Povestea românului de geniu alungat din propria ţară pentru că a îndrăznit să-i critice sistemul medical. A avut patru nominalizări la Premiul Nobel

Povestea românului de geniu alungat din propria ţară pentru că a îndrăznit să-i critice sistemul medical. A avut patru nominalizări la Premiul Nobel

Constantin Levaditi FOTO Biblioteca Academiei Române

Deoarece universităţile româneşti i-au trântit uşa în nas, Constantin Levaditi a fost nevoit să-şi continue cariera în Franţa, acolo unde era recunoscut deja ca unul dintre cei mai mari savanţi ai medicinei. Unele dintre cele mai importante realizări ale lui Levaditi sunt legate de realizarea vaccinului antipoliomielitic, de punerea bazelor chimioterapiei şi de dezvoltarea antibioticelor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Fără îndoială, nu te poţi raporta la trecut fără să analizezi prezentul. De aceea, vă propunem să vorbim despre Constantin Levaditi, românul genial care a influenţat major medicina mondială, pornind la ceea ce stă mărturie despre el acum, în zilele noastre.

Strada Constantin Levaditi din Galaţi este o străduţă banală, care se strecoară gropiş printre câteva blocuri anoste, cenuşii, dar care poartă cu mândrie nume de flori.  Artera, sufocată de maşinile parcate de-a stânga şi de-a dreapta, porneşte de undeva din Drumul Viilor, dă ocol cimitirului Sfântul Lazăr (cunoscut localnicilor sub mult mai prozaica denumire de „Coca Cola”), coteşte brusc printre blocuri şi se termină - înghiţită fiind de strada Combinatului - chiar la poarta locului pentru odihnă veşnică.

Dacă întrebi o sută de locuitori de pe strada Constantin Levaditi care-i treaba cu omul al cărui nume l-a împrumutat, nu se va găsi decât unul, hai doi, care să poată să-ţi spună ce şi cum. În rest, ai parte bâlbâială şi de tăcere jenantă. La fel de jenantă ca starea arterei ce şerpuieşte chinuit (suprafaţa gropilor o întrece pe cea a asfaltului) dinspre drumul Viilor spre locul morţilor, parcă pentru a sublinia ciclul vieţii.

Oamenii nu mai ştiu cine a fost savantul Constantin Levaditi şi nici măcar nu poţi să-i judeci pentru asta, căci păstrarea memoriei înaintaşilor nu-i  punctul tocmai forte al naţiei noastre. Dar haideţi mai bine să lăsăm deoparte frustrările prezentului şi să rememorăm împreună povestea vieţii unui dintre cei mai mari oameni pe care i-a dat ţara asta.

Fiu de muncitor grec, rămâne orfan la opt ani

Savantul Constantin Levaditi s-a născut la Galaţi, pe 19 iulie 1874, într-o familie modestă, fără proprietăţi. Tatăl său, emigrant grec (se născuse în Livadia), muncea ca salahor în portul Galaţi, iar mama lui era dintr-un sat din apropiere de Galaţi.

Levaditi n-a avut un destin simplu. Pe când avea doar şase ani şi începea şcoala primară, ambii părinţi i s-au îmbolnăvit grav (posibil de tuberculoză; sursele istorice nu sunt prea clare), iar el a fost nevoit să lucreze, pentru supravieţuire, ca băiat de prăvălie. Ducea la domiciliul clienţilor diverse comenzi de la băcănia unui unchi de-al său.

La doi ani distanţă, în anul 1882, îşi pierde ambii părinţi, la doar câteva luni unul de altul, fiind luat în grija unei rude din Bucureşti, care lucra ca infirmieră într-un spital. Aceasta îi remarcă potenţialul intelectual şi îl dă la şcoală.

A urmat liceul şi, apoi, facultatea de medicină la Bucureşti, unde l-a avut ca îndrumător pe celebrul Victor Babeş. Specializarea, cu un interesant proiect de cercetare despre tuberculoză (deloc întâmplător dacă ne gândim la împrejurările în care au murit părinţii săi) şi-a făcut-o la Paris, la Institutul Louis Pasteur şi Laboratorul de Patologie Generală, dar şi la Frankfurt, la Institutul de Terapie Experimentală. 

