Preoţii care-i trimit în vacanţă pe copiii sărmani. Viaţa de povestit o viaţă din tabăra părintelui Simeon de la Viziru

Câţiva slujitori ai Bisericii din regiunea Moldovei muncesc de mai mulţi ani să le facă verile frumoase câtorva sute de adolescenţi care trăiesc în sărăcie cruntă. Căutând sprijin la sponsori generoşi, au reuşit să organizeze tabere de care se bucură cei care n-au parte de-o copilărie normală.

În multe dintre aşezările sărace din Bărăgan şi Moldova, copiii n-au auzit de tabără decât ca fiind locul de adunare a vitelor pentru păşune. Pentru ei, percepţia este pe cale să se schimbe, mulţumită părintelui Simeon Bănică, din localitatea brăileană Viziru. Omul bisericii a reuşit, în ultimii 20 de ani, să redefinească sensul arhaic al cuvântului şi să ofere bucurie pentru mai bine de 2.100 de copii şi tineri.

Nouă licenţiaţi în teologie în comuna Viziru

Prima tabără de la Viziru a avut loc în 1997, fiind adresată studenţilor la teologie sau înscrişi în Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi din România (ASCOR). A fost un experiment care a testat nu atât dorinţa tinerilor de a cunoaşte comunitatea şi de a se cunoaşte pe sine, ci mai ales a pus la încercare solidaritatea umană.

La o adică, doar aşa se putea vedea cu adevărat dacă oamenii de la Viziru au suficientă omenie cât să accepte, fără niciun avantaj material, să găzduiască pentru câteva săptămâni, cu casă şi cu masă, nişte străini. Şi, în ciuda pesimismului unora, experimentul a reuşit. 

Peste 100 de săteni au intrat în programul taberei, care a continuat până în 2003, adică vreme de opt ediţii, răstimp în care peste 600 de studenţi au poposit la Viziru, au ajutat şi au fost ajutaţi, s-au distrat şi au muncit, au dăruit şi au primit daruri.

„Taberele au avut ca temă, mereu, redescoperirea valorilor tradiţionale ale spiritualităţii româneşti. În primii ani, au fost susţinute de tinerii «ascorişti», invitaţi din aproape toate centrele universitare din ţară, care au fost un bun exemplu pentru adolescenţii din mediul rural aflaţi încă sub influenţa efectelor propagandei comuniste“, spune părintele Simeon.

Dintre cei 600 de beneficiari, unii încă mai revin, când şi când, pe la Viziru, fie de dorul locurilor, fie pentru că au legat prietenii trainice sau chiar căsătorii cu fii şi fiice ale localităţii.

„Pe mulţi dintre ei nu-i mai ţin minte, dar în diferite ocazii, mai ales cu prilejul unor manifestări bisericeşti la nivel naţional sau în pelerinaje la mănăstiri, întâlnesc preoţi şi monahi care îmi transmit cu bucurie că au participat la taberele studenţeşti din Viziru, amintindu-şi cu drag momentele frumoase pe care le-au trăit“, povesteşte părintele Simeon.

Contactul copiilor din Viziru cu studenţimea ajunsă acolo n-a întârziat să producă efecte căci, din ce spune părintele, mulţi dintre copiii şi tinerii din localitate au ales apoi calea şcolilor teologice. Aşa se face că în comuna Viziru sunt acum nouă licenţiaţi în teologie (dintre care trei au absolvit şi cursurile de master), doi studenţi la teologie, şase absolvenţi de seminar teologic, patru absolvente de seminar monahal, două eleve înscrise la seminarul monahal şi şase absolvenţi ai şcolii de cântăreţi bisericeşti.

Transformare radicală din 2013

Solidaritatea şi omenia sătenilor din Viziru nu au rămas neobservate, iar din 2002 s-a pus problema ca totul să capete un nou conţinut şi să devină ceva ce nu se mai făcuse: tabere pentru copiii sărmani din judeţele Galaţi şi Brăila. Ideea a aparţinut Înaltpreasfinţitului Casian Crăciun, arhiepiscopul Dunării de Jos, iar vizirenii au acceptat.

„Din anul 2003, tabăra din Viziru a fost susţinută de tinerii din parohie formaţi în taberele anterioare. Au devenit organizatori de activităţi, invitând în comunitatea lor tineri – prieteni, rude şi colegi – să-şi petreacă vacanţa în bucuria unei libertăţi neîngrădite. Astfel că, în următorii ani, între 100 şi 150 de copii şi tineri au fost prezenţi anual la programul taberei, totalizându-se un număr de peste 1.500 de participanţi“, spune părintele Simeon.

„Nu este un loc de îndoctrinare religioasă”

Fruntea părintelui Simeon Bănică se înnorează atunci când câte un sătean mai puţin apropiat de credinţă îi reproşează că a făcut din tabără un loc de îndoctrinare religioasă. Nu-i stă în fire să intre în polemică, aşa că ne arată programul după care se desfăşoară zilele de tabără.

„În toţi aceşti 20 de ani, programul zilnic a debutat cu oficierea slujbei Utreniei şi a Sfintei Liturghii şi s-a încheiat cu Vecernia şi Paraclisul Maicii Domnului, cântarea la strană fiind susţinută exclusiv de copii şi tineri. În afară de acestea, însă, totul a fost bazat pe educaţie, voie bună, cultură“, spune părintele.

Tinerii sunt învăţaţi să picteze în tehnici fresco, sgraffito şi neconvenţionale, deprind arta împletirii diverselor materiale (de la banalele nuiele la spectaculosul quilling), învaţă să cânte, să danseze (îndeosebi dansuri strămoşeşti) sau să gătească. La Viziru se fac inclusiv cursuri de gastronomie tradiţională.

Competiţii sportive multiple

Cu ajutorul unor foşti participanţi la taberele studenţeşti au fost organizate cursuri de dezvoltare personală, se studiază şi se exersează codul bunelor maniere, se fac cursuri de fotografie şi de editare foto, se învaţă sporturi ale minţii, precum şah şi go.

Dincolo de învăţare, copiii practică o mulţime de competiţii sportive (inclusiv sporturi dinamice, cum ar fi baschetul, voleiul sau fotbalul), iar fiecare serie de copii are parte de măcar o excursie, de câteva drumeţii şi de un foc de tabără memorabil.

Copiii spun că sunt încântaţi de experienţa trăită. Au şansa, pentru unii unică, să afle că viaţa înseamnă mult mai mult decât îngrijitul animalelor din gospodărie sau munca la câmp.

Experimentul 2016: lumea de după gratii

Tabăra din 2016 a avut un statut special. Dincolo de programul tradiţional, părintele Simeon a decis să mai facă un experiment: a invitat la Viziru 24 de tineri încarceraţi la Penitenciarul pentru minori de la Tichileşti, pe care i-a pus faţă în faţă cu copiii, într-o încercare curajoasă de-ai face să înveţe lucruri bune unii de la alţii.

Părintele Simeon spune că, la rândul său, a avut mult de câştigat de pe urma taberelor. „Mi-au definit slujirea preoţească într-un mod plăcut, surprinzător, căci, ieşind de pe băncile şcolilor de învăţământ teologic, percepeam copiii şi tinerii doar din prisma datoriei de a-i catehiza şi îndruma, uitând că Domnul nostru Iisus Hristos ni-i oferă ca pe modelul viu al omului duhovnicesc, de la care poate învăţa mult orice preot. Mulţumesc cu recunoştinţă tuturor celor ce mi-au oferit posibilitatea să dăruiesc“, spune părintele.