la bere doar taxele se duceau la 25-30 de bani pe litru, ceea ce făcea berea să coste cam dublu faţă de vin.
Taxau vârtos, dar cu folos
Chiar dacă taxele pe bere erau considerabile (în fapt, erau la acelaşi nivel cu cele la tutun), banii nu se duceau într-un sac fără fund, ca-n zilele noastre. Taxa de 10 bani pe litru, percepută pe la 1860 de către eforia (primăria) Galaţiului era destinată explicit pentru întreţinerea a două şcoli publice, din cele patru care existau în oraş pe atunci.
Să nu credeţi, însă, că autorităţile de atunci erau chiar aşa de breze precum li s-a tot dus vestea. Aveau şi ele păcatele lor. Bunăoară, dintr-o scrisoare adresată primăriei în 1901, patronul fabricii Ploll afirma că a plătit comunei suma de 37.000 de lei (o sumă foarte mare la acea vreme) pentru a se pietrui strada Vadul Căzărmii – unde afla fabrica, alături de care exista o grădină de vară unde veneau zilnic sute, dacă nu mii, de muşterii – însă lucrarea se făcuse atât de prost încât n-a ţinut decât câteva luni.
În acelaşi an (1901) izbucneşte şi un scandal naţional al berii, după ce fabrica din Galaţi beneficiază de o o scădere a taxei locale de la 20 de bani la 15 bani pe hectolitru, ceea ce-i face pe patronii celebrei fabrici Bragadiru să protesteze, căci berea lor era taxată pe mai departe tot cu 20 de bani
Fluxul de producţie, descris în raportul de igienă
În anul 1908, doctorul N. Stavrescu întocmeşte, la comanda primăriei, un „raport de hygienă al oraşului Galaţi pe anul 1907”, document din care răzbat către public detalii foarte interesante despre organizarea fabricii Ploll şi despre fluxul de producţie a berii.
Aflăm astfel că malul Dunării aluneca în fluviu încă din acea vreme (deci problemele actuale cu stabilitatea terenului la Galaţi nu sunt neapărat o rezultantă a urbanizării accelerate), apoi medicul critică o serie de detalii legate de canalizarea cam proastă şi de faptul că nu toate cazanele de fierbere a băuturii avea capace, însă detaliile tehnologice sunt cele care atrag cel mai mult atenţia.
Se consemnează că fabrica avea magazii mari, în care încăpeau peste 150 de tone de orz (ca stoc permanent, având în vedere că Ploll făcea pe atunci peste un milion de litri de bere pe an, pe care o îmbutelia la butoaie, dar şi la sticle), iar de acolo materia primă ajungea în două bazine mari de cam opt tone fiecare, unde orzul stătea trei zile la înmuiat. Apa era schimbată de două ori pe zi.
De acolo, materia primă era dusă în trei hale mari, unde se întindea într-un strat uniform pentru a încolţi. Apoi, orzul încolţit era dus într-o clădire de uscare, fiind aşezat pe nişte site foarte mari prin care se pompa aer cald. Interesant este că operaţiunea începea cu aer la 14 grade Celsius, după care la fiecare jumătate de oră se urca temperatura cu câte 4-5 grade, până se ajungea la 56 de grade celsius.
În acest punct, materia primă practic se prăjea şi căpăta denumirea de „slată”. De aici, ajungea într-o altă hală, unde un alt utilaj curăţa boabele de colţi (mugurii de germinaţie) şi de praf, apoi „slata” se lăsa să se odihnească circa 60 de zile, aceasta fiind, se pare marele secret al calităţii berii.
După aceea, orzul era măcinat (utilajele erau marca „Nowak&Jahn” şi erau aduse de la Praga, capitala europeană a berii pe atunci), iar produsul sfărâmat grosier era apoi livrat la linia de fabricaţie a berii.
Punctul forte al liniei era cazanul sferic de 5,5 tone, urmat de un amestecător de 11 tone şi de „appleiterungsbatterie”. Nu este foarte clar ce era această din urmă instalaţie (este posibil ca doctorul să fi scris greşit termenul), însă din context rezultă că ar fi un fel de decantor cu filtre.
S-ar părea că materia primă era fiartă în cazanul sferic de trei ori, apoi era amestecată cu hamei, după care se mai fierbea circa două ore, apoi se făcea limpezirea şi filtrarea şi, în cele din urmă, răcirea, căci era foarte important ca produsul să ajungă rapid la temperatura de fermentare. Cel puţin aşa consemnează medicul amintit.
Instalaţia de răcire este descrisă ca un cilindru uriaş, cu numeroase alveole, peste care se prelingea berea (dispersată printr-un fel de sită) şi îşi scădea temperatura la nivelul celei ambientale. Sala de fermentare avea 10 căzi din lemn mari de 2500 de litri, în care berea se desăvârşea, căpătând tărie alcoolică şi aciditate.
Din sala de fermentaţie, lichidul era dus prin nişte conducte în pivniţele fabricii (care erau pe două niveluri), acolo unde existau utilajele de filtrare, dar şi sute de butoaie din lemn (cu capacitatea de 2500 de litri fiecare), precum şi gheţăria, facilitate absolut necesară stabilimentului.
În fine, la capătul fluxului de producţie era sala de îmbuteliere, în sticle de un litru sau în butoaie de 100 şi 200 de litri. Fabrica avea în oraş mai multe cârciumi proprii, dar şi un serviciu de livrare, constând în o duzină de perechi de cai, o duzină de perechi de boi şi tot două duzini de care mari, cabriolete şi trăsuri.
Şeful producţiei era un ceh pe nume Nowacek (adus special din Bohemia), care avea la dispoziţie, pentru a pune în mişcare totul, două motoare cu abur – unul de 12 şi altul de 8 cai – precum şi vreo 30 de angajaţi, dintre care o treime erau germani şi cehi.
Doar prilej de aduceri aminte la sărbători
Dispărută de pe piaţă după Al Doilea Război Mondial, berea Ploll a ieşit aproape definitiv din memoria publicului românesc, deşi era în mare vogă la un moment dat.
Vasile Joantă, gălăţeanul care a înviat, din pasiune pentru urbe şi bere, marca Ploll. Foto: Arhivă
În urmă cu câţiva ani, inimosul inginer Vasile Joantă, managerul fabricii de bere Martens din Galaţi a decis să încerce să fabrice din nou celebra bere Ploll. Evident, nu pentru profit, ci pentru că foarte mulţii lui prieteni din zona culturală a oraşului l-au rugat să ajute la aducerea aminte a vremurile de altădată.
Aşa că Ploll apare în faţa publicului doar la rarele manifestări privin trecutul Galaţiului, după care se retrage liniştită în lumea ei veche, cu parfum de muzeu, despre care contemporanii ştiu, cu fiecare zi, tot mai puţine şi tot mai aproximative.
Se încarcă comentariile...