În 1902, a obţinut titlul de doctor în medicină în capitala Franţei, după care a continuat să lucreze la Paris, la Institutul Pasteur şi Institutul Fournier, fiind unul dintre cei mai apreciaţi cercetători de acolo.

Studiile sale despre poliomielită, herpes şi encefalita letargică au fost considerate de mare interes practic şi teoretic. În 1913, a reuşit, pentru prima dată în lume, să cultive virusul poliomielitic pe alte celule decât cele nervoase, contribuind astfel decisiv la crearea vaccinului antipoliomielitic.

Bolile morale fără leac ale românilor

A revenit în ţară în 1919 (la vârsta de 45 de ani, în plină carieră de cercetător), pentru a preda la facultăţile de medicină, dar Iaşiul şi Bucureştiul l-au respins, iar Clujul l-a declarat „indezirabil”, după ce savantul a criticat dur sistemul sanitar românesc. 

„Nu este de acceptat ca zone întinse din teritoriul ţării să fie lipsite cu desăvârşire de medici şi de spitale, pentru că toate guvernele aşteaptă să se ocupe de sănătatea naţiei străinii şi  oamenii cu stare. Nu este de acceptat nici ca românii fără stare materială să fie lăsaţi să moară pentru că nu au cu ce plăti doctorii şi doctoriile”, scria Levaditi despre „bolile morale ale românilor”, în anul 1926, rememorând încercarea lui de a se întoarce în România.

În condiţiile date, dar şi pe fondul invidiei unor colegi, care fac „eforturi” (mai ales pe canale politice) pentru a compromite ambiţiosul program derulat de profesor în combaterea sifilisului, alege să se întoarcă în Franţa, la cercetare.

La scurt timp, este invitat să preia conducerea Institutului Rockfeller din New York, însă refuză. În 1926, devine membru titular al Academiei Române, al cărei membru corespondent era încă din 1910.

A fost decanul incontestabil al şcolii franceze de bacteriologie, iar ultimii ani au coincis cu studii importante asupra antibioticelor: penicilină, streptomicină, bacitracină, subtilin, polymyxin, aureomycin, cloramfenicol. 

Levaditi este considerat unul dintre fondatorii virusologiei, imunologiei şi inframicrobiologiei moderne, studiile sale asupra sifilisului, poliomielitei, encefalitei, rabiei sau chimioterapiei fiind printre cele mai valoroase la nivel mondial.

Pentru munca lui fost premiat de Academia franceză de Ştiinţe şi de universităţi celebre din Marea Britanie, Germania şi SUA. A primit patru nominalizări la Premiul Nobel, evident pentru medicină, însă, din păcate, nu a câştigat niciodată prestigiosul premiu.

Lucrările şi activitatea lui Constantin Levaditi sunt încă puncte de referinţă în cursurile unor universităţi şi în dezbaterile din cadrul congreselor de virusologie şi imunologie.

Constantin Levaditi a murit pe 5 septembrie 1953, la Paris, având marele regret că nu a fost lăsat să ajute la dezvoltarea cercetării româneşti. „Am fost forţat să lucrez printre străini pentru că nu m-au vrut cârmuitorii românilor mei”, scria Levaditi, în 1951, într-un material autobiografic.

Vă mai recomandăm şi:

Povestea Elisei Leonida, prima femeie inginer din lume. A studiat în Germania după ce în România a fost respinsă pe criteriul „locul femeii este la cratiţă!“

Drama medicului genial care a operat-o pe Regina Maria de cataractă. A murit la doar 38 de ani, dintr-o eroare medicală

Minunăţiile inginereşti din casa-muzeu a lui Dimitrie Leonida: de ce primele tramvaie din Bucureşti se opreau imediat cum începea să plouă 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările